Iubirea gresit inteleasa

[carmina]

"Tot ceea ce avem primim ca dar al lui Dumnezeu;dar, la randul nostru trebuie sa-I dam inapoi lui Dumnezeu acest dar;altfel ne instituim pe noi insine ca izvor al acestui dar, ceea ce este o iluzie.

La fel este si in Treime. Nu Fiul este izvorul Duhului, dar El intoarce acest dar Tatalui, pentru ca fiecare trebuie sa dea Celuilalt o dovada ca-L iubeste. Tatal da aceasta dovada neincetat.

Acelasi lucru se intampla in comuniunea noastra de credinciosi cu Dumnezeu.
Noi primim totul de la Dumnezeu si ii dam inapoi totul lui Dumnezeu:aceasta este jertfa spirituala, ofranda adusa lui Dumnezeu din ceea ce vine de la El.

Prin aceasta ne daruim si pe noi insine. Si daca putem sa ne daruim pe noi insine astfel, inseamna ca suntem deja daruri ale Tatalui si dam inapoi lui Dumnezeu tot ceea ce avem si tot ceea ce suntem, fara a-l produce din noi insine."

(pr.M.-A. Costa de Beauregard / pr. Staniloae Mica dogmatica vorbita Dialoguri la Cernica ed.Deisis, 2007)

[cristiboss56]

În prealabil postat de cristiboss56

Crestinismul este o religie a bucuriei , nu una a tristetii , asta o spun si Sfintii Parinti , asta o spune si Parintele Paraian , si nu numai ! " Un calugar trist este un calugar cu luminile stinse "- zicea parintele Arsenie . " Intristarea usuca oasele "- se scrie in pildele lui Solomon . Intristarea trebuie inlaturata , adica trebuie sa " ai constiinta ca nu e bine sa fi trist , ca Dumnezeu nu iubeste tristetea ci iubeste bucuria" ( Parintele teofil Paraian ) . " Acestea vi le-m spus , ca bucuria mea sa fie intru voi si bucuria voastra sa fie deplina " ( Ioan 16, 24 ) . " Iarasi ma veti vedea si se va bucura inima voastra nimenea nu o va lua de la voi "( Ioan 16,22 ) . " Acum sunteti tristi , dar intristarea voastra se va preface in bucurie " ( Ioan 16,20 ) > Cand Domnul s-a intalnit cu cei doi ucenici care mergeau spre Emaus i-a intrebat : " DE CE SUNTETI TRIST ? "( Luca 24,`17 ) . . .

Domnul Iisus nu iubeste tristetea . Si atunci de stim asta , sa cautam din toate puterile , cate le avem , sa nu ramanem in intristare si sa cerem de la Dumnezeu dar de bucurie !

[Rodica50]

În prealabil postat de cristiboss56

Domnul Iisus nu iubeste tristetea . Si atunci de stim asta , sa cautam din toate puterile , cate le avem , sa nu ramanem in intristare si sa cerem de la Dumnezeu dar de bucurie !

Adevarat, Cristian, Crestinismul inseamna bucurie: bucuria faptelor bune, bucuria iubirii aproapelui, bucuria comuniunii cu Hristos. Doamne, cata bucurie , sa fii crestin!

[Traditie1]

În prealabil postat de Fani71

Cum trebuie inteles atunci ce spune sf. Pavel in 1 Corinteni 13? Despre ce dragoste vorbeste el acolo, numai despre un comportament fratesc?
Si cum explici tu atunci parabola judecatii de care vorbeam mai sus? Ca un fel de metafora?

Sigur ca exista o diferenta: Dumnezeu nu este creat si pe Dumnezeu il adoram, ceea ce nu trebuie sa facem cu o fiinta creata. Insa faptul ca dragostea de aproapele are sens numai daca aproapele este vazut ca un chip al lui Dumnezeu, ca un co-frate al nostru, si ca imaginea dragostei dintre oameni este (ar trebui sa fie) dupa chipul sfintei Treimi, asta este invatatura ortoaodxa. (vezi la sf. Grigore de Nazianz sau sf. Maxim Marturisitorul)

Din analiza pasajului respectiv se vede că de fapt Sf. Pavel vorbea de altceva:

Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.


Destul de diferit de definiția din dicționar:
DRÁGOSTE, dragoste, s. f. I. Sentiment de afecțiune pentru cineva sau ceva; spec. sentiment de afecțiune față de o persoană de sex opus; iubire, amor.

Sensurile cuvintelor sunt uneori înșelătoare, inclusiv atunci când sunt folosite în domeniul duhovnicesc și în cazul de față Sf. Pavel vorbea nu de afecțiune ci de o stare numită de obicei în literatura Părinților drept smerenie. Atunci când omul nu se înalță ci se coboară au loc toate acele fenomene. Repet, trebuie să înțelegem rațiunea unor exprimări din Scriptură, nu să ne blocăm la cuvinte și aparențe. Smerenia e o stare foarte specială, nu e vorba de umilința catolică ci de rezultatul unei iluminări harice, este o lucrare a harului așa cum spun Scriptura și Sfinții.


Cred că devoțiunea față de Dumnezeu trebuie să se manifesteze prin dorința de a ne uni cu El, nu prin adorare. Adorarea e caracteristică popoarelor care cred într-un Dumnezeu distant, mort (iudaismul, islamul, teozofia, chiar și catolicismul și protestantismul) nu un Dumnezeu Întrupat Care ne-a promis că vom fi una cu El.


Concret, ce înțelegi tu prin dragostea între oameni? Un sentiment? Poți face o descriere exactă sau doar reproduci mecanic niște idei emise de alții, fără a avea o viziune proprie? Eu rămân la concluzia că dragostea decurge din cunoaștere, nu din altceva. Dragostea izvorâtă din autosugestie este o amăgire. Deci singura dragoste adevărată pe care putem s-o practicăm este cea a vieții de contemplație, din care decurge cunoașterea lui Dumnezeu, a noastră și a semenilor și din această cunoaștere decurge și dragostea adevărată, afecțiunea. Alte căi sunt închipuite, o construcție de nisip ce se va risipi.

În prealabil postat de Fani71

Inca ceva.
Sigur, lepadare de sine, asceza, iar dragostea de Dumnezeu se capata.

Dar: de ce anume cineva s-ar apuca sa faca toate acestea daca nu simte in inima lui de la inceput si dragoste de Dumnezeu, fie ea cat de putina si incipienta? De ce ar simti acel dor de Dumnezeu care sa-l faca sa isi ia asupra-si diversele greutati legate de viata crestina?
Si daca ea ar fi doar grea, si nu ar fi indulcita de dragostea de Dumnezeu si mai ales de a lui Dumnezeu pentru noi, asa cum suntem inca, cine s-ar mai incumeta?

Si vorbesti prea mult despre jertfa si lepadare de sine si prea putin despre bucurie, Traditie. Un crestinism fara bucurie nu este crestinism. (in franceza exista o vorba, cred ca este a lui Pascal: 'Un saint triste, c'est un triste saint' - un joc de cuvinte intraductibil, daca pui adjectivul triste inaintea substantivului el inseamna ceva in genul 'un biet, prapadit de ..') Evanghelie inseamna vestea cea buna, la care trebuie in primul rand sa ne bucuram. 'Bucurati-va neincetat', spune sf. Pavel.

Sensurile cuvântului dragoste sunt multiple și lecturile pe care le-am făcut și în care acest cuvânt e folosit ba cu sensul de afecțiune, ba ca cu sensul de râvnă și cu alte sensuri, ne derutează. Trebuie să vedem dincolo de cuvinte, să exprimăm conceptele precis.

Râvna pe care o are cineva în a-L sluji pe Dumnezeu nu este izvorâtă din afecțiune ci, la începutul vieții duhovnicești dintr-un amestec de mândrie și interes. Mândria de a se considera bine intenționat și devotat, interesul de a primi răsplata lui Dumnezeu. Mândria este desigur ceva rău, dar treptat, cel puțin unii, ajung la baze mai sănătoase ale vieții lor duhovnicești. Însă ceea ce rămâne motivul principal este interesul.

Unii au căutat să vorbească de o dragoste care nu e bazată pe interes, inclusiv ateii vorbesc despre moralitatea lor dezinteresată, dar adevărul e că nu prea există așa ceva. În străfundul lor și ateii cred într-o răsplată iar ideea dragostei dezinteresate înclin să cred că este o fantasmă nefolositoare, nu ne este cerută de Dumnezeu.

Cât despre bucurie, ca și dragostea, ea e ceva ce decurge din viața trăită corect, nu o poruncă. Și este și bucuria înșelătoare a lucrurilor lumești, care se întoarce mai târziu în durere și tristețe nespusă, atunci când ajung să lipsească lucrurile de care sufletul e împătimit (în asta constă iadul, împreună cu remușcările și întunericul lipsei lui Dumnezeu). Deci să avem grijă ce fel de bucurii căutăm ca să nu regretăm.

[Marimira]

Sfântul Ierarh Ignatie Brianceaninov


Despre iubirea de aproapele

Ce poate fi mai minunat, mai desfătător decât iubirea de aproapele?

A iubi este o fericire, a urî este un chin.

Toată Legea şi prooroci, stau în iubirea către Dumnezeu şi către aproapele.
Iubirea către aproapele este calea care duce la iubirea către Dumnezeu. Căci Hristos a binevoit a se îmbrăca tainic în fiecare aproape al nostru, iar în Hristos este Dumnezeu (1 Ioan).

Să nu crezi, preaiubite frate, că porunca iubirii de aproapele a fost prea apropiată inimii noastre căzute: porunca este duhovnicească, iar pe inima noastră au pus stăpânire trupul şi sângele; porunca este nouă, iar inima noastră -veche.
Iubirea noastră firească a fost vătămată de cădere; ea trebuie omorâtă -Hristos o porunceşte - pentru a putea agonisi din Evanghelie iubire sfântă către aproapele, iubire în Hristos.

Însuşirile omului nou trebuie să fie toate noi; nici o însuşire veche nu i se potriveşte.

Căderea a supus inima stăpânirii sângelui şi, prin mijlocirea sângelui, stăpânirii stăpânitorului acestui veac. Evanghelia slobozeşte inima din această robie, din această silnicie, şi o aduce sub călăuzirea Sfântului Duh.
Sfântul Duh ne învaţă să iubim pe aproapele în chip sfânt.

Iubirea aprinsă, hrănită de Sfântul Duh este foc. Prin acest foc se stinge focul iubirii fireşti, trupeşti, stricate de căderea în păcat. (Scara, Cuvântul 15, cap. 3).

"Cel ce spune că poate avea pe amândouă aceste iubiri se amăgeşte pe sine însuşi", a spus Sfântul Ioan Scararul (Cuvântul 3, cap. 16).


Adevărata iubire de aproapele se întemeiază pe credinţa în Dumnezeu, "Ca toţi să fie una", a strigat Mântuitorul lumii către Părintele Sau, "după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una" (Ioan 17, 21)

Fă pentru cei pe care îi iubesti ceea ce poţi să faci folositor şi ceea ce este legiuit; dar totdeauna să îi încredinţezi lui Dumnezeu - şi iubirea ta oarbă, trupească, nesocotită se va preface, încetul cu încetul, într-o iubire duhovnicească, înţelegătoare, sfântă.
Iar dacă iubirea ta este o împătimire ce se împotriveşte legii, atunci s-o lepezi ca pe o urâciune.
Atunci când inima ta nu este liberă, acesta este un semn al împătimirii. Atunci când inima ta este înrobită, acesta este semnul patimii nebuneşti, păcătoase.
Iubirea sfântă este curată, liberă, întreagă în Dumnezeu. Ea este o lucrare a Sfântului Duh, care lucrează în inimă în măsura curaţirii acesteia.

Dă cinstire aproapelui ca unui chip al lui Dumnezeu -cinstire care să fie în sufletul tău, nevăzută pentru ceilalţi, descoperită doar conştiinţei tale. Faptele pe care le săvârseşti să fie, în chip tainic, pe potriva stării tale sufleteşti.
Dă cinstire aproapelui, fără sa iei seama la vârstă, fără să faci deosebire între bărbat şi femeie, fără să te uiti la rangul pe care îl are în lume -şi iubirea sfântă va începe, treptat, să se facă arătată în inima ta. Pricina acestei iubiri nu sunt trupul şi sângele, nu înrâurirea simţurilor, ci Dumnezeu.

Cei lipsiţi de slava numelui de creştin nu sunt lipsiţi de cealaltă slavă, pe care au primit-o când au fost zidiţi: ei sunt chipul lui Dumnezeu.
Dacă chipul lui Dumnezeu va fi aruncat afară, în văpaia cea cumplită a iadului, şi acolo sunt dator să îl cinstesc.
Ce treabă am eu cu văpaia, cu iadul! Chipul lui Dumnezeu a fost aruncat acolo potrivit judecătii lui Dumnezeu: treaba mea este să păzesc cinstirea faţă de chipul lui Dumnezeu, şi prin aceasta să mă păzesc pe mine însumi de iad.

Dă cinstire orbului, şi leprosului şi celui bolnav la minte, şi pruncului de ţâţă, şi răufăcatorului, şi păgânului - cum se cuvine chipului lui Dumnezeu. Ce ai tu cu neputinţele şi neajunsurile lor! Ia seama la tine însuţi, ca să nu sufere un neajuns iubirea ta.
În creştin să dai cinstire lui Hristos, Care a spus spre povăţuirea noastră, şi încă va mai spune atunci când se va hotărî soarta noastră în veşnicie: "Ceea ce aţi făcut unuia dintre aceşti frati ai mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut". (Mt. 25, 40).
Atunci când ai de-a face cu aproapele să ai în minte acest cuvânt evanghelic şi te vei face tăinuitor al iubirii de aproapele. Tăinuitorul iubirii de aproapele intră prin ea în iubirea de Dumnezeu.

Dar dacă socoţi că îl iubeşti pe Dumnezeu, iar în inima ta trăieşte un simţământ de neplăcere fie şi faţă de un singur om, să ştii că te afli într-o veşnică amăgire de sine.
"Dacă zice cineva:", grăieşte Sfântul Ioan Cuvântatorul de Dumnezeu, " - iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este... Această poruncă avem de la El, că cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său". (1 In. 4, 20, 21).
A arăta iubire duhovnicească faţă de aproapele este semnul înnoirii sufletului prin Sfântul Duh. "Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă", grăieşte iarăşi Cuvântatorul de Dumnezeu, "pentru că iubim pe fraţi; cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte". (1 In. 3, 14).

Desăvârşirea creştină stă în desăvârşita iubire de aproapele. Desavârşita iubire de aproapele stă în iubirea de Dumnezeu, care nu cunoaşte desavârşire, întru care nu este sfârşit sporirii. Creşterea în iubirea de Dumnezeu este nesfârşită, pentru că iubirea este Nesfârşitul Dumnezeu. (1 Ioan 4, 16). Iubirea de aproapele este temelia zidirii iubirii. Iubite frate! Caută să sporeşti în tine iubirea duhovnicească de aproapele: intrând în ea, vei intra în iubirea de Dumnezeu, pe porţile învierii, pe porţile Împărăţiei Cerurilor. Amin.

...............

Trufia pune în mişcare nervii, aprinde sângele, stârneşte închipuirea, trezeşte viaţa căderii; smerenia linisteşte nervii, potoleşte mişcarea sângelui, nimiceşte visarea, omoară viaţa căderii, deşteaptă viaţa în Hristos Iisus.
................
Locul duhovnicesc, singurul în care ni s-a poruncit a aduce jertfele duhovniceşti, este smerenia. (Pateric. Din spusele Preacuviosului Pimen cel Mare).

Domnul a însemnat trăsăturile cele adevărate şi vrednice de crezare ale celui ce iubeşte şi ale celui ce nu iubeşte. El a spus: "Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu. Cel ce nu mă iubeşte nu păzeşte cuvintele Mele". (In. 14, 23, 24).
...........
Iubirea de Dumnezeu se întemeiază pe iubirea de aproapele. Atunci când se va şterge în tine ranchiuna, să ştii că te-ai apropiat de iubire. Atunci când inima ta va fi umbrită de o pace sfânta, plină de har, cu întreaga omenire, să ştii ca eşti chiar la porţile iubirii.
Aceste porţi, însă, nu se deschid decât prin Duhul Sfânt. Iubirea de Dumnezeu este un dar al lui Dumnezeu în omul care s-a pregatit prin curăţia inimii, a minţii şi a trupului pentru primirea acestui dar. Pe măsura treptei pregătirii este şi treapta darului, pentru că Dumnezeu este Drept-Judecător şi în milostivirea Sa.

Iubirea de Dumnezeu este pe de-a-ntregul duhovnicească: "ce este născut din Duh, duh este" (In. 3, 6).
"Ce este născut din trup, trup este" (In. 3, 6): iubirea trupească, născută fiind din trup şi sânge, are însuşiri materialnice, stricăcioase. Ea este nestatornică şi schimbătoare: focul ei depinde în întregime de materie.

Auzind din Scriptură că Dumnezeul nostru este foc (Evr. 12, 29), că iubirea este foc, şi simţind în tine focul iubirii fireşti, să nu crezi că este vorba de unul şi acelaşi foc. Nu! Aceste focuri sunt potrivnice şi se înabuşă unul pe celalalt. (Scara, Cuvântul 15).
"Să slujim lui Dumnezeu după bună plăcerea Lui, cu evlavie şi cu sfială: căci Dumnezeul nostru este foc mistuitor". (Evr. 12, 28, 29).

Iubirea firească, iubirea căzută, aprinde sângele omului, îi pune în mişcare nervii, îi stârneşte închipuirea; iubirea sfântă răcoreşte sângele, odihneşte şi sufletul, şi trupul, atrage omul lăuntric la ruga tăcuta, îl afundă în dulceaţa smereniei şi desfătării duhovniceşti.

Mulţi nevoitori, luând iubirea firească drept iubire Dumnezeiască, şi-au înfierbântat sângele, şi-au înfierbântat şi închipuirea. Starea de înfierbântare se preschimbă foarte uşor într-o stare de frenezie (ieşire din minti). Cei ce se află în starea de înfierbântare şi de frenezie au fost socotiţi de multă lume ca oameni plini de har şi de sfinţenie, iar ei, nefericiţii, erau jertfe ale amăgirii de sine.

Mulţi asemenea nevoitori au fost în Biserica Apuseană, începând din vremea căderii ei în papism, care în chip hulitor atribuie unui om însuşiri dumnezeieşti şi îi dă acestuia o închinare cuvenită şi potrivită numai lui Dumnezeu; mulţi dintre aceşti nevoitori au scris cărţi din starea lor de înfierbântare, în care amăgirea de sine extatică li se părea iubire dumnezeiască şi în care închipuirea lor zdruncinată le zugrăvea o mulţime de vedenii care le măguleau iubirea de sine şi trufia.

Fiule al Bisericii Răsăritene! Fereşte-te de citirea unor asemenea cărţi, fereşte-te de a urma poveţele celor ce s-au amăgit pe sine. Călăuzindu-te după Evanghelie şi după Sfinţii Părinti ai adevăratei Biserici, suie-te cu smerenie la înălţimea duhovnicească a iubirii Dumnezeieşti prin mijlocirea lucrării poruncilor lui Hristos.
Să ţii neclintit în minte că iubirea de Dumnezeu este cel mai înalt dar al Sfântului Duh, iar omul poate doar să se pregătească, prin curăţie şi smerenie, pentru primirea acestui mare dar, prin care se schimbă şi mintea şi inima şi trupul.
Osteneala noastră este deşartă, stearpă şi vătămătoare atunci când căutăm a descoperi în noi, mai înainte de vreme, înaltele daruri duhovniceşti: pe acestea le dăruieşte Milostivul Dumnezeu, la vremea lor, plinitorilor statornici, răbdători şi smeriţi ai poruncilor evanghelice. Amin.

p. 134-138

Despre Înşelare
Schitul românesc Lacu
Sfântul Munte Athos
1999

Sfântul Ierarh Ignatie Brianceaninov
Pomenit pe 13 mai

[Traditie1]

În prealabil postat de claudiu-marius

Dragul meu nu are rost sa rastalmacim lucrurile ce prezinti tu ca asceza inseamna de fapt o viata normala si echilibrata daca in schimb ceea ce zici tu e viata ascetica atunci tacerea deplina insingurarea fuga de lume rugaciunea neincetata atunci aceste lucruri ce sunt ?Imparatia Domnului nu e dn aceasta lume dar nu a cerut Mantuitorul lucruri mai presus de putinta omului.Ai spus bine ce ai spus dar sa nu exageram ca extremele duc la deviatii serioase si autosuficienta .Una e infranarea si alta e asceza.Una e calea spre despatimire si alta e despatimirea totala .Ce zici tu e paza minti infarnare asceza e a parintilor pustiei cunoasterea mistica a lui Dumnezeu cum o prezinta dogmatica ortodoxa facerea de minuni .Si inca ceva daca de la starea de calatori pe acest pamant am ajuns la a fi exilati atunci e bai mare .Spunea Mantuitorul despre farisei asa (nu e cu trimitere la tine ci atitudinea care poate duce pe om la pieire )stu sigur ca vei intelegeCa leaga sarcini grele si cu anevoie de purtat si le pun pe umerii oamenilor,iar ei nici cu degetul nu voiesc sa le miste Matei 23,4Gandeste-te cand vorbesti de asceza ca sunt multi cei care doar literatura duhovniceasca citind nediscutand cu preotul se apuca sa se comporte aiurea si vor ajunge nu la despatimire ci la o atitudine antisociala si vei fi razpunzator in fata Domnului pt sufletele lor caci daca nu pot duce greul si vor cadea tot sminteala se cheama si tu sti acest lucru .Prezentati lucrurile normal ce e infranare e infranare ce e asceza e asceza cale de lume cale de lume cale monastica cale monastica nu fi si tu ca parintele Istodor care acu o seara la trinitas sa apucat sa spuna ca a posti nu e poruncaci sfat evanghelic ceea ce e adevarat dar apoi a facut-o lata spunand de nuante si anume ca sfatul evanghelic e mai profund si mai mult decat porunca,cand de fapt sfatul e sfat cine pricepe bine cine nu nu iar porunca e porunca trebuie indeplinita .Scuze nu te cert ca nu am de ce dar haidesa fim mai cu bagare de seama sa fim atenti ca nu tot ce spun parintii e pt viata de lume si nu toti pot sa faca ce spun ei acolo si cei ce nu pot la un moment dat vor ajunge sa creada ca daca ei nu pot pentru ei nu mai este cale de mantuire si vor cadea.Omul trebuie sa se straduiasca spre cele duhovnicesti fara sa uite de cele lumesti cai are aceasta datorie daca e in lume

Faci greșeala de care vorbeam, de a vorbi despre porunci fără a înțelege rațiunea lor. Poruncile divine au un scop practic concret. Porunca vieții isihaste de contemplație (și a înfrânării pe care aceasta o necesită) are rolul de a ne deschide lucrărilor Duhului Sfânt și a aduce astfel roadă duhovnicească: cunoașterea.

Asta nu exclude neapărat o viață socială normală dar nici situațiile în care este posibil să fie necesar să ieșim din normalitate printr-un comportament asemănător cu al nebunilor pentru Hristos. Ideea e că nici normalitatea socială nici sfidarea lumii nu sunt un scop în sine ci cum am zis, scopul e lăuntric, dobândirea Duhului Sfânt și de aceea noi trebuie să petrecem întorși spre lăuntrul nostru. Acest scop trebuie să supună toate manifestările vieții noastre și tot comportamentul, în sensul că spre el trebuie să canalizăm toate eforturile vieții noastre (porunca iubirii lui Dumnezeu din toate puterile) în tot momentul.

Ca oameni, petrecem în lume iar unii din noi în același timp și în lumea nevăzută, prin rugăciune. Atunci când avem de ales între a ne comporta pe placul lumii sau între a ne îndrepta atenția spre ceva din lume (de a ieși prin simțuri din starea de atenție lăuntrică) pe de o parte și între starea de contemplație pe de altă parte, trebuie să alegem a doua variantă. În cele mai multe situații însă le putem face pe amândouă fără probleme. De fapt contează doar acele alegeri despre care am vorbit, în cea mai mare parte a timpului Dumnezeu face prin noi (și prin orice om) munca și celelalte tipuri de activități fără ca noi să fie nevoie să ne concentrăm asupra lor iar contemplația lăuntrică se reduce la o stare semiconștientă de atenție asupra gândurilor. Dacă veți analiza cum funcționează atenția și memoria veți vedea că Dumnezeu dă cele necesare la momentul potrivit, nu trebuie și nu putem noi să producem cunoștințele și amintirile necesare profesiei sau altor îndeletniciri lumești.


Deci înfrânarea și viața de contemplație sunt singura cale spre cunoașterea lui Dumnezeu și dobândirea iubirii, spre atingerea despătimirii, smereniei și celorlalte virtuți. Această practică e accesibilă oricui cu condiția de a face pasul desprinderii de lume, de a sacrifica tot și a începe o viață în care, teoretic, putem fi doar niște cerșetori sau altă stare nedorită. Totul e să nu mai trăim potrivit voii noastre ci să-L lăsăm pe Dumnezeu să înceapă să ne călăuzească spre ce vrea El să facem, el să fie arhitectul vieții noastre. Prin rămânerea în stare de rugăciune isihastă noi facem în același timp două lucruri bune: 1. rodim duhovnicește* și 2. ne încredințăm total călăuzirii lui Dumnezeu, fiindcă nu mai facem alegeri față de lucrurile exterioare. Și astfel ne vom sincroniza cu Dumnezeu în acțiunile noastre, vom putea fi duși (inclusiv atunci când acționăm împotriva a ceea ce ni se pare bun sau chibzuit) spre ceea ce Dumnezeu în atotștiința și planurile Lui știe că e bine pentru noi. Pasul acesta de a nu mai trăi după voia și mintea noastră este înspăimântător pentru cei mai mulți dar cei care îl fac, care se "aruncă în gol" vor simți imediat "Mâna" lui Dumnezeu salvându-i și începând să-i conducă de acum încolo. Și astfel se va naște viața în duh a omului, trăită în paralel cu viața pământească.


*Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este lucrătorul.
Orice mlădiţă care nu aduce roadă întru Mine, El o taie; şi orice mlădiţă care aduce roadă, El o curăţeşte, ca mai multă roadă să aducă.
Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus.
Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine.
Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic.
Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard. (Ioan 15)

[Traditie1]

Vă rog, topicul acesta este o reacție la vorbăria despre dragoste și la promovarea unor idei fără a vorbi din experiența trăită. Dacă veniți cu citate stufoase și nu cu cuvintele voastre faceți tocmai această greșeală.

[carmina]

În prealabil postat de Traditie1

Vă rog, topicul acesta este o reacție la vorbăria despre dragoste și la promovarea unor idei fără a vorbi din experiența trăită. Dacă veniți cu citate stufoase și nu cu cuvintele voastre faceți tocmai această greșeală.

Ca sa putem raspunde chemarii acestui topic, ne trebuie experienta traita, asa cum bine spui tu. Acum te rog eu pe tine, fii mai putin exigent in ceea ce ne priveste si mai accepta, pe ici pe colo, cate un citat, doua. Nu de altceva, dar uneori cuvintele noastre par a fi destul de serbede.

[Marimira]

În prealabil postat de Traditie1

Vă rog, topicul acesta este o reacție la vorbăria despre dragoste și la promovarea unor idei fără a vorbi din experiența trăită. Dacă veniți cu citate stufoase și nu cu cuvintele voastre faceți tocmai această greșeală.

Domnule Traditie1,
va dau un singur exemplu despre dragoste si experienta traita vis-a-vis de dvs.pe alt thread(cel despre Adrian Paunescu-pag.33)care pe mine m-a lovit sufleteste si m-a jignit mai mult decat orice s-a discutat acolo, m-a durut ca o pers.care da lectii despre dragostea bine inteleasa poate face aceasta afirmatie!

".... Mai ales atunci când e vorba de români, cel mai înapoiat, rău și necinstit popor din Europa."..sunt cuvintele dvs.,le recunoasteti...si daca da cum indrazniti sa ne dati lectii? Ce cautati pe un foprum crestin ortodox cu aceste cuvinte? sunteti roman?-nu pot sa cred , dupa cele afirmate...probabil ca aveti alte interese..specifice lupilor imbracati in haine de oi!
Daca nu va place poporul roman si credeti ca este asa cum afirmati ce cautati pe aici...?
Si aceasta este doar une din "perlele" produse de dvs.pe acel thread...sa mai enumar...va recomand cu toate dragostea sa citi fragmentul din cartea parintelui Ignatie Brincianinov! Daca l-ati fi citit ...poate l-ati fi si inteles!!!
Altminteri...tot ce spuneti..este arama sunatoare si chimval rasunator..cred ca suferiti de nevorbire pt. ca din pacate nu ati priuns esenta indelungelor si profundelor dvs.lecturi.

Domnul sa va lumineze, sa va apere de fariseism, sa va daruiasca sanatate, sa va binecuvinteze casa si familia si pe dvs.cu darurile Sale cele multe si bogate!

[claudiu-marius]

În prealabil postat de Traditie1

Faci greșeala de care vorbeam, de a vorbi despre porunci fără a înțelege rațiunea lor. Poruncile divine au un scop practic concret. Porunca vieții isihaste de contemplație (și a înfrânării pe care aceasta o necesită) are rolul de a ne deschide lucrărilor Duhului Sfânt și a aduce astfel roadă duhovnicească: cunoașterea.

Asta nu exclude neapărat o viață socială normală dar nici situațiile în care este posibil să fie necesar să ieșim din normalitate printr-un comportament asemănător cu al nebunilor pentru Hristos. Ideea e că nici normalitatea socială nici sfidarea lumii nu sunt un scop în sine ci cum am zis, scopul e lăuntric, dobândirea Duhului Sfânt și de aceea noi trebuie să petrecem întorși spre lăuntrul nostru. Acest scop trebuie să supună toate manifestările vieții noastre și tot comportamentul, în sensul că spre el trebuie să canalizăm toate eforturile vieții noastre (porunca iubirii lui Dumnezeu din toate puterile) în tot momentul.

Ca oameni, petrecem în lume iar unii din noi în același timp și în lumea nevăzută, prin rugăciune. Atunci când avem de ales între a ne comporta pe placul lumii sau între a ne îndrepta atenția spre ceva din lume (de a ieși prin simțuri din starea de atenție lăuntrică) pe de o parte și între starea de contemplație pe de altă parte, trebuie să alegem a doua variantă. În cele mai multe situații însă le putem face pe amândouă fără probleme. De fapt contează doar acele alegeri despre care am vorbit, în cea mai mare parte a timpului Dumnezeu face prin noi (și prin orice om) munca și celelalte tipuri de activități fără ca noi să fie nevoie să ne concentrăm asupra lor iar contemplația lăuntrică se reduce la o stare semiconștientă de atenție asupra gândurilor. Dacă veți analiza cum funcționează atenția și memoria veți vedea că Dumnezeu dă cele necesare la momentul potrivit, nu trebuie și nu putem noi să producem cunoștințele și amintirile necesare profesiei sau altor îndeletniciri lumești.


Deci înfrânarea și viața de contemplație sunt singura cale spre cunoașterea lui Dumnezeu și dobândirea iubirii, spre atingerea despătimirii, smereniei și celorlalte virtuți. Această practică e accesibilă oricui cu condiția de a face pasul desprinderii de lume, de a sacrifica tot și a începe o viață în care, teoretic, putem fi doar niște cerșetori sau altă stare nedorită. Totul e să nu mai trăim potrivit voii noastre ci să-L lăsăm pe Dumnezeu să înceapă să ne călăuzească spre ce vrea El să facem, el să fie arhitectul vieții noastre. Prin rămânerea în stare de rugăciune isihastă noi facem în același timp două lucruri bune: 1. rodim duhovnicește* și 2. ne încredințăm total călăuzirii lui Dumnezeu, fiindcă nu mai facem alegeri față de lucrurile exterioare. Și astfel ne vom sincroniza cu Dumnezeu în acțiunile noastre, vom putea fi duși (inclusiv atunci când acționăm împotriva a ceea ce ni se pare bun sau chibzuit) spre ceea ce Dumnezeu în atotștiința și planurile Lui știe că e bine pentru noi. Pasul acesta de a nu mai trăi după voia și mintea noastră este înspăimântător pentru cei mai mulți dar cei care îl fac, care se "aruncă în gol" vor simți imediat "Mâna" lui Dumnezeu salvându-i și începând să-i conducă de acum încolo. Și astfel se va naște viața în duh a omului, trăită în paralel cu viața pământească.


*Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este lucrătorul.
Orice mlădiţă care nu aduce roadă întru Mine, El o taie; şi orice mlădiţă care aduce roadă, El o curăţeşte, ca mai multă roadă să aducă.
Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus.
Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine.
Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic.
Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard. (Ioan 15)

Tu intelegi ratiune de copy paste?isihasm in lume ?Mai frate tu esti frustrat rau .Cand te vei casatorii o sa dai un rateu maree.Spui asa: Porunca vieții isihaste de contemplație (și a înfrânării pe care aceasta o necesită) are rolul de a ne deschide lucrărilor Duhului Sfânt și a aduce astfel roadă duhovnicească: cunoașterea.

Asta nu exclude neapărat o viață socială normală dar nici situațiile în care este posibil să fie necesar să ieșim din normalitate printr-un comportament asemănător cu al nebunilor pentru Hristos. apoi spui asa: Deci înfrânarea și viața de contemplație sunt singura cale spre cunoașterea lui Dumnezeu și dobândirea iubirii, spre atingerea despătimirii, smereniei și celorlalte virtuți. Această practică e accesibilă oricui cu condiția de a face pasul desprinderii de lume, de a sacrifica tot și a începe o viață în care, teoretic, putem fi doar niște cerșetori sau altă stare nedorită hotarastete isihasm in lume sau in desprindere de lume ori ori .Si unde scrie ca trebuie sa sacrificam tot ?E oare Dumnezeu absurd?sau tu ?