Lucifer.

În prealabil postat de Theodore_of_Mopsuestia

Inorogul, va rog, mai cititi o data ce....lucruri ati scris. Nu am fost beat in viata mea, dar prefer sa cred ca sunt beat sau ca oboseala si raceala imi distorsioneaza perceptiile.
Ma duc la chiuveta sa ma spal pe fata. Trebuie ca ochii mei au ceva urdori, din moment ce vad ca o fiinta umana, coleg de forum, scrie asa ceva. Dupa ce mai intorc, as vrea sa vad ca a disparut ce ati scris. Sau, ma rog, o parte. Altfel, adminul va mai avea ceva trebusoare online in seara asta. Va salut.

Cred ca Inorogul avea un ton sarcastic. E nou pe acest forum, si nu prea stie imprejurimile.

În prealabil postat de Inorogul

Sunteti suparat pe viata sau nu stiti ce inseamna sarcasmul?! Rusine pentru judecata cu dubla masura! De ce nu va simtiti la fel de jignit cand un semen al dumneavoastra ma conidera incapabil de a-mi iubi propriul copil asa cum o (va) face si el insusi, pentru simplul fapt ca nu subscriu ideilor lui filosofice?
Sunteti cumva vreo rasa superioara, fara ca eu sa stiu asta?
Va rog lasati ipocrizia si aparenta lipsa a simtului umorului deoparte!

OK, scuzele mele, daca ati scris-o in acest mod; am mai citit odata si cma asta e intr-adevar ideea, dar forma e prea socanta. Mai schimbati, totusi, niste piulite, acolo, in angrenajul textului...
Ca sa raspund la intrebare dvs, pusa mai la deal: sper sa nu aud in viata o voce poruncind sa imi omor copilul. As arunca orice credinta sau cale spirituala sau mai degraba "spirituala" la gunoi, daca le-as pune in balanta cu viata unui semen, cu atat mai mult cu viata copilului meu.
P. S. Aveti un stil foarte interesant; in sfarsit citesc un stil cu totul original pe acest forum.

În prealabil postat de Theodore_of_Mopsuestia

OK, scuzele mele, daca ati scris-o in acest mod; am mai citit odata si cma asta e intr-adevar ideea, dar forma e prea socanta. Mai schimbati, totusi, niste piulite, acolo, in angrenajul textului...
Ca sa raspund la intrebare dvs, pusa mai la deal: sper sa nu aud in viata o voce poruncind sa imi omor copilul. As arunca orice credinta sau cale spirituala sau mai degraba "spirituala" la gunoi, daca le-as pune in balanta cu viata unui semen, cu atat mai mult cu viata copilului meu.
P. S. Aveti un stil foarte interesant; in sfarsit citesc un stil cu totul original pe acest forum.

Scuze si eu si multumesc din suflet pentru raspunsul politicos!

În prealabil postat de catalois

Pentru Abraham, copilul acela era cel mai scump lucru de pe pamant. Tie n-o sa-ti ceara asa ceva, deoarece ai altceva mai scump, pe pamant, adica scump pentru viata ta lumeasca: un fel de a fi care este impotriva Cuvantului Sau (nu stiu eu daca este o tigara, un pahar, o lasitate sau altceva), dar la aia iti va cere sa renunti, prin fapta.
Oricum, daca patesti asa ceva in vis (sper ca nu in trezie), cum ar fi sa ucizi pe cineva, sfatul meu este sa refuzi, cu un refuz din toata fiinta ta: refuzi pana si dialogul, nu zici nimic, nu intri in discutie, te faci ca n-ai auzit.

M-am framantat putin aseara si consider ca aceasta postare merita si un raspuns serios. Nu regret postarea sarcastica insa imi este teama ca aceasta nu si-a atins tinta.

Pentru a putea explica mai bine ceea ce doresc, propun un scenariu ipotetic:

In mijlocul strazii cade un cetatean, ca si fulgerat. Nu cunoaste nimeni motivul.
Langa el se aduna imediat o multime de oameni, fiecare incercand sa ajute cum poate. Fac o paranteza: daca presupunem ca lumea nu il ajuta, putem macar sa cadem amandoi de acord ca a-i sari omului in ajutor este decizia corecta din punct de vedere moral iar cei care nu fac asta gresesc.
Revenim la scenariu: unul il cara din strata pe trotuar, unul suna la salvare, unul face masaj cardiac, unul aduce apa sa-l stropeasca, altii cauta sa vada daca pot fi de ajutor etc..

Crezi ca intr-un astfel de scenariu ai putea sa identifici apartenenta religioasa sau lipsa acesteia pentru oricare dintre persoanele implicate? Evident ii excludem pe cei care se aduna la capul victimei si incep sa se roage sau sa aprinda lumanari "pentru orice eventualitate" :).

Dupa ce apele se mai limpezesc si soseste salvarea participantii incep sa discute intre ei. Aflam ca unul este musulman, unul catolic, unul ortodox, unul budist, unul secularist etc.. In concluzie, aflam ca toti au avut un comportament identic fata de un seaman, indiferent de doctrinele lor filosofice.

Diferentele esentiale apar atunci cand cei implicati cauta sa justifice comportamentul lor.
Atentie, nu declar ca acestea ar fi reactiile voastre. Eu doar incerc sa demonstrez ceva.

- Crestinul spune ca a sarit in ajutor pentru ca i s-a parut crestineste si isi va pune inca o sumedenie de intrebari cu aceasta ocazie. Exemple fanteziste: oare Dumnezeu m-a pus la incercare trantindu-l pe omul ala la pamant? A vrut sa vada cum reactionez? Oare a fost un semn de sus ca nu trebuie sa ma mai duc la munca astazi? Oare ceea ce s-a intamplat mi-a salvat mie viata pentru ca altfel as fi traversat strada si ma calca masina aia care a trecut pe rosu? And so on...
- Musulmanul il va preamari pe Allah si va cauta alte justificari, asemenea crestinului cu diferenta ca la baza intrebarilor si raspunsurilor pe care si le da singur va sta Allah sau alte entitati importante din religia acestuia;
- Un altul, de o religie ciudata, va spune ca dedica gestul frumos zeului Neptun;
- Secularistul spune ca a ajutat pentru ca omul este o fiinta intrinsec sociala si nu ar fi putut supravetui avand un comportament egoist; va invoca solidaritatea stramosilor din triburi care au observat ca vanatul in echipa le aducea mai multe beneficii decat cel solitar; va invoca porbabil si, ceea ce ei numesc "regula de aur": altuia nu-i face ce tie nu-ti place etc.

Eu spun urmatorul lucru: consider ca ceea ce spune secularistul are mai mult sens decat ceea ce spun ceilalti dar, in esenta, pentru mine este irelevant motivul care a stat la baza unei reactii corecte.
Imporntat este ca, intr-un final, toti au facut ceea ce am stabilit de comun acord ca trebuia facut. Toti actionam la fel fata de semeni si mediul inconjurator, difera doar intrebarile pe care (ni) le punem si explicatiile ce (ni) le oferim. Atat si nimic mai mult!

Putem sa extrapolam exemplul meu si sa intram si pe "taramul" sentimentelor. Fii convins ca toti, indiferent de religie, ne iubim copiii, poate chiar mai mult decat pe noi insine.
Diferenta dintre mine si tine este ca eu nu caut sa justific aceasta dragoste (nu ma intereseaza daca mi-a insuflat-o cineva, cine anume mi-a insuflat-o, de unde, pe unde a intrat, pe unde a iesit etc.). Consider ca raspunsurile la aceste intrebari nu sunt esentiale, in ceea ce ma priveste. Indiferent de raspunsul pe care il voi primi sau mi-l voi da eu insumi, eu voi intereactiona la fel ca si pana acum cu semenii si natura.

[Ioan_Cezar]

......:) Bună situaţia-stimul, provocativă în mod benefic.
Permiteţi-mi să dau şi eu cu părerea.
Creştinul, aşa cum îi cunosc pe unii dintre creştini, sare în ajutorul aproapelui din două tipuri principale de motive: a) ca şi ceilalţi oameni, pentru că în el se află chipul lui Dumnezeu, adică are înclinaţia naturală de a sări în ajutorul unui semen rănit; b) are o educaţie temeinică, aşezată în ani de conştientizări şi practică, educaţie oferită sistematic de Biserică. Creştinii au şi alte lucruri de spus despre relaţiile interpersonale de într-ajutorare, comparativ cu necredincioşii sau cu alţi oameni credincioşi din alte confesiuni ori religii. Posibil, de asemenea, să mediteze la noima întâmplării, însă de obicei creştinii uită repede vreun bine făcut şi, dacă totuşi cred că au făcut ceva bun, dau mulţumită lui Dumnezeu pentru că i-a ajutat spre bine.

Ca explicaţie generală, Hristos nu distruge firea noastră naturală, nu înlocuieşte dispoziţia noastră firească spre iubirea aproapelui (ea e deja în noi, întrucât toţi oamenii purtăm chipul lui Dumnezeu în fiinţa noastră, chip rămas încă de la facerea omului), ci o ridică şi o poartă spre desăvârşire.
Orientînd-o spre El, întrucât noi oamenii suntem fiinţe teantropice.
Astfel, iubirea noastră naturală pentru copii (iubire neîndoielnică, exceptînd, poate, pe părinţii denaturaţi, foarte bolnavi) şi pentru aproapele - capătă prin Duhul lui Hristos şi prin credinţa noastră în Hristos: alte dimensiuni, altă alură, altă consistenţă, alte roade.
Hristos ne dezveleşte chipul Lui din noi, ni-l curăţeşte, ni-l sporeşte şi cultivă până la desăvârşire, până la El. Dacă rămânem în El, prin credinţă.
Aşadar, vă rog să nu mai vedeţi o opoziţie între iubirea noastră naturală şi Iubirea lui Hristos, ci un raport de completare, de ridicare spre alte niveluri, spre desăvârşire. E o altoire, cum spuneam în exemplul de ieri, cu arborii roditori (sălbatic, respectiv îngrijit şi altoit).
Natura noastră umană are Obârşie şi Ţel în Hristos. Domnul este Alfa şi Omega noastră.

[Mena59]

În prealabil postat de Inorogul

... As zice ca este extrem de convenabil. Eu zic ca aceasta este cea mai mare victorie a inorogului si a sirenelor.

Apropo de asta. Imi poate raspunde cineva la acest, aparent, paradox:

Cum deosebesti ispita diavolului de incercarea lui Dumnezeu?

Daca auzi, precum Abraham, o voce care iti spune sa-ti omori copilul, ca sa faci dovada dragostei supreme vei crede ca este Diavolul care se da drept Dumnezeu sau ca Dumnezeu te pune la incercare?

Daca Il refuzi pe Dumnezeu, asociindu-l cu diavolul banuiesc ca nu e varianta castigatoare.

Multumesc!

Când vedem situaţia ca venind de la Dumnezeu, care doreşte ca noi să trecem cu bine de ea, o numim test sau încercare. Şi când o vedem ca venind de la cel rău, care doreşte ca noi să dăm greş, o numim ispită. Dar atât încercările cât şi ispitele sunt trăite de noi exact în acelaşi fel: ca o situaţie în care principiul răului (diavolul) şi principiul binelui (Duhul Sfânt) se luptă în noi pentru loialitatea noastră, şi cel pentru care votăm câştigă şi devine stăpânul vieţii noastre până când răsturnăm acea decizie.

Sursa: http://www.predici.cnet.ro/arhive/1153/

[CristianR]

În prealabil postat de Theodore_of_Mopsuestia

P. S. Aveti un stil foarte interesant; in sfarsit citesc un stil cu totul original pe acest forum.

Vrei să spui că stilul lui vsovivi nu este original?

[Mena59]

În prealabil postat de Mena59

Când vedem situaţia ca venind de la Dumnezeu, care doreşte ca noi să trecem cu bine de ea, o numim test sau încercare. Şi când o vedem ca venind de la cel rău, care doreşte ca noi să dăm greş, o numim ispită. Dar atât încercările cât şi ispitele sunt trăite de noi exact în acelaşi fel: ca o situaţie în care principiul răului (diavolul) şi principiul binelui (Duhul Sfânt) se luptă în noi pentru loialitatea noastră, şi cel pentru care votăm câştigă şi devine stăpânul vieţii noastre până când răsturnăm acea decizie.

Sursa: http://www.predici.cnet.ro/arhive/1153/

Adaug urmatoarele:
Eu, de ex, nici nu-mi pun intrebarea, ce-o fi? ispita sau incercare? Pentru mine important este sa o trec cu bine, ce-o fi ea, ispita sau incercare si sa fiu in aceeasi barca cu Dumnezeu.

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Creştinul,....., sare în ajutorul aproapelui din două tipuri principale de motive

Exact ceea ce spuneam eu ca nu fac :). Pe mine nu ma intereseaza decat in foarte mica masura motivele pentru care un om sare in ajutorul altui om. Subiectul prezinta acelasi grad de interes cu cel al descoperirii obiceiurilor pasarilor migratoare, sau al excplicatiei oferite de catre cercetatori pentru senzatia de deja-vu. Le consider subiecte intresante, cu valoare certa in bagajul de cunostinte, dar irelevante pentru propria-mi fiinta. Dpmdv, nu sunt definitorii.

De ce dumneavostra considerati ca motivul pentru care cineva sare in ajutorul aproapelui este definitioriu si esential? Considerati ca aflarea unui raspuns cert la aceasta intrebare (si la multe altele asemanatoare) v-ar schimba ca om? In functie de raspuns credeti ca ati putea fi capabil, spre exemplu, sa nu mai sariti in ajutorul unei seaman aflat in suferinta? Cu ce va schimba viata in mod concret?

Multumesc!

În prealabil postat de Mena59

Când vedem situaţia ca venind de la Dumnezeu, care doreşte ca noi să trecem cu bine de ea, o numim test sau încercare. Şi când o vedem ca venind de la cel rău, care doreşte ca noi să dăm greş, o numim ispită. Dar atât încercările cât şi ispitele sunt trăite de noi exact în acelaşi fel: ca o situaţie în care principiul răului (diavolul) şi principiul binelui (Duhul Sfânt) se luptă în noi pentru loialitatea noastră, şi cel pentru care votăm câştigă şi devine stăpânul vieţii noastre până când răsturnăm acea decizie.

Sursa: http://www.predici.cnet.ro/arhive/1153/

În prealabil postat de Mena59

Adaug urmatoarele:
Eu, de ex, nici nu-mi pun intrebarea, ce-o fi? ispita sau incercare? Pentru mine important este sa o trec cu bine, ce-o fi ea, ispita sau incercare si sa fiu in aceeasi barca cu Dumnezeu.

Scuze, insa nu regasesc raspunsul la intrebarea pe care am pus-o.

Afirmatia 1: "Când vedem situaţia ca venind de la Dumnezeu, care doreşte ca noi să trecem cu bine de ea, o numim test sau încercare"
Intrebarea 1, reiterata: "Cand vedeti situatia ca venind de la Dumnezeu, care doreste ca voi sa treceti cu bine de ea si o numiti test sau incercare?"
Afirmatia 2: "Când o vedem ca venind de la cel rău, care doreşte ca noi să dăm greş, o numim ispită"
Intrebarea 2, reiterata: "Cand o vedeti ca venind de la cel rau, care doreste ca voi sa dati gres si o numiti ispita?"

Cred ca un exemplu mi-ar fi de ajutor.

Mi-am pus deseori intrebarea urmatoare:
De ce Abraham nu i-a spus lui Dumnezeu, cand Acesta i-a cerut sa-l sacrifice pe Isaac: "Piei satana din mintea mea! Dumnezeul meu este milostiv si nu mi-ar cere niciodata sa fac o fapta atat de abominabila!" ?

Si-a mai pus cineva intrebarea asta?