intrebare pt cei casatoriti

[cristiboss56]

În prealabil postat de Fani71

Va rog sa ma scuzati, am fost de fapt partial off topic, ce am scris se potrivea mai mult la 'este pacat sa folosim prezervative?'. Ce o interesa pe Anna este cum sa facem sa nu avem prea multi copii daca ni se pare ca nu am putea sa-i crestem cum trebuie, adica cu dragoste si atentie.

In principiu sunt de acord cu Rotblume, si asa gandeam si eu inainte sa ma casatoresc. Dumnezeu probabil ne da ce putem duce si daca avem incredere nemarginita il El, ne trimite atatia copii cat e bine. Dar avem noi toti acea incredere nemarginita sau actionam uneori doar din datorie, si pe urma ne dam seama ca ne-am luat o povara pe care nu o putem duce?

Dumnezeu ne cere si sa gandim si sa avem dreaptra socotinta, deci sa aplicam metodele care ne stau la indemana si care nu sunt impotriva poruncilor Lui ca sa ajungem.

Ce spui tu, Rotblume, este cazul ideal, in care cei doi sunt credinciosi si sanatosi.

Dar daca unul dintre ei este mai putin credincios sau mai slab, si este impotriva sa aiba mai mult de unul, doi sau trei copii? Copiii se fac in cuplu!

Dar daca femeia are o boala sau mare greutate la purtarea sarcinilor? Nu e mai bine sa fie 2 copii cu mama, decat 3 orfani de mama? (Nu vreau sa o critic pe sora ta, Rotblume! Sa-i dea Dumnezeu sanatate! Dar deciziile astea se iau personal si nu cred ca e bine sa generalizam exemplul ei)

Sau daca unul dintre ei are o boala foarte grava si este in pericol sa moara? (Isi poate asuma celalalt responsabilitatea cresterii copiilor singur(a)?)

Dar daca au doi copii amandoi cu un handicap si se presupune ca este o problema genetica in familie?

Sau, chiar daca cei doi sunt credinciosi, daca isi dau seama, dupa unul, doi sau trei copii, ca nu pot sa asume cresterea a mai multi, ca le-ar fi asa de greu ca poate nici nu le-ar mai putea da iubirea si atentia necesare? Cineva mai sus a dat exemple de familii fericite numeroase. E foarte frumos, da! Dar eu am cunoscut si familii (catolice) care au avut multi copii - 6 sau 7 - pentru ca asa se obisnuia si pentru ca Biserica Catolica nu admite de loc anticonceptionalele, dar de fapt ei nu isi doreau atatia copii. Din cauza asta, nu au reusit sa-i iubeasca pe toti la fel. Unul sau doi sau trei erau tratati ca Cenusareasa familiei si din cauza asta au suferit mult si mai tarziu in viata, pentru ca lipsa de dragoste in copilarie lasa rani foarte, foarte adanci..

Am cunoscut si o familie ortodoxa cu 6 copii, in care mama avea crize de deprimare postnatale grave la fiecare nastere si trebuia sa stea la spital luni in sir. Il plus, nu-i ajungea mintea si intelepciunea sa-i creasca (dupa parerea mea). Multi duintre copii au inceput sa o ia pe cai gresite la varsta adolescentei.

Eu cred ca Dumnezeu ne ia de acolo unde suntem, este 'bun si milostiv' fata de slabiciunile noastre, si ca e o dovada de smerenie sa ne cunoastem limitele. De altfel, daca acceptam ca nu avem putere, poate Dumnezeu ne-o va da mai tarziu - cine stie? Poate ca o vreme ne vom feri sa mai avem copii, dar pe urma ne vom simti intariti si nu ne vom mai feri.

Cred, in concluzie, ca e bine sa fim maximalisti dar sa avem si dreapta socotinta.

Adică să fim echilibraţi. De mult bat monedă, pe echilibru şi chibzuinţă. Să nu ne credem mai sfinţi ca Sfinţii, dar nici mai păcătoşi decât suntem !

[rotblume]

draga Fani71, ei doi sunt foarte sanatosi, dar nu se mai poate. stiu ca vorbeam mai tariu cu ea si imi spunea ca isi mai doreste un copil asa de tare, dar daca Dumnezeu nu le da ce poate sa faca ea.

În prealabil postat de cristiboss56

Adică să fim echilibraţi. De mult bat monedă, pe echilibru şi chibzuinţă. Să nu ne credem mai sfinţi ca Sfinţii, dar nici mai păcătoşi decât suntem !

Sa ne credem mai sfinti ca Sfintii, e cam greu; dar ce are daca ma cred mai pacatoasa decat sunt? De la Sf. Ierarh Nifon am invatat ca e bine sa ne credem mai pacatosi decat suntem. Si in Pateric am gasit apoftegme care indemnau la acest lucru.

[Saurian]

În prealabil postat de Fani71

Va rog sa ma scuzati, am fost de fapt partial off topic, ce am scris se potrivea mai mult la 'este pacat sa folosim prezervative?'. Ce o interesa pe Anna este cum sa facem sa nu avem prea multi copii daca ni se pare ca nu am putea sa-i crestem cum trebuie, adica cu dragoste si atentie.

In principiu sunt de acord cu Rotblume, si asa gandeam si eu inainte sa ma casatoresc. Dumnezeu probabil ne da ce putem duce si daca avem incredere nemarginita il El, ne trimite atatia copii cat e bine. Dar avem noi toti acea incredere nemarginita sau actionam uneori doar din datorie, si pe urma ne dam seama ca ne-am luat o povara pe care nu o putem duce?

Dumnezeu ne cere si sa gandim si sa avem dreaptra socotinta, deci sa aplicam metodele care ne stau la indemana si care nu sunt impotriva poruncilor Lui ca sa ajungem.

Ce spui tu, Rotblume, este cazul ideal, in care cei doi sunt credinciosi si sanatosi.

Dar daca unul dintre ei este mai putin credincios sau mai slab, si este impotriva sa aiba mai mult de unul, doi sau trei copii? Copiii se fac in cuplu!

Dar daca femeia are o boala sau mare greutate la purtarea sarcinilor? Nu e mai bine sa fie 2 copii cu mama, decat 3 orfani de mama? (Nu vreau sa o critic pe sora ta, Rotblume! Sa-i dea Dumnezeu sanatate! Dar deciziile astea se iau personal si nu cred ca e bine sa generalizam exemplul ei)

Sau daca unul dintre ei are o boala foarte grava si este in pericol sa moara? (Isi poate asuma celalalt responsabilitatea cresterii copiilor singur(a)?)

Dar daca au doi copii amandoi cu un handicap si se presupune ca este o problema genetica in familie?

Sau, chiar daca cei doi sunt credinciosi, daca isi dau seama, dupa unul, doi sau trei copii, ca nu pot sa asume cresterea a mai multi, ca le-ar fi asa de greu ca poate nici nu le-ar mai putea da iubirea si atentia necesare? Cineva mai sus a dat exemple de familii fericite numeroase. E foarte frumos, da! Dar eu am cunoscut si familii (catolice) care au avut multi copii - 6 sau 7 - pentru ca asa se obisnuia si pentru ca Biserica Catolica nu admite de loc anticonceptionalele, dar de fapt ei nu isi doreau atatia copii. Din cauza asta, nu au reusit sa-i iubeasca pe toti la fel. Unul sau doi sau trei erau tratati ca Cenusareasa familiei si din cauza asta au suferit mult si mai tarziu in viata, pentru ca lipsa de dragoste in copilarie lasa rani foarte, foarte adanci..

Am cunoscut si o familie ortodoxa cu 6 copii, in care mama avea crize de deprimare postnatale grave la fiecare nastere si trebuia sa stea la spital luni in sir. Il plus, nu-i ajungea mintea si intelepciunea sa-i creasca (dupa parerea mea). Multi duintre copii au inceput sa o ia pe cai gresite la varsta adolescentei.

Eu cred ca Dumnezeu ne ia de acolo unde suntem, este 'bun si milostiv' fata de slabiciunile noastre, si ca e o dovada de smerenie sa ne cunoastem limitele. De altfel, daca acceptam ca nu avem putere, poate Dumnezeu ne-o va da mai tarziu - cine stie? Poate ca o vreme ne vom feri sa mai avem copii, dar pe urma ne vom simti intariti si nu ne vom mai feri.

Cred, in concluzie, ca e bine sa fim maximalisti dar sa avem si dreapta socotinta.

Stai puţin că eu tot nu pricep ceva. Să spunem că aş fi căsătorit ( nu sunt ). Dacă am avea grijă să ne protejăm ( Doamne fereşte de ce am ajuns să ne protejăm... De nişte barbari care îţi cuceresc inima cu strigătele lor de războinici... Lumea asta e pe dos, sincer. ) spune-mi unde e faza că relaţia trupească dintre noi doi e dragoste ( o dăruire totală fără un pic de egoism ) şi nu sex ( satisfacerea plăcerilor noaste )? Eu ca un copil prost fără experienţa în a întemeia o familie mă întreb: ce ar putea exprima mai bine unirea dintre cei doi soţi, dăruirea unuia faţă de altul decât apariţia unei noi vieţi?

Înţeleg că e foarte greu, că e de neconceput greutăţile vieţii dar tot rămân la întrebarea: de ce fiinţe, de ce monştri ne protejăm? Adică până la ce punct Îl lăsăm să intervină Dumnezeu în viaţa noastră? Până la relaţia trupească? Adică în manifestarea trupească a iubirii soţilor noi nu Îl lăsăm pe Dumnezeu să intre şi EL şi să se unească cu noi doi?

Lăsaţi-mă să trec măsura puţin ( dacă e să fiu banat asta e dar din partea unor ortodocşi să dea astfel de sfaturi total greşite mi se par foarte anormal. măcar să spună: eu sunt curvar/curvară şi doar atâta pot dar să nu se considere mai în măsură de a trece peste cuvintele Sf Părinţi în subiecte atât de delicate ): să spunem că eu mă masturbez. Pentru ca să nu crească tensiunea sexuală şi să ajung la nebunie ar trebui să mă tot masturbez până îmi găsesc o soţie. După ce m-am căsătorit ce să fac abstinenţă atâta timp că iarăşi înnebunesc aşa că iarăşi mă masturbez sau mă culc cu ea în timpul postului sau a praznicelor împărăteşti. Vi se pare normal asta, oameni buni? Iertaţi-mă că în Săptămâna Luminată am ajuns să spun astfel de lucruri.

@cristiboss: cum adică să nu considerăm mai păcătoşi decât suntem? dacă eu nu mă consider mai păcătos de măsura x şi unul e mai păcătos nu ajung să îl judec?

[cristiboss56]

În prealabil postat de Saurian

Stai puţin că eu tot nu pricep ceva. Să spunem că aş fi căsătorit ( nu sunt ). Dacă am avea grijă să ne protejăm ( Doamne fereşte de ce am ajuns să ne protejăm... De nişte barbari care îţi cuceresc inima cu strigătele lor de războinici... Lumea asta e pe dos, sincer. ) spune-mi unde e faza că relaţia trupească dintre noi doi e dragoste ( o dăruire totală fără un pic de egoism ) şi nu sex ( satisfacerea plăcerilor noaste )? Eu ca un copil prost fără experienţa în a întemeia o familie mă întreb: ce ar putea exprima mai bine unirea dintre cei doi soţi, dăruirea unuia faţă de altul decât apariţia unei noi vieţi?

Înţeleg că e foarte greu, că e de neconceput greutăţile vieţii dar tot rămân la întrebarea: de ce fiinţe, de ce monştri ne protejăm? Adică până la ce punct Îl lăsăm să intervină Dumnezeu în viaţa noastră? Până la relaţia trupească? Adică în manifestarea trupească a iubirii soţilor noi nu Îl lăsăm pe Dumnezeu să intre şi EL şi să se unească cu noi doi?

Lăsaţi-mă să trec măsura puţin ( dacă e să fiu banat asta e dar din partea unor ortodocşi să dea astfel de sfaturi total greşite mi se par foarte anormal. măcar să spună: eu sunt curvar/curvară şi doar atâta pot dar să nu se considere mai în măsură de a trece peste cuvintele Sf Părinţi în subiecte atât de delicate ): să spunem că eu mă masturbez. Pentru ca să nu crească tensiunea sexuală şi să ajung la nebunie ar trebui să mă tot masturbez până îmi găsesc o soţie. După ce m-am căsătorit ce să fac abstinenţă atâta timp că iarăşi înnebunesc aşa că iarăşi mă masturbez sau mă culc cu ea în timpul postului sau a praznicelor împărăteşti. Vi se pare normal asta, oameni buni? Iertaţi-mă că în Săptămâna Luminată am ajuns să spun astfel de lucruri.

@cristiboss: cum adică să nu considerăm mai păcătoşi decât suntem? dacă eu nu mă consider mai păcătos de măsura x şi unul e mai păcătos nu ajung să îl judec?

Prea multă filozofie aiuristică strică frate ! Deci : nu încerca să fi mai smerit decât eşti şi nu-ţi pune cenuşă în cap mai mult decât trebuie. Fii ceea şi cine eşti ! Inţelesum-ai ? Dacă nu o iau de la cap. Apropo, nu căuta pe de altă parte să filozofezi despre lucruri pe care nu le cunoşti, respectiv : căsătoria şi viaţa în doi, ce sexul nu reprezintă nici 1 % ! Vrei sex, scoate băiete 100, sau mai mult şi-l faci când , cu cine şi cum vrei. Căsătoria depăşeşte faza animalică denumită sec : Sex. Da, despre masturbare, cred că poţi , putem vorbi, dar nu aici ci la alt topic , unde s-au scris 16 pagini despre patima asta. Deci . . .

[Fani71]

[quote=Saurian;130328]Stai puţin că eu tot nu pricep ceva. Să spunem că aş fi căsătorit ( nu sunt ). Dacă am avea grijă să ne protejăm ( Doamne fereşte de ce am ajuns să ne protejăm... De nişte barbari care îţi cuceresc inima cu strigătele lor de războinici... Lumea asta e pe dos, sincer. ) spune-mi unde e faza că relaţia trupească dintre noi doi e dragoste ( o dăruire totală fără un pic de egoism ) şi nu sex ( satisfacerea plăcerilor noaste )? Eu ca un copil prost fără experienţa în a întemeia o familie mă întreb: ce ar putea exprima mai bine unirea dintre cei doi soţi, dăruirea unuia faţă de altul decât apariţia unei noi vieţi?

Înţeleg că e foarte greu, că e de neconceput greutăţile vieţii dar tot rămân la întrebarea: de ce fiinţe, de ce monştri ne protejăm? Adică până la ce punct Îl lăsăm să intervină Dumnezeu în viaţa noastră? Până la relaţia trupească? Adică în manifestarea trupească a iubirii soţilor noi nu Îl lăsăm pe Dumnezeu să intre şi EL şi să se unească cu noi doi?

Lăsaţi-mă să trec măsura puţin ( dacă e să fiu banat asta e dar din partea unor ortodocşi să dea astfel de sfaturi total greşite mi se par foarte anormal. măcar să spună: eu sunt curvar/curvară şi doar atâta pot dar să nu se considere mai în măsură de a trece peste cuvintele Sf Părinţi în subiecte atât de delicate ): să spunem că eu mă masturbez. Pentru ca să nu crească tensiunea sexuală şi să ajung la nebunie ar trebui să mă tot masturbez până îmi găsesc o soţie. După ce m-am căsătorit ce să fac abstinenţă atâta timp că iarăşi înnebunesc aşa că iarăşi mă masturbez sau mă culc cu ea în timpul postului sau a praznicelor împărăteşti. Vi se pare normal asta, oameni buni? Iertaţi-mă că în Săptămâna Luminată am ajuns să spun astfel de lucruri.


Saurian, nu ai tintut seama, cred, de cazurile concrete de care ziceam. Hai sa luam unul mai drastic: amandoi ortodocsi, amandoi doritori sa tina post, etc, isi doresc copii, se respecta. Sotul are cancer si trebuie sa faca chemioterapie. Li se spune ca de altfel ca are putine sanse de supravietuire. Li se spune ca trebuie sa ia anticonceptionale, pentrui ca e mare pericol sa se nasca un copil handicapat. Chiar inca 18 luni dupa chemioterapie. Asta inseamna sa zicem 3 ani in care nu ar trebui sa conceapa copii. Ce propui sa faca acest cuplu? Sa 'aiba incredere in Dumnezeu' si sa aduca pe lume copii handicapati?

Ai dreptate cand spui ca e foarte greu de despartit 'satisfacerea placerii' de exprimarea dragostei neegoiste si a tandretei prin relatia sexuala intr-un cuplu. Ca toate cele omenesti, si astea sunt amestecate. Dar Dumnezeu a binecuvantat si placerea si un cuplu crestin are toata viata ca sa-si transfigureze si acest aspect al dragostei. Dar sa te lipsesti unul de altul cativa ani este inimaginabil pentru un cuplu are se iubeste.
In plus, sa iti spun un secret: cand un cuplu se iubeste cu adevarat, fiecare se gandeste mai mult la placerea celuilalt decat la a lui.

Vreau sa-ti mai spun ca am toata simpatia pentru punctul tau de vedere si cred ca si eu gandeam cam asa sau pe aproape mai demult.
In plus, cum zice sau implica Cristiboss, cand esti casatorit relatia sexuala devine mult mai despatimita, mai calma, mai tandra, in genera.

Repet: daca citesti prin cartile ortodoxe inclusiv la sfintii parinti gasesti si tu ca NU nasterea de prunci este scopul principal al casatoriei si ca relatia trupeasca este NEINTINATA la oamenii casatoriti, inclusiv placerea care decurge din ea.

Tu ce crezi, cand doi oameni casatoriti fac dragoste fara sa ia anticonceptionale, ei se gandesc tot timpul 'fac asta ca sa am copii, fac asta ca sa am copii, fac asta ca sa am copii' si pot distinge asa de usor intre placere si 'daruire totala si fara pic de egoism?'

PS Eu sunt casatorita si stiu despre ce vorbesc. Unul din exemplete date in mesajul meu de mai sus a fost valabil pentru cuplul nostru.

[anna21]

În prealabil postat de Saurian

Stai puţin că eu tot nu pricep ceva. Să spunem că aş fi căsătorit ( nu sunt ). Dacă am avea grijă să ne protejăm ( Doamne fereşte de ce am ajuns să ne protejăm... De nişte barbari care îţi cuceresc inima cu strigătele lor de războinici... Lumea asta e pe dos, sincer. ) spune-mi unde e faza că relaţia trupească dintre noi doi e dragoste ( o dăruire totală fără un pic de egoism ) şi nu sex ( satisfacerea plăcerilor noaste )? Eu ca un copil prost fără experienţa în a întemeia o familie mă întreb: ce ar putea exprima mai bine unirea dintre cei doi soţi, dăruirea unuia faţă de altul decât apariţia unei noi vieţi?

Înţeleg că e foarte greu, că e de neconceput greutăţile vieţii dar tot rămân la întrebarea: de ce fiinţe, de ce monştri ne protejăm? Adică până la ce punct Îl lăsăm să intervină Dumnezeu în viaţa noastră? Până la relaţia trupească? Adică în manifestarea trupească a iubirii soţilor noi nu Îl lăsăm pe Dumnezeu să intre şi EL şi să se unească cu noi doi?

Cred ca ai pus punctul pe i, Saurian..
Poate ne protejam, poate nu, dar simplu fapt ca punem asa problema tradeaza lipsa de incredere in grija lui Dumnezeu.
Mi se pare ipocrizie sa sustin folosirea anticonceptionalelor, de ex., doar pentru ca eu procedez asa (nu fac asa, e doar un exemplu). Pe cine incercam sa pacalim??

În prealabil postat de Anna

Buna!
Eu stiu ca in Biserica noastra Ortodoxa nu se accepta nicio forma de anticonceptionale sau ceva asemanator. Cand am vorbit despre asta cu prietenul meu a spus ca nu ne-am putea permite sa crestem prea multi copii si ca mai importanta e calitatea timpului pe care il oferi unui copil. Eu as vrea sa va intreb pe voi, oamenii casatoriti care respectati invatatura ortodoxa...aveti foarte multi copii? In fiecare an se naste unul? Cum ii cresteti? Cum faceti? Daca e prea intima intrebarea va rog sa-mi raspundeti prin mesaj privat.
Si va rog, doar cei casatoriti!!!!! Vreau o marturie, nu predici.
Multumesc!
Anamaria

Ana, parerea mea e ca sfaturile ce le vei primi aici nu iti vor folosi. Spune-mi sincer daca eu iti voi scrie (in privat evident ) viata mea intima, o vei urma??? Eu cred ca nu... Stii bine ca omul este UNIC! Deci tot ceea ce simte el este UNIC. Nu poate fi comparat...de aceea si marii duhovnici nu dau acelasi sfat la doua persoane ce au acelasi necaz. Asta e marea problema in ortodoxie. Spunea parintele Porfirie (care ptr mine e ca un sfant desi nu e canonizat) ca niciodata sa NU spuneam mai departe sfatul primit.Pentru ca fiecare caz e UNIC! Urmeaza ceea ce ti-a spus Forin-Ionut. Dupa ce va veti casatori, alegeti-va un duhovnic comun si casatorit! Faceti pe cat puteti cele ce va va spune/indemna. dar, ca sa nu mai fiu inteleasa gresit...viata intima tine mult de constiinta fiecaruia, de fire...nu poti merge la duhovnic sa ii spui, parinte am voie sa fac asta...sau asta?? Cred ca aceste probleme sunt prea devreme puse...casatoriti-va intai apoi mai vorbim, bine?

[sfantatreime]

E greu raspunsul..dar pe atat de greu,pe atat de crud...si pe cat de crud,pa atat de frumos...trebuie traire duhovniceasca,trebuie sa ne sfintim sufletele ca sa nu traim in desfrau...asta e singura cale de mantuire...Sfintii Parinti spun in Filocalie si in Pateric faptul ca mai grea este crucea casatoriei decat a calugariei..."Puneti frana trupului pentru ca punand frana trupului,va despatimiti si veti vedea calea desavarsirii...".Frumos,nu?Tocmai pentru faptul ca ispitele sunt mult mai mari in lume si implicit in casatorie...este greu,dar frumos...ce sa iti spun?Ia legatura cu duhovnicul,iar daca nu aveti unul faceti-va...e important....el va poate da sfaturile cele mai bune!Mantuire