Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Dacă îţi plângi de milă cu egoism, vei ajunge în iad. Fără luptă viaţa devine o povară.
Adeseori născocim lucruri din trecut ca să desluşim de ce suntem într-o anume stare, mai curând decât să ne războim cu ea. Este greşit! Este un păcat! E ca şi cum ne-am juca cu demonii. Ni s-a dat libertate.
Deprimarea este o invitaţie adresată diavolului.
Dacă îţi plângi de milă cu egoism, vei ajunge în iad. Fără luptă viaţa devine o povară. Sfântul Lavrentie al Cernigovului a spus că sfârşitul lumii va veni când mulţimea sfinţilor va înlocui mulţimea îngerilor căzuţi. Dacă nu mai sunt sfinţi, lumea se va târî mai departe într-o jalnică, meschină şi vrednică de milă existenţă. Suntem chemaţi să devenim sfinţi, şi nimic mai puţin!


Părintele Adrian de la Noul Diveevo († 1979)
Din colecţia particulară a unui fiu duhovnicesc
(Cum să biruim deprimarea, 153 de sfaturi practice din învăţătura Sfinţilor Părinţi, Editura Sophia, 2003, p. 103)

[cristiboss56]

Așa, bucuria mea, totul, orice ai cere de la Domnul Dumnezeu vei primi, numai să fie spre slava Lui, sau spre folosul aproapelui, deoarece și folosul aproapelui El tot spre slava lui Dumnezeu îl socotește

Cei ce s-au hotărât să slujească întru adevăr Domnului Dumnezeu, trebuie să se îndeletnicească neîncetat cu pomenirea de Dumnezeu, adică să se roage neîncetat către Domnul Iisus Hristos, zicând cu mintea fără încetare: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!» Iar în orele de după-amiază, această rugăciune se poate zice astfel: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Maicii Tale, miluieşte-mă pe mine păcătosul!» Sau poţi să chemi şi direct pe Preacurata Fecioară Maria, zicând: «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!» Sau poţi să spui de asemeni şi cântarea îngerească: «Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te...».
Prin astfel de îndeletniciri păzindu-te de răspândirea cugetelor şi păstrând conştiinţa păcii, poţi să te apropii de Dumnezeu şi să te uneşti cu El. Căci, după cuvântul lui Isaac Sirul, fără neîncetată rugăciune, nu ne putem apropia de Dumnezeu (cuvântul 69). Iar chipul rugăciunii l-a rânduit foarte bine Sfântul Simeon Noul Teolog (Filocalia, vol. VI) în cuvântul despre cele trei chipuri ale rugăciunii. Iar vrednicia ei a înfăţişat-o bine Sfântul Ioan Gură de Aur, zicând: «Puternică este arma rugăciunii; ea este comoară nefurată, bogăţie necheltuită, liman neînviforat, pricinuitoare a liniştii, rădăcină, izvor şi mamă a multe bunătăţi».
De folos este ca în biserică la rugăciune să-ţi opreşti privirea ochilor trupeşti de la cele dimprejur şi să te aduni cu atenţie la mişcarea dinlăuntru; iar ochii trupului să-i deschizi doar atunci când eşti mâhnit sau când te îngreuiază somnul şi te apleacă spre dormitare. Atunci trebuie să îndreptezi ochii către icoane şi către lumânările ce ard în faţa lor.
Iar dacă în timpul rugăciunii ţi se va întâmpla să fii furat de minte întru răpirea cugetelor, atunci trebuie să te smereşti înaintea Domnului Dumnezeu şi să-I ceri iertare, zicând: «Am greşit, Doamne, cu cuvântul, cu lucrul şi cu gândul şi cu toate simţirile mele». De aceea, trebuie să te rogi tot timpul, ca să te obişnuiești a nu cădea pradă răspândirii gândurilor, fiindcă prin aceasta se abate sufletul de la pomenirea de Dumnezeu și se înstrăinează de iubirea Sa, prin lucrarea diavolului, cum zice Sfântul Macarie: «Toată sârguinţa pizmaşului nostru aceasta este, ca să întoarcă gândul nostru de la pomenirea cea continuă a lui Dumnezeu, de la frica şi de la dragostea faţă de El».
Când însă mintea şi inima vor fi unite în rugăciune cu cugetele sufletului nerăspândite, atunci inima se va încălzi cu căldura duhovnicească, întru care străluceşte lumina lui Hristos, umplând de pace şi de bucurie toată fiinţa lăuntrică a omului. Pentru toate acestea suntem datori să mulţumim Domnului şi aşa să ne încredinţăm pe noi înşine voii Sale preasfinte. Trebuie de asemeni să punem înaintea Lui toate gândurile noastre, cuvintele şi faptele şi să ne străduim ca toate să slujească numai bunei plăcerii Sale....
(Sf. Serafim de Sarov, Viața, nevoințele și învățăturile, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 379-381)

[cristiboss56]

Temeţi-vă de indoială. Diavolul care-l stăpâneşte pe omul ce s-a încrezut în părerile lui poate să-i arate ceea ce nu există, spre a-l arunca în îndoială.

Niciodată nu trebuie să osândeşti pe cineva, îndeosebi după chipul din afară sau după purtare. Este o patimă incredibilă, şi este greu să te lupţi cu dânsa.
Temeţi-vă de indoială. Diavolul care-l stăpâneşte pe omul ce s-a încrezut în părerile lui poate să-i arate ceea ce nu există, spre a-l arunca în îndoială. Când diavolul vă va arăta neajunsurile şi neputinţele altora şi vă va îmboldi spre osândire, atunci să vă spuneţi în sine: “Sunt mai rău decât toţi. Sunt vrednic de chinurile veşnice. Doamne, miluieşte-mă!”. Chiar dacă veţi spune aceste cuvinte fără simţire, cu toate acestea trebuie să le spuneţi.


(Stareţul Nicon de la Optina, Viaţa şi minunile, Editura Doxologia, 2011, p. 104-105)

[cristiboss56]

Ştii doar că atunci când toţi te-au părăsit, acolo sus este Cineva care ocroteşte viaţa ta şi te iubeşte aşa cum oamenii nu pot iubi.

Omule, tu încă te temi ca nu cumva să ai de suferit. Încă vrei ca tu şi ai tăi să vă bucuraţi de toate cele ale lumii. Dar viaţa îndestulată nu este măsura dragostei dumnezeieşti!
Tu n-ai ajuns să înțelegi rostul suferinţei şi de aceea eşti nefericit şi trist. Nu pricepi că, fie ea cât de grea, povara acceptată nu mai este atât de chinuitoare. N-ai înțeles că preţul vieţii veşnice este tocmai suferinţa de care te temi din toată fiinţa ta. Pentru ce te tulburi în încercări şi necazuri?
Ştii doar că atunci când toţi te-au părăsit, acolo sus este Cineva care ocroteşte viaţa ta şi te iubeşte aşa cum oamenii nu pot iubi. Când vei înțelege rostul suferinţei, când te vei încredința Domnului cu toate problemele vieţii tale, cărora nu le dai de capăt şi iţi vei pune nădejdea nu în om, ci în Dumnezeu, rugându-te: „Doamne, ajută-mă să fac voia Ta!”, atunci în tine va începe să se lucreze acea schimbare ce-ţi va aduce lumină, pace şi bunătate, atât de necesare sufletului tău şi tuturor.

(Lacrimă și har, Editura Bonifaciu, Bacău, 2010, p. 182)

[cristiboss56]

Răutatea noastră este strigătul de durere neputincioasă prin care am vrea ca lumea să fie mai bună! Dar ea devine mai bună, doar dacă fiecare dintre noi alegem Binele!

Reacționând cu rău la rău, nu reuşim decât să înmulțim răul pe pământ. Putem ieşi din acest cerc vicios doar dacă cerem de la Dumnezeu puterea şi ştiinţa Lui de a accepta durerea pe care ne-o produce răul, fără a răni şi noi, dar şi fără a tolera răul. Adică, e nevoie să spunem că e rău, că ne doare, că noi gândim altfel, dar fără să jignim, fără să ne certăm, sau să ridicăm tonul.
Doar să ne rugăm în gând şi să binecuvântăm sufletul rănit de rău şi să cerem de la Domnul milă pentru răul care ne răneşte pe noi. Aşa, încet, încet, vom învăța un fel de a fi care ne va ajuta să descoperim că în lume nu e numai răul, ci şi multă frumuseţe şi bunătate şi astfel, vom deveni lucrători ai Binelui Care vine de Sus!
Răutatea noastră este strigătul de durere neputincioasă prin care am vrea ca lumea să fie mai bună! Dar ea devine mai bună, doar dacă fiecare dintre noi alegem Binele!
Avem nevoie de răbdare, inteligenţă, curăţirea sufletului prin împlinirea poruncilor Domnului, disciplinarea trupului prin nevoinţă cat putem, de luminarea minţii prin rugăciune, şi de puterea pe care o primim prin Spovedanie şi împărtășanie!

(Monahia Siluana Vlad, Uimiri, rostiri, pecetluiri )

[cristiboss56]

Când căutăm la chipul unui orb, zadarnic umblăm după un loc de întâlnire şi simţim în acea clipă o taină care ne chinuieşte, ca şi când am vedea o casă fără ferestre.
„Ochii sunt locul în care se întâlnesc sufletele”, a spus un înţelept. Prin privire, sufletul se adânceşte în suflet. Privirea este ca o lampă cu care pătrundem în alt suflet pentru a-l cerceta şi pentru a-l cunoaşte.
Când căutăm la chipul unui orb, zadarnic umblăm după un loc de întâlnire şi simţim în acea clipă o taină care ne chinuieşte – ca şi cum am auzi murmurul râului ce se prăbuşeşte în adânc sub picioarele noastre sau ca şi când am vedea o casă fără ferestre.
Privirea este o sfoară foarte tare, cu care natura îl leagă pe om de ea. Omului călăuzit de simţuri i se înfăţişează toată natura doar în forme. El se opreşte la fiecare lucru şi mirarea lui cade asupra fiecărei forme. Omul duhovnicesc, însă, topeşte cu focul minţii sale toate formele într-un element de început şi se miră de acest singur element. Însă şi aceasta este numai începutul duhovniciei.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Gânduri despre bine și rău, Ed. Predania, București, 2009, pp. 22-23)

[cristiboss56]

Câţi nu sunt între noi cei ale căror guri nu-s îngrădite cu nimic, ci vorbesc mereu, fără contenire, pălăvrăgind şi iar pălăvrăgind de dimineaţa până seara!
Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinţă, ca să dea har celor care ascultă (Efeseni 4, 29). Sfântul Apostol Iacov dă mărturie: Dacă cineva socoate că e cucernic, dar nu îşi ţine limba în frâu, ci îşi amăgeşte inima, cucernicia acestuia este zadarnică (Iacov l, 26).
Nu puţini sunt între noi cei care se cred evlavioşi, dar nu îşi înfrânează limba; nu puţini sunt cei care după ce se întorc de la biserică, unde au ascultat cuvintele lui Hristos şi chiar s-au împărtăşit cu Trupul şi Sângele Lui, varsă cuvinte rele şi veninoase peste aproapele lor.
Dar câţi nu sunt între noi cei ale căror guri nu-s îngrădite cu nimic, ci vorbesc mereu, fără contenire, pălăvrăgind şi iar pălăvrăgind de dimineaţa până seara! Şi, se înţelege, în această pălăvrăgeală sunt o mulţime de vorbe deşarte, rele - în timp ce însuşi Domnul Iisus Hristos ne-a zis: Vă spun că pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în Ziua Judecăţii, căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit (Matei 12, 36-37).
Gurile lor flecare nu doar că flecăresc la nesfârşit, ci varsă otravă de aspidă, de viperă (Psalmul 139, 3): cuvinte otrăvite de osândire, clevetire şi defăimare, înjurături dezgustătoare. Iar Domnul Iisus Hristos a interzis cu asprime orice cuvânt de ocară, chiar şi cel mai puţin grosolan: Cine va zice fratelui său: „netrebnicule”, vrednic va fi de judecata sinedriului, iar cine îi va zice: „nebunule”, vrednic va fi de gheena focului (Matei 5, 22).

(Sfântul Luca al Crimeii, Predici, Ed. Sophia, București, 2010, pp. 109-110)

[cristiboss56]

Când vă aşezaţi la rugăciune, îndată să vă aduceţi aminte că Domnul este aproape şi vede, şi aude, şi doreşte să vă dea ceea ce vă este spre mântuire. Statorinicia în împlinirea rugăciunii este principala condiție a izbândei.
Aveţi dorinţa de a învăţa rugăciunea lui Iisus. Dumnezeu să vă binecuvânteze! Însă lucrarea rugăciunii lui Iisus nu este rugăciune neîncetată, ci numai un ajutor pentru a ajunge la ea. Rugăciunea neîncetată este darul harului şi pentru aceasta trebuie să ne rugăm: „Doamne, dăruieşte-mi mie să mă rog Ţie neîncetat!"
Rugăciunea aceasta nu constă în cuvinte, ci în trăirea neîncetată pentru Dumnezeu. De această trăire trebuie să ne îngrijim şi pe ea s-o aprindem.
Vi s-a întâmplat, desigur, ca uneori să vă doriţi în chip nestăpânit să vă rugaţi lui Dumnezeu. Aduceţi- vă aminte ce aveaţi în suflet în acele momente şi străduiţi-vă de fiecare dată, când vă aşezaţi la rugăciune, să reproduceţi acea trăire în suflet şi aşa să vă rugaţi lui Dumnezeu cu rugăciunea lui Iisus. Această reproducere va deştepta rugăciunea lui Iisus, iar rugăciunea aceasta va sprijini acea stare de rugăciune. În aceasta constă tot secretul izbândei în săvârşirea rugăciunii lui Iisus. Puterea nu stă în cuvinte, ci în această trăire.
Pentru îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus stabiliţi anumite momente, diferite de cele în care vă săvârşiţi rugăciunile de dimineaţă şi de seară. De două ori înainte de masă, de două ori după masă, de fiecare dată făcând o sută de „Doamne Iisuse..." cu metanii mici, la bobiţele mici şi mari, la bobiţele mari ale metanierului. Rânduindu-vă astfel, veţi săvârşi rugăciunea în fiecare zi, fără să căutaţi vreo scuză pentru a nu o face.
Când vă aşezaţi la rugăciune, îndată să vă aduceţi aminte că Domnul este aproape şi vede, şi aude, şi doreşte să vă dea ceea ce vă este spre mântuire. Statorinicia în împlinirea rugăciunii este principala condiție a izbândei.
Izbânda nu apare dintr-odată. Pentru aceasta trebuie luni şi ani. De aceea nu are rost să deznădăjduiţi în ceea ce priveşte izbânda, dacă nu apar imediat roadele ostenelii.
Nu trebuie să umpleţi pântecele cu mâncare, lăsaţi să se simtă golul acolo; şi somnul nu trebuie să-l îngăduiţi prea mult. Nu trebuie să îngăduiţi nici distracţiile râsul şi glumele. Purtaţi-vă întotdeauna ca şi cum v-aţi afla în prezenţa împăratului.
Dacă veţi face totul cu atenţie, lucrarea însăşi vă va învăţa multe.


(Sf. Teofan Zăvorâtul, Rugăciunea, Editura Egumenița, p. 132-134)

[cristiboss56]

Rugându-se, cineva poate să simtă emoţie, bucurie şi să creadă că este harul lui Dumnezeu, deşi nu este. Aşa cum, în altă situaţie, poate să simtă mânie, tristeţe, şi să creadă că harul a plecat, deşi nu este aşa! Şi într-o situaţie şi în cealaltă, există înlăuntru stări psihice pe măsură. Nu trebuie să le confundăm cu harul lui Dumnezeu.

Este o diferenţă clară între pocăinţa psihică şi pocăinţa autentică, pocăinţa duhovnicească?
Într-adevăr, una este să tratezi lucrurile din punct de vedere psihic şi alta este să le tratezi din punct de vedere duhovnicesc. De regulă, dacă eşti format din punct de vedere duhovnicesc, eşti şi psihic, ceea ce nu este valabil şi invers, adică dacă stai bine psihic, implicit stai bine şi duhovniceşte. Cele două aspecte sunt diferite.
Accept că un psiholog, un psihiatru, prin tratamentu pe care îl administrează, prin psihanaliză şi celelalte mijloace pe care le foloseşte, poate să-l ajute pe omul care suferă de anxietate, care suferă de alte stări psihologice, să se echilibreze, să stea bine pe picioarele lui, să vadă diferit viaţa şi să păşească îndreptat. Admit că poate să-l ajute. Aceasta nu înseamnă însă că în acest fel omul este şi un bun creştin, şi înaintat duhovniceşte. Prin urmare, una este terapia psihică şi alta este terapia duhovnicească. Aşa cum una este bucuria pe care o dă echilibrul psihic pe care-l are cineva, sau bucuria din trăirile psihice pe care le are omul, cealaltă este bucuria pe care o dăruieşte harul lui Dumnezeu, pe care Acesta o oferă. ,,Pentru ca bucuria voastră să fie deplină”, a zis Domnul.
Domnul a grăit despre ,,pacea pe care Eu v-o dau” sau ,,iubirea pe care Eu v-o dau”. Una este ceea ce dăruieşte Hristos şi altceva este ceea ce dobândeşte cineva pe un fond psihic.
Rugându-se, cineva poate să simtă emoţie, bucurie şi să creadă că este harul lui Dumnezeu, deşi nu este. Aşa cum, în altă situaţie, poate să simtă mânie, tristeţe, şi să creadă că harul a plecat, deşi nu este aşa! Şi într-o situaţie şi în cealaltă, există înlăuntru stări psihice pe măsură. Nu trebuie să le confundăm cu harul lui Dumnezeu.
Adică, cineva poate să aibă o stare de bucurie pe un fond psihic şi să creadă că are harul lui Dumnezeu, dar să fie un pseudosentiment. Sau poate să simtă melancolie, gol apăsător, şi să creadă că-i lipseşte harul lui Dumnezeu.
La fel este şi pocăinţa. De foarte multe ori am întâlnit sau am privit oameni cu un soi de pocăinţă psihică. Aceasta nu este pocăinţa cea adevărată, dăruită de Dumnezeu.
Să spunem că cineva face o greşeală, care are anumite urmări. O consecinţă a greşelii este scăderea consideraţiei. Plânge, se îndurerează, arată că se pocăieşte, îşi rupe chiar şi hainele pentru că nu a luat seama şi a greşit. Această pocăinţă nu are deloc un caracter duhovnicesc. Este o prefăcătorie. Este un sentiment fals. De exemplu, Iuda s-a pocăit, dar n-a avut înlăuntru lui pocăinţă duhovnicească, mântuitoare.
(Arhim. Simeon Kraiopoulos, Adame, unde eşti? , Editura Bizantină, Bucureşti, p. 219-221)

[cristiboss56]

Tăcerea continuă şi păzirea liniştii se nasc în cineva din aceste trei pricini: sau pentru slava de la oameni, sau din căldura râvnei pentru virtute, dau pentru că are o convorbire dumnezeiască înlăuntrul lui şi cugetarea lui este atrasă de ea. Dacă deci cineva nu are una din aceste din urmă, neapărat este stăpânit de prima neputinţă.
Virtutea constă nu în arătarea multor fapte felurite săvârşite prin trup, ci într-o inimă prea înţeleaptă prin nădejdea ei. Iar pe aceasta o uneşte cu faptele cele după Dumnezeu scopul cel drept. Căci cugetarea poate săvârşi binele fără fapte, dar trupul fără înţelepciunea inimii nu se poate folosi. Omul lui Dumnezeu însă nu rabdă, când află loc pentru lucrarea cea bună, să nu-şi arate dragostea în osteneala lucrării pentru Dumnezeu. În starea dintâi sporeşte totdeauna, în cea de a doua uneori sporeşte, alteori nu. Să nu socoteşti că e lucru mic ca cineva să rămână totdeauna deoparte de pricinile patimilor. Iar Dumnezeului nostru fie slava în veci! Amin.


(Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Filocalia X, Cuvântul XXVI, p. 135)