|
|
|
|
|
#31
18.03.2010, 12:33:57
|
||||
|
||||
Cred ca, in aceasta privinta, ar trebui intrebati preoti si duhovnici mireni, nu calugari.
Un duhovnic calugar iti va spune sa traiesti viata intr-un fel de semicalugarie. Un duhovnic mirean stie cel mai bine cu ce se confrunta un om ce traieste in lume, care se duce la scoala, la serviciu, care are viata sociala, prieteni. Un calugar e cam strain de toate astea si nu le intelege. 
|
|
#32
18.03.2010, 12:36:07
|
|||
|
|||
|
De n ori m-am spovedit la parintele de pacatele astea ale podoabelor si machiatului.
Un parinte din moldova m-a scapat de gablonturi cand m-am dus la el, si-a pus mainile pe urechile mele si mi-a spus sa dau jos "sarmele" (erau niste verigi mici de argint) si la sfarsit m-a intrebat.. imi fagaduiesti... fagaduiesti lui Dumnezeu ca nu mai porti niciodata asa ceva? Ce era sa zic: am fagaduit. Si m-am tinut de asta o vreme, pana cand m-am gandit ca trec peste ea fagaduinta, o sa ma ierte Dumnezeu. Problema a fost ca pielea mea nu mai suporta bijuteriile, fac alergii si numai dupa putin timp. Aveam alergie la nichel inainte, acum uneori ma trezesc ca si verigheta ma deranjeaza din cand in cand. Cumva patima asta s-a rezolvat de la sine, sau de la Dumnezeu, ca de la mine in nici un caz. Cealalta MARE PATIMA a mea a fost creionul de ochi. Nu costa o avere, era chiar bicisnic de ieftin si de mare efect, si stiam in sinea mea ca orice s-ar intampla, pe o insula pustie, printre celelalte obiecte, voi lua si un creion de ochi. Spovedeam creionul dar stiam ca nu voi renunta. Nici macar nu doream sa ajung genul de femeie care nu mai poarta negru pe la ochi, dupa ce ani de zile avusesem aceasta imagine goth, intensa, whatever. Ma speria gandul ca la un moment dat, as putea sa ajung eu sa nu mai vreau. Si in acelasi timp resimteam teama asta ca pe un groaznic pacat impotriva Duhului Sfant, ca si cum Ii spuneam stii ce, lucreaza in inima mea, dar nu te atinge de dermatograf. Fa-ma cucernica, dar nu prea. Si cu mandra, si cu draga. Fratilor, nu ma intrebati cum, de ce, cand si in ce fel am ajuns, in preajma primei Impartasanii, sa nu mai pun nimic pe fata. Nici macar nu am sentimentul vreunei renuntari, sa zic ca eu, de dragul lui Dumnezeu, am renuntat la ceva ce imi placea. M-am trezit pur si simplu ca nu mai aveam nevoie, ca nu mai doream, si unul sau doua experimente pe parcurs, in ciuda acestui nou bun simt dobandit, au fost dezastre si mi-era mie jena ca m-am fardat. Ceea ce inainte mi se parea frumos si seducator, acum imi parea in oglinda ca fiind agresiv, fals si intr-o anumita masura, respingator. Nu am spus asta ca sa ma laud, poate vi se par fleacuri, insa daca ati sti cat de atasata eram de bijuterii si de dermatograf, vi s-ar parea si voua, ca si mie, o minune imensa faptul ca am fost eliberata de ele (cel putin pana acum). Cred ca in realitate, mi s-au curatat putin ochii, adica vad altfel frumusetea si naturalul, mai putin distorsionat decat inainte.
__________________
„Ca o carpa lepadata toata dreptatea noastra” (Is 64,5)
|
|
#33
18.03.2010, 12:48:40
|
|||
|
|||
|
Citat:
M-am trezit in clasa 9 de liceu ca jumate din clasa avea atarnat la gat lantisor de aur, si apoi in clasa 11 ca aveau cel putin 1 inel de aur fetele pe deget. Pe mine una niciodata nu m-a atras aurul, am primit si eu lantisor si inel si bratara si imi stau in cutie , de multe ori am vrut sa le vand dar nu am voie. Nu-mi place deloc sa vad la baieti lantisoare la gat... Pe mine m-a atras curentul asta hand made, lantisoare, cercei colorati in diverse forme, facute de mana, am si cumparat cercei vreo 4 perechi si i am purtat, dupa aia mi s a parut ca asa stupid arata si am renuntat.......... Eu nu suport inelele pe deget, ma mananca ma strang, plus ca am degete foarte mici si subtiri..... Ceasurile si bratarile iarasi nu mi plac, imi aluneca de pe mana si ma incomodeaza. Dar sincer cand vad pe cineva purtand , uneori admir, uite ce inel fain ai, uite ce bratara faina ai.........
__________________
"Trebuie sa ne lepadam de omul cel vechi si sa ne imbracam cu cel nou!" Last edited by ella87ella; 18.03.2010 at 12:51:24.
|
|
#34
18.03.2010, 13:10:22
|
|||
|
|||
|
Nu ma machiez si nici nu port bijuterii. Nu vad sensul. Am mai avut si eu micile mele rataciri cu machiatul , dar oricum stiam ca e o prostie ce fac. Prietenele mele ma iubesc si nemachiata. La locul de munca sunt apreciata si nemachiata. Barbatii care m-au apreciat , m-au apreciat tocmai din acest motiv, pentru ca ma port naturala. Si atunci de ce m-as simti complexata ca nu ma machiez? In general barbatii nu pun mult pret pe ,,nimicurile femeiestiŽŽ, cum ar fi machiaj, bijuterii, haine, gentute, pantofiori...Practic, noi femeile ne dorim ,,sa aratam bineŽŽ pt. alte femei( pt a fi invidiate), pt ca oricum barbatii nu observa lucrurile astea.
|
|
#35
18.03.2010, 13:26:36
|
|||
|
|||
|
Si eu eram si inca mai sunt obsedata de dermatograf, mai ales ca am ochii mai 'stersi' (ochi albastri, gene rare).
Apoi frustrarea mea a pornit inca din copilarie. Eu avand o fata mai alba, fara 'bujori in obrajori', toata lumea ma interoga mereu, ca de ce sunt asa de palida, sunt cumva bolnava, ma simt rau?  Devenise un cosmar pentru mine  Incepusem sa ma simt din ce in ce mai urata, iar cand ieseam afara, aveam impresia ca sunt un monstru spalacit si respingator! Si ca sa mai scap de complexe, am inceput sa ma spoiesc inca de pe la infima varsta de 10 ani! Abia acum 2 ani am renuntat complet la machiaj, dar tot n-am scapat de 'monstrii interiori'. V-am dat un exemplu cat de mult rau poate face o critica negativa. Last edited by zoridezi; 18.03.2010 at 13:29:13.
|
|
#36
18.03.2010, 13:30:33
|
|||
|
|||
|
Citat:
Nu ma machiez, nu poentru ca as considera ca este pacat ci pentru ca nu am reusit niciodata sa ma obisnuiesc, mi se pare ca nu mi se potrivea. Mult timp am avut o acnee foarte rea si incercam sa o mai maschez dar mi-a trecut. Cred ca a te ajuta de cateva lucruri artificiale ca sa te simti mai bine in relatia cu ceilalti sau mai bine in relatia cu propriul trup este un lucru bun, care evita alte probleme - frustrarile, complexele, teama de a nu fi acceptat etc. Interbarea este, daca cineva renunta la toate aceste tertipuri feminine pt ca sa i-a spus un calugar sau asa scrie in nu stiu ce indrepotar de spovedanie, dar se simte prost din cauza asta, se simte altfel (intr-un mod inutil), se simte judecata, se simte inferioara etc, la ce foloseste? Nu o incurca sentimentele astea mai tare in viata duhovniceasca decat o eventuala mica vanitate ca arata mai bine decat ar permite natura?
__________________
"Dacă nu putem fi buni, să încercăm să fim măcar politicoși." (Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii)
|
|
#37
18.03.2010, 14:16:57
|
|||
|
|||
|
Citat:
Un lucru pe care l-am invatat la cursurile de psihoterapie - foarte logic de altfel, si care de fapt nu era o noutate, ca si Sfintii Parinti aveau aceeasi viziune - e ca teama nu trebuie evitata, bagata sub pres, ci infruntata. Daca eu ma simt nesigura in lume - o anxietate sociala, sa zicem, sau na, 'de frumusete' - mijloacele de a atenua aceasta teama sunt de fapt conduite de asigurare care de fapt nu rezolva problema de fond, ci doar conduc la perpetuarea acesteia in timp. Dpdv psihologic, fiind nesigura si punand accesorii care sa te faca sa te simti mai bine, si facand asta in mod repetat, nu faci decat sa iti intaresti urmatoarele convingeri: - e rau fara bijuterii/makeup, pentru ca ti-e teama ca esti urata si teama este un disconfort in sine - bijuteriile/makeupul alunga acest disconfort - in concluzie e bine cu elemente artificiale, ca ele te fac mai atragatoare si disconfortul dispare (nu ma refer la binele duhovnicesc, evident, ci la binele subiectiv, starea noastra de ok) Daca nu decizi sa iei anxietatea asta in brate, s-o "consumi", daca vrei, s-o traiesti si s-o epuizezi, trecand prin ea, expunandu-te fara accesorii si makeup si supravietuind experientei, nu o sa inveti niciodata ca: - poate fi bine (la fel de bine, poate chiar mai) si fara elemente artificiale Desi, daca ai invata lucrul ala, atunci nu ti-ar mai fi teama. Pentru ca in primul scenariu bijuteriile sunt un paleativ pentru o problema care in acest al doilea scenariu, ar deveni inexistenta. Nu stiu cat de complicat e ce am explicat, dar un principiu de baza in terapia anxietatilor de toate felurile (inclusiv cu atacuri de panica, fobii, whatever). Bagatul sentimentului de inadecvare sub pres si mijloacele astea paleative nu folosesc la absolut nimic, au efect doar temporar si contribuie in fapt la perpetuarea unor comportamente si ganduri false. Cu alte cuvinte, nu "invatam" niciodata ca suntem frumoase si fara, daca nu incercam si nu ne expunem si fara. Din punct de vedere duhovnicesc, e mult mai complexa chestiunea asta si, lasand la o parte chiar si vanitatea noastra, chiar si educatia defectuoasa si modelele promovate de societate (trebuie, ca femeie, sa fii "aranjata", sa fii "sigura pe tine" etc), cred ca ajungem la modul in care privim lumea si pe noi insine, un mod care e artificial, fals. Daca am fi ceea ce am fost creeati initial sa fim, am percepe cu totul altfel frumusetea si feminitatea si rolul nostru in comunitate. Nu zic ca am habar cum ar fi, dar sunt convinsa ca atat timp cat inca ma simt aiurea pentru un cos, cat inca mai am nevoie de confirmare ca arat bine, cat inca mai simt nevoia sa "make a stand" acolo unde apar si functionez, ma aflu in eroare. Nu stiu care o fi modul ideal, duhovnicesc, de a _vedea_ lumea, pe aproapele, frumusetea etc, dar clar e altul decat al meu. Noi zicem ca Maica Domnului era frumoasa si ca din cauza asta nu era nevoie sa isi bata capul cu aspectul fizic. Eu sunt sigura ca de fapt Maica Domnului habar nu avea ca e frumoasa, ca nu o preocupa deloc chestiunea asta, nu cred ca avusese vreo oglinda in Templu si nici ca avusese cine sa o laude dintre preoti si cei cu care avea contact. Si asta nu inseamna ca nu avea grija de trup, dar grija fata de trup poate insemna doar atat: sa fii curat si sa te hranesti, ca pana una alta nu suntem ingeri, si sa te pazesti de rani.
__________________
„Ca o carpa lepadata toata dreptatea noastra” (Is 64,5)
|
|
#38
18.03.2010, 20:11:15
|
|||
|
|||
|
Citat:
|
|
#39
18.03.2010, 20:26:00
|
||||
|
||||
|
Citat:
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann)
|
|
#40
18.03.2010, 21:03:20
|
|||
|
|||
|
Citat:
E adevarat ca preotii si familiile lor trebuie sa fie modele demne de urmat, dar asta e situatia si ei sunt oameni, nu numai noi.Si totusi exista modele demne de urmat. E o ispita a vrajmasului aici, el incearca sa ne aduca justificari, in general, pentru pacate: "uite si preotul X face asa si preoteasa Y la fel. Chiar si toti vecinii de la 1 la fel". Totusi sa nu ne amagim si sa e justificam pacatele. "Dar lasa ca nu e asa mare pacat". Nu o fi, dar acest pacat despre caer zicem ca este mic, repetqndu-l sau/si adunandu-l cu ceelalte pacate mai mici fac asemenea unuia sau mai multor pacate mari. Asa ca trebuie sa avem mare grija.
__________________
Pedepseste-ne Doamne in viata aceasta si nu in cea viitoare. *
|
|
|
Mod linear
