Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Deşi s-ar părea că dincolo de atmosfera Pământului domneşte întunericul şi tăcerea, nu este aşa. În afară de ceea ce auzim sau vedem noi, există o infinită bogăţie de sunete şi culori, care vibrează mereu şi cântă.

Pe Adam, îngerii l-au învăţat să cânte. Toată creatura cântă. Cântă soarele şi luna, cântă stelele şi lumina. Întreg spaţiul răsună de o armonie sfântă, pe care urechea noastră nu o poate cuprinde. De o miraculoasă simfonie este plin tot universul. Pentru că în univers nu domneşte haosul, ci ordinea şi disciplina. Toate, cerul şi pământul, când ascultă de legile date de Creatorul lor, formează în spaţiu o desăvârşită simfonie.
Deşi s-ar părea că dincolo de atmosfera Pământului domneşte întunericul şi tăcerea, nu este aşa. Aceasta este numai aparent, pentru că organele pe care le avem noi, urechea şi ochiul, au o putere de percepere limitată. În afară de ceea ce auzim sau vedem noi, există o infinită bogăţie de sunete şi culori, care vibrează mereu şi cântă.
Tăcerea şi întunericul absolut domnesc numai în iad, care este numit de Hristos întotdeauna „întunericul cel din afară, unde este plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 25, 30). Acolo niciodată nu se aud cântece armonioase şi frumoase. Acolo sunt sunete haotice care chinuiesc şi înspăimântă permanent. Nici lumina nu este acolo o lumină care mângâie şi încălzeşte, ci este o lumină moartă, neîntâlnită în spaţiul creat de Dumnezeu, unde şi lumina şi sunetul sunt create ca să provoace fericirea şi o linişte desăvârşită tuturor credincioşilor.

(Arhiepiscopul Iustinian Chira, Colo’n sus în vremea aceea, Ed. Mănăstirii Rohia, Rohia, 2010, pp. 7-8)

[cristiboss56]

Cel ce nu se împotriveşte gândurilor semănate în noi de vrăjmaşul, ci taie convorbirea cu ele prin rugăciune către Dumnezeu, arată că mintea lui a primit înţelepciune de la har şi cunoaşterea lui cea adevărată l-a eliberat pe el de multe lucruri

Şi, prin aflarea cărării celei scurte la care a ajuns, a tăiat împrăştierea căii celei lungi. căci nu avem în toată vremea puterea să ne împotrivim tuturor gîndurilor ce se ridică împotriva noastră ca să le oprim, ci de multe ori primim de la ele o rană ce nu se vindecă multă vreme. Pentru că ai ca potrivnici pe unii care au şase mii de ani. Şi aceasta îi face în stare să te poată răni peste măsura înţelepciunii şi înţelegerii tale. Şi, chiar de îi vei birui, întinăciunea gândurilor îşi murdăreşte cugetul şi răul lor miros rămâne multă vreme în mirosul nărilor tale. În primul rând, să te faci liber de toate acestea prin frică. Pentru că nu e alt ajutor ca Dumnezeu.


(Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Filocalia X, p. 165)

[cristiboss56]

Sîntem liberi în măsura în care ne asumăm misiunea pentru care ne-am născut, în măsura în care ne facem treaba cum se cuvine.

”Libertatea e preţioasă numai după ce o pierzi. Sau cel puţin aşa pare să gândească omul nostru. Omul toată viaţa lui caută să fie liber, dar nu-şi dă seama de darul libertăţii decât atunci când e prea târziu. Libertatea este în trup dar şi în inimă. Libertatea este în mişcare dar şi în cuget, în inteligenţă. Omul este liber pe cât de deştept este, pe cât de sincer iubeşte, pe cât de ataşat este de valorile cele înalte ale credinţei.
Sîntem liberi în măsura în care ne asumăm misiunea pentru care ne-am născut, în măsura în care ne facem treaba cum se cuvine. A fi liber nu înseamnă trândăveală şi uitare de sine, înseamnă împlinirea destinului tău de om.
Libertatea nu însemnă să fac ceea ce vreau, căci, de multe ori, facînd ceea ce vrem, facem voia diavolului. Libertatea se cunoaşte în discernâmântul omului, în capacitatea lui de a alege între bine şi rău. Omul trebuie să conştientizeze faptul că numai în adevăr poate trăi liber, că în lumea aceasta este şi multă amăgire, de care el trebuie să se ferească. Asta n-au înţeles comuniştii, că sufletul pe cruce câştigă adevărata libertate, că toate metodele lor de tortură, toate metodele de reeducare psihică au făcut mai mulţi sfinţi decât robi, au sfinţit pământul ţării cu sânge de mucenici.
Libertatea e greu de dus pentru oamenii care nu trăiesc în timpul vieţii lor, iar creştinii noştri ajung greu din trecut în prezent.”


(Părintele Iustin Pârvu, Daruri duhovnicești, Editura Eikon, p. 53-54)

[cristiboss56]

Fiecare zi a omului, fiecare săptămână, fiecare lună, fiecare an sunt comori pe care le aruncăm fără nici o precauţie, când le-am pierdut e imposibil si le mai recuperăm

Moartea nu este nici sfârşit, nici început, ci mai degrabă un văl, zidul cel despărţitor al vieţii de aici, de viaţa de dincolo. Cei care au fost morţi sufleteşte, care nu s-au îngrijit de sufletele lor, vor trece, prin moartea aceasta pământească, la moartea cea veşnică, adică chinul cel veşnic al iadului, de care să ne ferească bunul Dumnezeu.
Iar cei ce au fost vii cu sufletul, întreținându-şi flacăra credinţei, aceştia păşesc, prin moartea cea trupească, la viaţa cea veşnică, la fericirea raiului.
Un om a găsit o pungă mare cu pietricele colorate pe ţărmul unei ape. A luat-o și mergând spre casă începu să arunce pietricelele în apă, ţinti păsările care treceau pe deasupra, se amuza aruncându-le aiurea. În momentul în care mai avea în pungă doar două, trei pietricele, pe care se pregătea să le arunce şi pe astea fără rost, s-a întâlnit cu un vecin. Acesta s-a uitat la pietricele, după care zise: „- De unde ai pietricelele acestea, fiindcă sunt foarte preţioasei”. Aflând asta, omul nostru plecă disperat să caute pietricelele aruncate aiurea, dar era greu să mai recupereze ceva.
Aşa facem şi noi cu zilele vieţii noastre. Fiecare zi a omului, fiecare săptămână, fiecare lună, fiecare an sunt comori pe care le aruncăm fără nici o precauţie, când le-am pierdut e imposibil si le mai recuperăm.


(Părintele Iustin Pârvu, Daruri duhovnicești, Editura Eikon,p. 120-121)

[cristiboss56]

Să ne învățăm să chemăm pe "Doamne" în toate împrejurările, și să începem cu "Doamne", și alt îndreptar nu cred că aș putea să dau, fără ca pe unul sau pe altul să-l poticnesc. Că toate legile își au valoare lor, dar și limita lor. Dar "Doamne" nu are nici o limită.

Întrebare: Părinte, dați-ne un îndreptar practic de viață, prin care să punem și noi un început bun în viața noastră.
Părintele Rafail: Da, asta e simplu, în legătură cu ce am vorbit. Apropo de faptul că toate se leagă și se dezleagă în duh și în "nevăzut", singurul dreptar pe care-l pot da tuturor este: "Contactați satelitul ’Doamne’" Să ne învățăm să chemăm pe "Doamne" în toate împrejurările, și să începem cu "Doamne", și alt îndreptar nu cred că aș putea să dau, fără ca pe unul sau pe altul să-l poticnesc. Că toate legile își au valoare lor, dar și limita lor. Dar "Doamne" nu are nici o limită.


(Ieromonah Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, p. 141)

[cristiboss56]

Numai când vom putea privi în faţă moartea, de-i vom găsi sensul şi de ne vom determina atitudinea noastră faţă de ea, numai atunci vom fi capabili să trăim fără frică şi în toată plinătatea capacităţilor noastre




Moartea este piatra de încercare a atitudinii pe care o avem în faţa vieţii. Cei ce se tem de moarte se tem de viaţă. E imposibil să nu te temi de viaţă cu toată complexitatea şi riscurile ei, dacă te temi de moarte. Aceasta înseamnă că a rezolva problema morţii nu este un lucru imposibil. Dacă ne temem de moarte, nu vom fi niciodată în stare să riscăm; ne vom petrece viaţa într-un mod laş, grijuliu şi timid. Numai când vom putea privi în faţă moartea, de-i vom găsi sensul şi de ne vom determina atitudinea noastră faţă de ea, numai atunci vom fi capabili să trăim fără frică şi în toată plinătatea capacităţilor noastre. (…)
Dar dacă-i vom pomeni de aceasta omului contemporan, care suferă de lipsă de bărbăţie, de credinţă şi de experienţă de trăire, trăsături care predomină în aceste vremuri, el va crede că e chemat să trăiască în umbra morţii, într-o condiţie de întunecare şi de tristeţe, veşnic urmărit de această teamă în faţa morţii, viaţa pierzându-şi sensul. Dacă îşi va aminti de moarte în mod constant, o va resimţi ca pe o sabie a lui Damocles atârnată deasupra capului de un fir de păr, ce-l va împiedica să se bucure de viaţă şi să se împlinească. (…)
Nu trăim în mod definitiv, ci provizoriu, ca şi cum ne-am pregăti pentru ziua în care vom începe cu adevărat să trăim. Suntem precum sunt cei ce-şi întocmesc o ciornă, cu buna intenţie de a o recopia mai târziu. Dar versiunea finală nu va fi scrisă niciodată; moartea vine de multe ori chiar înainte de a ne formula intenţia de a întocmi o exprimare definitivă.
Mereu credem că poate fi făcută mâine. „Voi trăi în mod aproximativ azi; mâine este atunci când voi acţiona în mod definitiv. E adevărat că lucrurile merg prost, dar dacă-mi dai încă puţin timp, le voi rezolva eu întrucâtva sau se vor aranja de la sine." Şi cu toate acestea, ştim cu toţii că de fapt timpul acela nu va veni niciodată. Adu-ţi aminte de moarte nu este o chemare de a trăi cu sentimentul terorii permanente la gândul că moartea ne ia pe neaşteptate şi că vom pieri împreună cu tot ce am construit. Acest cuvânt înseamnă mai curând: „Fii conştient de faptul că ceea ce spui, ceea ce făptuieşti, asculţi, înduri sau primeşti acum, poate fi ultimul eveniment din viaţa ta."
În acest caz trebuie să fie o încununare, nu o înfrângere; o culme, un apogeu, nu o cădere. Dacă am realiza că momentul întâlnirii cu o persoană ar putea fi ultimul moment al vieţii lui ori a noastre, am fi mult mai intens concentraţi, mai atenţi la cuvintele pe care le-am rosti şi la gesturile pe care le-am face.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Viața, boala, moartea, Editura Sfântul Siluan, p. 137-139)

[cristiboss56]

Iisus Hristos aşteaptă la uşa inimii fiecăruia dintre noi şi este gata să ne ajute și să ne vindece de toate neputinţele noastre.
Mare primejdie este pentru fiecare dintre noi atunci când suntem cu sufletul bolnav, când suntem orbiţi de patimi şi nu ne dăm seama că suntem bolnavi.
Când omul îşi dă seama că este bolnav cere un sfat de la cineva, aleargă la doctor, se roagă lui Dumnezeu - face ceva ca să scape de boala care îi ameninţă sănătatea. Dar dacă rămâne nepăsător, boala progresează şi într-o bună zi cade la pat şi moare. Tot aşa se întâmplă şi cu boala cea dinlăuntru, cu orbirea sau chiar cu moartea sufletului.
Pentru mulţi dintre noi se împlineşte cuvântul din Apocalipsă, în care Dumnezeu ne spune aşa: "Știu faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort. Priveghează şi întăreşte ce a mai rămas şi era să moară" (Apocalipsă 3,1-2). "Eu pe câţi îi iubesc îi mustru şi îi pedepsesc; sârguieşte dar şi te pocăieşte. Iată stau la ușă și bat;" (Apocalipsă 3, 19-20)
Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca să ne vedem propriile păcate, să ne eliberăm şi să scăpăm de ele; să-L rugăm să ne dăruiască lacrimi de pocăinţă şi „alifia" cea duhovnicească a harului Său, ca să vindece deplin boala ochilor noştri sufleteşti şi să lumineze cu lumina Sa lăuntrul nostru întunecat de patimi.
Iisus Hristos aşteaptă la uşa inimii fiecăruia dintre noi şi este gata să ne ajute Şi să ne vindece de toate neputinţele noastre. Să-l poftim să vină la noi, în viața noastră, în inima noastră, în familia și societatea noastră. Să-L poftim cu smerenie și dragoste, zicând: Vino, Doamne Iisuse, vino și la noi! Amin!

Părintele Sofian Boghiu, Smerenia și dragostea, însușirile trăirii ortodoxe, 2002, p. 92-93

[cristiboss56]

Ţie ţi se cere însă convingere nestrămutată şi neîndoielnică că Dumnezeu poate să-ţi îndeplinească cererea, cu condiţia ca această cerere să fie spre folos

Dacă te rogi Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh, lui Dumnezeu Cel în Treime, nu-L căuta în afara ta, încearcă să-L vezi în tine, trăind în Tine, ca şi cum te-ar pătrunde şi te-ar cunoaşte în chip desăvârşit. „Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu (al lui Dumnezeu în Treime) şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?“ (I Corinteni 3, 16); „Voi aşeza locaşul Meu în mijlocul vostru, (...) voi umbla printre voi, voi fi Dumnezeul vostru“ (Leviticul 26, 11-12; compară cu 2 Corinteni 6, 16, 18). „Doamne, cercetatu-m-ai şi m-ai cunoscut“, zice David (Psalmul 138, 1).
Dacă te rogi având în suflet îndoială că vei obţine ceea ce ceri, adu-ţi aminte că la Dumnezeu toate sunt cu putinţă, că îţi poate da orice, în afară de rău, care e partea diavolului; că însuşi faptul că ai cerut ceea ce ai cerut devine, în ceea ce te priveşte, o garanţie nestrămutată a îndeplinirii cererii. Eu aş putea să pun la îndoială realizarea unui lucru pe care mi-l propun, la Domnul însă, toate sunt, în mod sigur, cu putinţă, fiindcă numai la El intenţia, gândul devine de îndată faptă, dacă vrea să fie. Dar chiar şi cu noi se poate petrece acelaşi lucru; cuvântul prin care cerem ceva să cuprindă în sine, virtual, obţinerea acelui ceva.
Împreună cu Domnul-Cuvântul, pentru a-ţi îndeplini cererea, lucrează Tatăl-Creatorul şi Duhul Sfânt-Săvârşitorul. Adaugă posibilităţii de a-ţi îndeplini cererea şi nemărginita bunătate prin care Domnul ni Se arată ca Izvor nesecat, ca însăşi Existenţa şi ca Cel ce face să existe toate. El este Dumnezeul darurilor, al milelor şi al îndurărilor. „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide“ (Matei 7,7). Mai adaugă la aceasta înţelepciunea lui Dumnezeu, Care, atunci când dă, ştie să aleagă pentru noi ceea ce este mai bun, ceea ce se potriveşte mai bine stării noastre sufleteşti şi trupeşti. Ţie ţi se cere însă convingere nestrămutată şi neîndoielnică că Dumnezeu poate să-ţi îndeplinească cererea, cu condiţia ca această cerere să fie spre folos, să ceri cele bune, nu cele rele. „Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El” (Matei 7, 11).


(Sf. Ioan de Kronstandt, Viața mea în Hristos, Editura Sophia, p. 396)

[cristiboss56]

Omul, deschizându-şi inima sa duhovnicului şi mărturisindu-şi greşelile se smereşte şi astfel deschide uşa cerului, lăsând să coboare din belşug harul lui Dumnezeu, care îl eliberează.

Ca să simtă cineva odihnă trebuie să arunce molozul dinlăuntrul său. Asta se va face prin mărturisire.
Omul, deschizându-şi inima sa duhovnicului şi mărturisindu-şi greşelile se smereşte şi astfel deschide uşa cerului, lăsând să coboare din belşug harul lui Dumnezeu, care îl eliberează. Înainte de mărturisire în capul lui există ceată, vede slab şi îşi justifică greşelile sale. Pentru că atunci când mintea lui este întunecată de păcate, nu vede curat. Prin mărturisire face un "fuuu", se depărtează ceata şi orizontul se curăţă.
De aceea, celor care vin să discutăm o problemă sau să-mi ceară un sfat etc„ dacă nu s-au spovedit niciodată, îi trimit mai întâi să se spovedească şi după aceea îi primesc să vorbim.
Unii îmi spun: "Părinte, fiindcă Sfinţia Ta îti poţi da seama ce trebuie să fac în problema aceasta, povătuieşte-mă“.
"Deşi mi-aş da seama eu ce trebuie să faci, îi spun, nu vei înţelege tu ce voi spune eu. De aceea mergi mai întâi şi te spovedeşte şi după aceea vino să discutăm".
Cum oare să te înţelegi cu un om atunci când se află în altă frecventă?
Prin mărturisire omul aruncă din lăuntrul său orice ar fi nefolositor şi rodeşte duhovniceşte.
Într-o zi săpam în grădină, ca să plantez nişte roşii. În acel timp vine cineva şi-mi spune:
"Ce faci, Părinte?"
"Ce să fac? îi spun. Îmi spovedesc grădina"
"Bine, Părinte, dar şi grădina are trebuinţă de spovedanie?"
"Desigur că are. Am observat că atunci când o spovedesc, adică scot afară pietrele, pirul, spinii etc., face legume alese, iar altfel roşiile se fac palide şi slabe!".


Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoință duhovnicească în col. Cuvinte duhovnicești III, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 265-266

[cristiboss56]

In orice clipă poţi muri, în noaptea asta chiar, şi-n cele ce vei fi aflat, în acelea vei fi judecat, după cum spune Domnul. De trândăvie şi deznădejde scăpăm de cugetăm la moarte şi, după cuvântul părintesc, de socotim fiecare zi ca pe cea din urmă. Că numai aşa vezi că n-ai vreme de pierdut, şi nu amâni rugăciunea. Că în orice clipă poţi muri, în noaptea asta chiar, şi-n cele ce vei fi aflat, în acelea vei fi judecat, după cum spune Domnul.
Să ne îngrijim, dar, ca întotdeauna să fim împăcaţi cu Dumnezeu şi cu oamenii.

(Jean-Claude Larchet, Ține candela inimii aprinsă. Învățătura părintelui Serghie, Ed. Sophia, București, 2007, p. 121)