Cugetari ORTODOXE !

[cristiboss56]

În prealabil postat de Annyta

Sau, aşa cum scria părintele Nicolae Steinhardt, important este ce ai făcut tu cu ceea ce au făcut alţii din tine.

Nu, nu contează unde te afli. Fericirea nu e dependentă de spațiu, ci își extrage seva din suflete. Mi-e greu să mă plâng azi. M-aș contrazice și mi-aș nărui speranța înălțată pe cuvinte, ale unui om care și-a câștigat substanța între ziduri și care, retras din „generozitatea” lumii ca posibilitate, și-a găsit libertatea și fermitatea credinței într-o celulă. Paradoxal și ciudat cum omul are nevoie de lecții și de suferință pentru a aprecia bucuria, de singurătatea, pentru a dori comuniune, de ziduri pentru a-și zidi propria libertate.

[cristiboss56]

Multe articoleam citit aici pe site despre perioada triodului , despre Postul Mare , articole ce merita parcurse prin citire de orice forumist , reprezentand o sinteza perfecta pentru noi "incepatorii" in ale credintei , si va recomand cu caldura sa intrati in interiorul siteului de fata , sa le cautati si sa le cititi in orele de liniste ale dvs.
Cateva spicuiri :
Gandirea Sfintilor Parinti se regaseste in textele liturgice intalnite in TRIOD, atat de profunde dogmatic si atat de izbutite poetic.
Omul, creat dupa chipul lui Dumnezeu, al nemuririi, al nepatimirii si al libertatii Lui, a pierdut, dupa cadere, toate acestea facandu-se rob pacatului. Bogatia de pret trebuie redobandita, chemat sa refaca asemanarea cu Dumnezeu, prin conlucrare cu harul divin.
Omul trebuie sa constientizeze pacatul, iar textul Triodului il ajuta in acest sens pe credinciosul ortodox deslusindu-i tainele caderii in pacat. De aceea acorda o atentie speciala caintei si efortului intoarcerii, insistand asupra imaginii iadului si a suferintelor celor osanditi.
Pierzand lumina dumnezeiasca in care era imbracat, Adam plange in preajma Raiului: "Vai mie, celui ce m-am supus inselaciunii celei viclene si am fost furat de ea si de marire m-am indepartat! Vai mie celui dezbracat de nevinovatie si lasat in saracie! Ci, o, raiule, de acum nu ma voi mai desfata intru dulceata ta! Nu voi mai vedea pe Domnul si Dumnezeul si Ziditorul meu; caci in pamant voi merge, din care am fost si luat!” (La Duminica Lasatului Sec de Branza).
Pacatul inseamna moarte (duhovniceasca), dar, chiar si in moarte, oricare ar fi ea, omul nu e lipsit de dragostea lui Dumnezeu, caci poarta "chipul slavei” Sale.
Spune o stihira la binecuvantarile mortilor din Sambata Lasatului Sec de Carne, alcatuire a lui Ioan Damaschinul, reluata si in textul randuielii pentru inmormantari: "Chipul Slavei Tale negraite sunt, desi port ranile pacatelor”. Odata cu omul, a cazut si Creatia, "supusa desertaciunii din pricina celui ce a supus-o”, caci omului, rege al fapturilor, i s-a dat demnitatea de a fi incoronare a Creatiei.
Triodul cultiva virtutile, intre care smerenia ocupa un loc central. Numai prin pocainta si smerenie se dobandeste strapungerea inimii, pentru ca lacrimile sa spele pacatele si, astfel, omul sa regaseasca fericit curatia pe care o are cel iesit din apa Botezului.
Sfantul Grigorie Teologul arata ca acest "al doilea Botez” e mai greu de dobandit, cerand un adevarat martiriu: prin asceza si pocainta. "Al doilea Botez, spune Sfantul Simeon Noul Teolog, nu mai e preinchipuirea adevarului, e adevarul insusi”. Putem vedea in Triod, pe buna dreptate, o adevarata cateheza, caci il pregateste pe credincios pentru unirea intima cu Hristos prin desavarsirea virtutilor, urmare a urcusului duhovnicesc.
Influenta vietii monahale asupra randuielii Triodului, se observa mai ales din faptul ca acorda o atentie speciala infranarii, caci zilele POSTULUI MARE sunt "dumnezeiescul stadion al infranarii” sau, cum le numeste Sfantul Vasile cel Mare, "gimnaziul atletilor”.
Rareori intalnim o mai amanuntita analiza a postului, fiecare aspect, regasit in Triod, fiind ilustrat cu bogate citate din imnografie: postul ca intoarcere in rai, restaurare a firii, lucrare a pocaintei, conclucrare cu Dumnezeu, contemplatie mistica, ospat mistic, ca model hristologic al ridicarii lui Adam din pacat. Hristos, prin postul cel de 40 de zile din pustie, s-a supus de buna voie foamei si ispitei diavolului, desi n-avea nevoie sa posteasca, fiindca umanitatea sa indumnezeita era fara pacat. Dar „Postind Domnul omeneste spre pilda noua, biruie pe ispititorul, aratand care este lucrul nostru si hotare punandu-ne noua”, asadar „Suflete, nu te lenevi, de va navali asupra ta vrajmasul, alunga-l cu rugaciuni si cu postire departe de picioarele tale” (Canonul Mare al Sfantului Andrei Criteanul).

[cristiboss56]

sursa: omhksea.org



„Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii.”

Așa numitul „slogan” pe care îl auzim în toată perioada Postului Mare este recomandarea Sfântului Apostol Pavel, care ne îndeamnă să ne lepădăm de toate faptele noastre cele întunecate și să ne îmbrăcăm în armele luminii: „Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii” (Romani 13, 12).
Primul lucru pe care îl arată Apostolul este că suntem datori să acceptăm realitatea că uneori cădem sub povara patimilor, mai ales în ispita păcatului, și prin urmare faptele noastre sunt păcătoase. Cu adevărat nu este nici un om, mai ales nici un creștin, care nu este gata să mărturisească într-un mod general și vag că este păcătos.
Este cineva fără de păcat? suntem adesea întrebați când ne angajăm în asemenea discuții. Cu toate acestea, se pare că nu o astfel de recunoaștere generală și vagă are Apostolul în minte. Pentru că cel mai probabil, o vagă recunoaștere a condiției noastre păcătoase servește ca un alibi al păcatului în sine în sensul în care suntem cu toții în aceeași stare așa că.... Cu alte cuvinte, noi proclamăm starea de păcătoșenie a naturii umane așa încât să justificăm aceasta ca fiind ceva normal!
Cu toate acestea Apostolul ne îndeamnă pe un ton dramatic să renunțăm la lucrurile întunericului și la păcat. Adică tot ceea ce facem, tot ceea ce vorbim sau chiar tot ceea ce gândim, dacă nu este legat de Hristos, care este sursa luminii, constituie un păcat și prin urmare este întuneric. La sfârșitul zilei, cel care nu se comportă și nu-și trăiește viața în Hristos, duce o viață non-existentă, chiar dacă faptele sale par mari și importante.
Vremurile noastre pot fi probabil descrise prin inexistență spirituală întrucât nu doar cei din afara Bisericii, ci chiar și noi, creștinii devotați, trăim într-o manieră care nu are nimic de-a face cu Hristos; este ca și cum am trăi încă în epoca pre-creștină. Acum mult timp, această stare a lucrurilor a fost descrisă ca fiind rezultatul secularizării; adică viețile noastre sunt despărțite de prezența lui Iisus. Prin urmare, ateismul din practică este distinctiv pentru era noastră.
Mergând mai departe, această condiție tragică a fost deja arătată de Însuși Domnul. Suntem niște morți vii. Cel a cărui viață nu se distinge prin plinirea poruncilor Domnului, este ca și cel mort. Cuvintele lui Iisus sună răspicat si morbid: „Iar Iisus i-a zis: Vino după Mine şi lasă morţii să-şi îngroape morţii lor” (Matei 8, 22). Cel care nu-L primește și nu dorește să fie următor lui Hristos este asemenea cu cel mort.
Prin urmare, lepădarea de lucrurile întunericului înseamnă lepădarea de tot ceea ce cauzează moartea noastră sufletească și ne privează de vitalitatea vieții. Cum e posibil acest lucru? Cum putem să ne depărtăm de capcanele morții? Apostolul ne învață asta într-un mod atât de clar și precis, putem face aceasta întorcându-ne spre lumină - îmbrăcându-ne cu armele luminii. Doar prin asumarea a ceea ce este bun putem birui ceea ce este rău. Nu putem birui rău cu rău! Acesta dispare în mod natural când se apropie lumina. Întunericul nopții se risipește întotdeauna pe măsură ce zorii de zi și lumina soarelui se apropie. În mod similar, întunericul păcatelor dispare de îndată ce omul se întoarce către lumina spirituală - Soarele Dreptății, Domnul Iisus Hristos. După cum spune Apostolul, întoarcerea spre lumină înseamnă să ne îmbrăcăm cu Iisus Hristos: „Ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte” (Romani 13, 14).
Cu toate acestea, aici există o problemă. Cum să mi se ceară să mă îmbrac cu Iisus Hristos, devreme ce am făcut deja asta prin botez? Cuvântul Apostolului a spus deja: „Căci, câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Galateni 3, 27). Cum să mă îmbrac în aceeași haină pe care o port deja? Îndemnul Sfântului Apostol Paul vrea să însemne că toți cei care sunt deja îmbrăcați în Hristos trebuie să-și înnoiască veșmintele. Pentru că, din nefericire, noi continuăm să facem păcate chiar și după ce am fost botezați. Neglijențele noastre cauzează întinarea a ceea ce ar trebui să fie păstrat ca nou.
Așadar îmbrăcarea cu Hristos înseamnă ca eu, cel botezat să trăiesc în pocăință. Mi se cere să trăiesc o viață de pocăință pentru a curăța veșmântul primit prin botez. Acesta este motivul pentru care Sfinții Părinți au descris pocăința ca fiind al doilea botez. Prin urmare, încetez să mai orbecăiesc în întuneric dacă aleg calea pocăinței, care mă ajută să îmi restaurez adevăratul sine; să recâștig lumina care m-a inundat în ziua răscumpărării mele și a integrării mele inițiale în trupul Bisericii.
Cel care reușește să își restaureze veșmântul prin pocăință, trăiește o viață puternică și autoritară. Apostolul spune: îmbrăcați-vă cu armura luminii. Lumina lui Iisus ne oferă armura necesară și simbolizează autoritatea ce ni s-a dat ca și copii ai lui Dumnezeu. „Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12).
Despre ce fel de armură vorbim? Este vorba despre armura harului Domnului, despre armura Crucii. Imnograful Bisericii, insuflat de Duhul Sfânt face o descriere similară ca cea a Sfântului Pavel și spune: Arena unde virtutea se împlinește s-a deschis. Cei ce doresc să lupte împotriva dușmanului să intre... Îmbrăcându-ne cu întreaga armură a Crucii să ne luptăm cu dușmanul. Să folosim credința ca pe un zid nebiruit, rugăciunea ca pe o platoșă a dreptății și milostenia ca pe un coif. Să ne folosim de post ca de sabie, întrucât acesta taie toate poftele inimii.
Credința, rugăciunea, dragostea, milostenia și postul: Acestea sunt armele ce aparțin armurii noastre spirituale. Trebuie să ne înarmăm cu acestea nu doar în perioada binecuvântată a Postului Mare ci în toată vremea vieții noastre.
Singurul lucru pe care trebuie să-l facem este să găsim puterea ce ne-a fost dăruită și să o folosim. Destinația noastră finală se arată de departe plină de slavă și har. Acolo vom participa cu adevărat la Înviere; vom intra în Împărăția lui Dumnezeu care este adevăratul nostru scop!

[cristiboss56]

Iată o întrebare care apare pe buzele tuturor credincioşilor, întrebare la care au fost oferite diferite răspunsuri în funcție de perspectiva abordării acestui subiect. Cert este faptul că, Ortodoxia reprezintă mult mai mult decât poate fi cuprinsă în câteva cuvinte, concepte sau definiții, ceea ce îi conferă o prospețime și o viziune mereu înnoitoare. De aceea, mă voi referi mai jos doar la câteva aspecte menite să ne reamintească adevărata identitate a noastră, dar și la posibilitatea de a regăsi „casa” Ortodoxiei.
Știm că noţiunea de Ortodoxie înseamnă dreaptă credinţă sau dreaptă slăvire, închinare adevărată şi sobornicească, iar dacă ar fi să privim acest termen în context teologic, trebuie spus că Ortodoxia este cea care a păstrat şi păstrează în continuare, prin Tradiţia dinamică eclesială, adevărata învăţătură a Bisericii celei Una. Nu putem vorbi de identitatea învăţăturii de credinţă fără să ne raportăm la ortodoxia ei, și anume la dreapta sa formulare şi receptare în spaţiul eclesial, aşa cum au făcut-o sfinţii, adică cei care au mărturisit şi au transpus în viaţa lor personală dreapta existenţă şi dreapta credinţă în Biserica lui Hristos, pelerină în timp şi spaţiu, fără să fie constrânşi de receptarea ei rigidă sau de vreo anumită obligație, ci înţelegând-o și trăind-o într-un dinamism liber și identitar.
Ortodoxia nu propune un Hristos adaptat timpurilor
Ortodoxia înseamnă fidelitate faţă de învăţătura de credinţă revelată a Bisericii - unitatea doctrinară, cultică și morală, iar din acest punct de vedere a analiza Ortodoxia înseamnă a vorbi despre un inepuizabil şi veşnic mister, în sensul că ea este cea care vorbeşte şi mărturiseşte pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Dacă ne raportăm la textele biblice, vom vedea că Ortodoxia este rezultatul iubirii Tatălui, arătată în Fiul Cel răstignit și înviat, prin Duhul Sfânt Cel dătător de viaţă (Ioan 3, 16), sau este scăldătoarea Vitezdei în care se vindecă şi cei care au, dar şi cei care nu au „om care să-i arunce în apă” (Ioan 5, 1-15). În această apă sfinţită de teologia, ortodoxia și doxologia credinţei, Ortodoxia conţine „adevărul care ne face liberi” (Ioan 8, 32) şi „dragostea care nu cade niciodată” (I Corinteni 13, 8), ea fiind „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6), iar cel care vrea să înainteze către Dumnezeu trebuie să meargă pe drumul Ortodoxiei, având drept călăuză Lumina lumii, adică pe Hristos (Ioan 8, 12).
Ortodoxia este şi reprezintă un mod de viaţă, şi anume viaţa în Hristos pe care o aflăm în ortodoxia şi teologia Bisericii, ele oferindu-ne ceea ce este necesar pentru a realiza condiţia de oameni credincioși. Toată practica liturgică a Ortodoxiei reprezintă o relaţie duhovnicească, în care Dumnezeu şi omul îşi vorbesc reciproc prin slujbele Bisericii, dialog prin care viaţa noastră este mereu prezentă şi vie în Hristos. Ortodoxia nu concepe și nu propune un Hristos adaptat timpurilor şi discuţiilor sondajelor sociologice, ci un Hristos actualizat prin prezenţa Duhului Sfânt în Sfintele Taine. Din această perspectivă, Ortodoxia, prin cultul său liturgic, oferă mărturie autentică despre modul cum trebuie exprimată trăirea religioasă şi cum trebuie să ne pregătim pentru întâlnirea cu Hristos - Izvorul vieţii, în cadrul cultului divin.
Ortodoxia este Biserica Mântuitorului, „Biserica Mea” (Matei 16, 18), spaţiul unde oamenii îşi pot regăsi dragostea faţă de Hristos prin mărturisirea în Învierea Sa din morţi. Ortodoxia este şi reprezintă sensul vieţii noastre în şi spre Hristos, ţelul vieţii umane, un alt mod de a fi, este „locaşul tuturor celor ce se veselesc” (Psalm 86, 6) sau „casa” în care ne revenim în fire. Astăzi, Ortodoxia este confruntată cu o societate în continuă schimbare și căutare de sens, în care intensitatea secularizării, pluralismul religios şi cultural, mişcarea ecumenică sau globalizarea reprezintă tot atâtea provocări pentru întreaga Ortodoxie, fapt pentru care misiunea imediată a Bisericii este să intre acolo unde suferinţa şi incertitudinea s-au instalat, acolo unde credincioşii resimt lipsa de identitate în Hristos şi unde viaţa comunităţii eclesiale se degradează sau se diluează.
„Ortodoxia este o provocare continuă”
Deși nu se poate cuprinde în succinte cuvinte semnificația Ortodoxiei, foarte elocventă este mărturia părintelui Timotheos Kilifis, care a realizat o scurtă, dar interesantă sinteză, cu privire la subiectul de faţă. În acest sens, referindu-se la cine şi ce este Ortodoxia, spunea: „Ortodoxia înseamnă revelaţie; este experienţa spirituală a Bisericii; este «dorinţa de nemurire»; este Divinitatea. Nemărginirea. Lumina necreată; este rodul comuniunii dintre natura «creată» (umană) şi cea «necreată» (divină). Este transfigurarea. Îndumnezeirea în Împărăţia lui Dumnezeu; este o provocare continuă pentru tot ce este creat, care poartă în sine moartea; este legătură şi comuniune; este adunarea păcătoşilor în Biserică. Ortodoxia nu «taie» capete. Ea iartă totdeauna şi transfigurează continuu; este devenirea continuă a persoanei umane, între finit şi veşnic; este împlinire a vieţii, care se exprimă prin adoraţie şi prin tainele Bisericii; prin asceză hristocentrică; prin monahism întru Hristos; prin arta bizantină activă - arhitectura, muzica, icoanele; prin trăsăturile şi datinile sfintelor tradiţii care exprimă un caracter înălţător. Adică iubire, adevăr, libertate, democraţie”.
Mesajul permanent al Ortodoxiei este unul singur, şi anume acela al căutării și regăsirii identității noastre creștine în „casa” Bisericii, unde locuiesc iubirea şi adevărul lui Hristos.

[cristiboss56]

Duminica a treia din Sfântul şi Marele Post al Paştilor este numită şi Duminica Sfintei Cruci. Această duminică a fost rânduită de Biserică la mijlocul Postului Mare pentru a întări duhovniceşte pe credincioşi în urcuşul lor spiritual spre Înviere. Atât textul Evangheliei, cât şi însuşi faptul că în această duminică cinstim în mod deosebit Sfânta Cruce, ne arată înţelesurile duhovniceşti ale tainei Sfintei Cruci pentru viaţa noastră spirituală şi pentru mântuirea noastră, arată Preafericitul Părinte Patriarh
Sărbătoarea Duminicii Sfintei Cruci

Într-un manuscris de la Ierusalim din secolul XIII, prăznuirea Crucii din a treia duminică a Postului Mare se intitula Praznicul celei de a treia închinări a Crucii (Cf. Cod. Ierusalim 366) El completa, aşadar, sărbătoarea înălţării Sfintei Cruci din 14 septembrie, care comemora descoperirea sa de către Sfânta Elena, şi cea a procesiunii Crucii din 1 august care amintea victoria împăratului Heraclie asupra perşilor şi întoarcerea Sfintei Cruci la Ierusalim în anul 630 (Ostrogorsky, Historie de l’etat byzantin, Ed. II, Paris, 1977, p. 132), După unii, această a treia cinstire ar avea drept origine transferul de la Ierusalim la Apameia al unui fragment al adevăratei Cruci dat de arhiepiscopul Ierusalimului confratelui său Alpheios, episcop din Apameia, pentru construcţia unei biserici. După alţii, Sfânta Elena însăşi ar fi dat un fragment al Sfintei Cruci episcopului Apameiei (Karabinov, ibid, Kallistos, Ibid, J. Hallit, La croix dans le rit byzantin, p. 199). E greu să aflăm mai multe despre originea acestei sărbători, afară de faptul că ea pare să fi fost deja bine stabilită la Constantinopol între anii 715-730, fiindcă patriarhul Gherman i-a consacrat atunci o omilie.

Această sărbătoare pare să fi rămas însă multă vreme proprie Constantinopolului, ba chiar numai catedralei Sfintei Sofii. În Typikon-ul ei din secolele IX-X, praznicul Crucii apărea exact în mijlocul Postului Mare, miercurea, iar nu duminica, când se anunţa numai cinstirea Crucii pentru săptămâna următoare. Acest rit s-a extins atunci la întreaga Săptămână a IV-a pentru a permite populaţiei capitalei să vină să se închine înaintea Sfântului Lemn: zilele de marţi şi miercuri erau rezervate bărbaţilor, iar cele de joi şi vineri femeilor. La mănăstirea Evergetis (secolele XI-XII) marţi seara se făcea priveghere pentru prăznuirea Crucii, deşi duminica era deja închinată praznicului: se cânta atunci un oficiu apropiat de cel pe care îl indică Triodul actual, după care se ieşea solemn cu crucea care era venerată ca şi în zilele de miercuri şi vineri. Acest transfer al praznicului înjumătăţirii postului în Duminica a III-a se constată şi în Typikon-ul de la Messina, încetul cu încetul impunându-se în întreaga Biserică. Cinstit o săptămână întreagă, praznicul propriu-zis nu se mai distingea deloc, astfel că pentru a-l solemniza mai mult a fost necesară deplasarea sa într-o zi de duminică .

Pregătirea pentru Paşte

După P. Hallit, instituirea prăznuirii Cruci şi-ar avea obârşia mai puţin în episodul transferului adevăratei Crucii la Apameia, cât într-o dublare şi o celebrare anticipată în Postul Mare a venerării Crucii din Vinerea Mare (J. Hallit, art. cit. p. 299). Jurnalul Etheriei şi lecţionarul armean atestă într-adevăr o cinstire solemnă a Crucii la Ierusalim în timpul slujbei din Vinerea Mare, care însă în secolul VII trebuie să fi fost abandonată pentru că nu se mai regăseşte în Kanonarion-ul georgian (Etheria, Jurnal, 27, SC 21, p. 234-235). Dar ea a rămas, cel puţin simbolic, în ritul bizantin în slujba Sfintelor Patimi din Vinerea Mare, unde antifonul al 15-lea face limpede aluzie la ea. Pe de altă parte, la Constantinopol, în Joia Mare şi în Vinerea Mare se proceda la cinstirea Sfintei Lănci, în timp ce cinstirea Sfintei Cruci era deja fixată de multă vreme pentru Săptămâna a IV-a a Postului Mare.

În epoca adoptării rânduielii palestiniene a Săptămânii Mari la Constantinopol, cinstirea Crucii pare, aşadar, să fi fost transferată din Vinerea Mare în miercurea înjumătăţirii postului, astfel că, în Triod, acest praznic apare ca o adevărată anticipare a Patimii. Idiomelele cântate în timpul venerării de duminică sunt de altfel un exemplu izbitor, fiindcă reproduc aproape literal unele imne în Vinerea Mare:

„Astăzi, Stăpânul făpturii şi Domnul slavei pe Cruce a fost pironit şi în coastă a fost împuns. Fier şi oţet a gustat dulceaţa Bisericii. Cu cunună de spini a fost încununat Cel ce a acoperă cerul cu nori. Cu haină de ocară a fost îmbrăcat şi peste obraz a fost bătut cu mână de ţărână Cel ce a zidit pe om cu mâna Sa. Pe spate a fost bătut Cel ce îmbracă cerul cu nori. Scuipări şi răni a luat şi ocări şi pumni, şi toate pentru mine, Cel osândit, le-a răbdat Mântuitorul meu şi Dumnezeu, ca să mântuiască lumea de înşelăciune, ca un Milostiv" (Duminica a III-a a Postului Mare, Idioma a II-a).
. . .

„Îndemn iubirea voastră, fraţi iubiţi ai lui Hristos, ştiind că învierea lui Hristos e aproape, dacă aveţi pe cineva care trebuie să se apropie de Sfântul Botez, să-l aduceţi începând de mâine la sfânta noastră Biserică, pentru ca să primească pecetea lui Hristos, să fie pus deoparte şi catehizat. Cei ce veţi veni după această săptămână, să ştiţi bine că, afară de o nevoie vădită, fără cercetare nu vom îngădui admiterea lor" (informaţii preluate din volumul Triodul Explicat – Mistagogia Timpului Liturgic, semnat de ierom. Makarios Simonopetritul, trad. Ioan I. Ică jr).
Sursa :
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...i-b1-p1941.htm

[cristiboss56]

Ortodoxia ne sileste sa renuntam la o parte din viata? Ortodoxia nu ne sileste nimic. Faptele pe care le facem sub inraurirea ei sunt fapte firesti, care nu ne mutileaza viata - pentru ca viziunea acestei vieti e schimbata. Un ortodox poate fi ascet sau pacatos. Ce insemnatate poate avea faptul acesta? Experienta religioasa, dragostea catre Hristos - ramane aceeasi.
http://www.crestinortodox.ro/religie...ade-69324.html

[cristiboss56]

Puternice, drepte trezitoare si incurajatoare sunt cuvintele Parintelui nostru NICOLAE STEINHARDT !

Ele sunt un bun indreptar spre schimbarea gandurilor noastre care ne duc pe cai intortocheate si ne fac sa credem ca "menirea crestinismului n-ar fi decat sa lase lumea batjocorita de fortele raului"

Ei bine, iata ca nu este asa! Si cel care gandeste, traieste si se hraneste din Cuvantul Facator de viata este cel mai in drept sa ne trezeasca la realitatea dura, dar si mangaietoare, necrutatoare, dar si innobilatoare a lui Hristos.

Acesta este parintele Nicolae, cel care, pus in fata diavolului, in fata “dilemei” de a trada si a face pact cu vrajmasul, a spus NU. A ales Crucea, L-a ales pe Hristos, si Hristos nu a intarziat sa Il scalde in Lumina Sa harica.

"Dar crestinismul nu-i usor si Hristos e greu de pacalit; El AICI ne cere sa ne purtam – dupa puterile noastre – crestineste. AICI IN LUME , facand eforturi si-n plina necuratie."




Cuvintele Parintelui Nicolae Steinhardt sunt un indemn viu pentru credinciosii care doresc sa se apropie de Dumnezeu si sa ramana langa El .

Si anume , printr-un comportament lipsit de prihana trupului si a sufletului.
Printr-o ascultare neabatuta a poruncilor Lui .

Caci Iisus Hristos a fost ,este si ramane cel mai bun prieten al fiecaruia dintre noi.
Sa ne adresam deci Lui prin rugaciuni fierbinti si sa Il chemam in ajutor atunci cand ne simtim slabi si neputinciosi , cand ne este greu sa iesim din "mrejele parelniciilor" , cand frica si indoiala ne cuprind gata sa ne doboare.

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi pacatosii!

[cristiboss56]

Slabanogule, cu tine vorbesc! Cu tine si cu tine si cu tine… Au nu esti slabanog si tu? Sau nu te simti slabanogit?! Stii bine ca pacatele ne slabanogesc. Te simti lipsit de pacate, de nu te simti slabanogit de ele?
Slabanogule, vrei sa te faci sanatos?



Sau faci si tu ca slabanogul din Evanghelia de astazi? Te ocupi si tu mai intai de boala si apoi de pacate? Alergi si tu mai intai, ani in sir, pe la toti doctorii de care ai auzit? Astepti si tu sa-ti cheltuiesti mai intai toata averea pe la doctorii trupului, ca cel din Evanghelie, si abia apoi te vei ocupa de suflet?
Daca faci asa, poate va trebui sa astepti si tu, ca si el, 38 de ani tamaduirea.
Pacatele te-au slabanogit, de pacate trebuie sa scapi mai intai!
Nu stii cum te slabanogesc pacatele? Am sa-ti spun, dar nu o sa-ti placa ce auzi. Iata cum: prin pierderea harului intaritor. Zici ca nu ai inteles? Am sa-ti explic asa ca sa nu mai uiti.
Cand Dumnezeu, spre binele tau viitor, ingaduie sa treci acum printr-o incercare pe care tu o numesti ispita iti da si harul necesar de a o birui. Daca nu folosesti harul primit, odata cu inclinarea spre pacat, harul nefolosit ti se retrage. Redobandirea lui cere o osteneala asa de mare, incat, ca cei mai multi, nu te angajezi sa o faci, ci te impaci cu pierderea. Asa a inceput slabanogirea ta. Deocamdata nu te incurca in exercitarea pacatului, ci chiar il ajuta sa-si faca loc si sa te ia in stapanire ca patima.
Toate se invart insa in cerc si cand in centrul cercului nu este Dumnezeu, cercul se inchide vicios. Iata, slabanogirea tot creste cu fiecare pacat pana ajunge neputinta care te stinghereste chiar in implinirea patimii care intre timp te-a robit. La inceput te ajuta prin firea ta de om pe care ai ruinat-o; acum te incurca prin boala adaugata, care este darul si dovada iubirii lui Dumnezeu, ca doar-doar sa pui astfel capat pacatului. Numai cand s-a ajuns asa de departe ai vrea sa scapi de ea, nu de frica pacatului, ci ca sa-ti vezi de placerile dinainte. Nu mai poti sa bei alcool, pentru ca te doare ficatul; nu mai poti sa bei cafea, pentru ca te doare inima. Nu mai poti una, nu mai poti alta, este vremea sa te duci la doctor ca sa poti iar sa bei si sa mananci nelimitat.
De frica pacatului si de cuvantul lui Dumnezeu nu te-ai infranat, dar de frica mortii si de cuvantul doctorului o vei face. Dar prea tarziu; multe s-au deteriorat atat incat el nu mai poate face nimic.
Si o iei usor spre Domnul. Slabanogule, dar tu te indoiesti, nu ai destula credinta! Te strecori pe langa ziduri ca sa nu te vada lumea ca intri in Biserica. Cu asemenea mod de a te apropia de Dumnezeu nu ai sa primesti mare lucru la inceput. Ma tem ca nu vei avea rabdare sa astepti si vei pleca la vrajitori. Daca nu cumva deja ai fost inainte de a veni la Biserica. Sau te dai singur afara din Biserica mergand si acum sa ispitesti si colo si colo…
Daca vei sta insa ani de zile in Biserica printre cei care cauta ca si tine ajutor de la Dumnezeu, vei vedea, ca si slabanogul de la Vitezda, cum unii in jurul tau se tamaduiesc. Vei incepe sa nadajduiesti: da, se poate! Este o minune, dar se poate!
Curand vei constata insa cu durere ca tu nu poti provoca pentru tine minunea pe care o vezi la altii, pentru ca tu nu poti face pocainta necesara: nu poti sa postesti, nu poti sa te rogi, nu poti sa rabzi fara cartire, nu poti sa iubesti pe cei care nu te iubesc. Si iar vei deznadajdui. Vei zice:
„Slabanogul din Evanghelie a trait pe vremea cand era Hristos in trup pe pamant si L-a putut intalni ca sa-l tamaduiasca. Dar eu, slabanog al zilelor noastre, cum ma voi intalni cu Hristos”?
Esti atat de singur! Singur ca un om, nu tocmai tanar, nu tocmai vanjos si probabil nu tocmai sanatos, dar neajuns la limita slabanogelii, pe care il priveam cu mila zilele trecute cum se ostenea sa castige ceva pentru trupurile din familia sa. Nu stiam credinta lui, dar stiam ca si a doua zi si in toate zilele avea sa faca acest lucru.
Si de tine, slabanogule mi-e mila, caci si tu, neajuns la limita slabanogelii, faci la fel. Cata prioritate mai putea avea Dumnezeu in viata ta?! Pentru slabanogii ca tine, viata este alcatuita mai ales din aceste zile de truda, iar zilele de sarbatoare vin sa strice rostul atator lucruri pe care le aveai de facut, de aceea nu-ti mai sunt bucurie. Asta mai lipsea Duminica, sa mergi si la Biserica! Macar Duminica sa te odihnesti si tu, nu-i asa? Viata ta inseamna serviciu si mersul la Biserica este o osteneala mai grea decat serviciul.
Ce grea este viata cu Dumnezeu doar printre altele! E grea si ziua de lucru traita departe de El, e grea si ziua de sarbatoare in care trebuie sa te stramtorezi intr-ale tale ca, in mod exceptional, sa-I faci si Lui un loc.
Inca-nu-de-tot-slabanogule, trebuie sa-ti umpli viata cu Dumnezeu si sa simti dureros cum obligatiile acestei lumi te indeparteaza de El. Trebuie sa intorci pe dos ierarhia lucrurilor si sa devina serviciul o exceptie care te indeparteaza de la ce ai de facut permanent. Serviciul sa fie o servitute inevitabila, nu Serviciul Divin din Biserica o servitute evitabila.
Slabanogule, cei din jur iti vorbesc despre Dumnezeu, despre pocainta, despre ce trebuie sa faci, dar trebuie sa le faci singur. Cine vrei sa te arunce in scaldatoare intr-o lume egoista in care fiecare se ocupa doar de sine?
Nu deznadajdui, pentru ca tot Hristos o va face si cu tine, chiar daca intr-un mod mai tainic. El este Cuvantul lui Dumnezeu, deci te poti intalni cu El in cuvant. Ascultand cuvintele Lui, de fapt ascultand de cuvintele Lui, adica implinindu-I poruncile, te vei intalni tainic cu El si te va tamadui ca si pe acela fara sa te mai arunce in scaldatoare. Cuvantul lui Dumnezeu tamaduieste cu cuvantul, caci Cuvantul Lui este Tamaduitor si Mantuitor.
Dumnezeule, tamaduieste-ne si mantuieste-ne si pe noi, slabanogii! Amin.

CUVANT CATRE CEL SLABANOGIT DE PACAT, al Ierom. Grigorie Sandu

[cristiboss56]

"Ortodoxia nu convinge, ci seduce" Te-a atras. Ți-a sedus inima. Aceasta este arma cea mai mare a noastră. Iubirea care poate seduce, fiindca omul este chipul lui Dumnezeu. Și știm că "dragostea nu piere niciodată".

Criteriul adevărului se dezvăluie inimii, printr-un cuvânt unic adresat acelei inimi. Dumnezeu are o conversație intimă, personală cu fiecare inimă.
Fiecare trebuie să găsească, prin rugăciune, prin cuvânt, ce-i adevărul și de ce acesta e adevărul.
...am avut așa o trăire nici nu știu cum să o descriu, dar așa o deschidere, așa o luminare, că am înțeles Ortodoxia ca fiind nimic altceva decât firea omului.
Omul prin fire este ortodox: chinez, libian, negru din Africa, piele roșie, orice ar fi el, prin firea lui este ortodox.
Ortodoxia este singura realitate a omului. Este în firea omului.
Odată, am fost la Muntele Athos, acum mulți ani, am rămas entuziasmat de căldura care am fost primiți de călugări. Ce primitori erau! Ce înțelegători! Și i-am spus unui călugăr: "Oriunde aș intra aici, în mănăstiri și schituri, pe oricine aș vedea, parcă l-am cunoscut din copilărie". Ce mi-a răspuns călugărul? Zice: "Noi ortodocșii, ne iubim înainte să ne cunoaștem"
"Ortodoxia nu convinge, ci seduce" Te-a atras. Ți-a sedus inima. Aceasta este arma cea mai mare a noastră. Iubirea care poate seduce, fiindca omul este chipul lui Dumnezeu. Și știm că "dragostea nu piere niciodată".


(Mărturii ale monahului Rafail Noica, celălalt NOICA, Editura Anastasia 1994, p.40, p.45, p.55, p.113)

[cristiboss56]

DECALOGUL PARINTELUI IEROMONAH SAVATIE BASTOVOI

1.SA NU UITI CA TREBUIE SA MORI
Când aveam doi ani, am căzut din sania înhămată la cal, iar tata s-a dus fără să mă observe. Tata era pădurar pe atunci şi întâmplarea a avut loc chiar la poarta cantonului din Oricova. Când calul a pornit, eu am căzut pe spate, în zăpadă, amestecându-mă cu cerul alb de iarnă. Atunci am avut pentru prima oară descoperirea singurătăţii şi a morţii. Nu am plâns şi nici nu am strigat.
Ţin minte că eram îmbrăcat într-o salopetă albastră cu glugă. M-am întors tăcut în casă, la mama, mergând atât de încet, încât să-i dau răgaz tatei să mă ajungă din urmă.

2.SA NU UITI CA TREBUIE SA IUBESTI
Cel mai cumplit lucru care i se poate întâmpla unui om este să nu fie iubit. Dar cred că şi mai cumplit este să nu iubeşti. Întotdeauna mi-a fost uşor să iubesc oamenii, să mă bucur că-i văd. De aceea, nu am avut nicio piedică în a înţelege Evanghelia. Când făceam vreo bazaconie, mamica îmi spunea: „Du-te de la mine, nu te mai iubesc”. Asta era pentru mine pedeapsa supremă, pe care eu o trăiam ca pe o izgonire din Rai. Sfântul Isaac Sirul spunea că focul iadului nu este altceva decât dragostea pierdută pe care eşti condamnat să o contempli veşnic.

3. SA NU PRETUIESTI IN BANI CEEA CE DUMNEZEU TI-A DAT IN DAR
Am înţeles asta în adolescenţă. Eu fiind elev la Liceul de Artă („Octav Băncilă”) din Iaşi, mama m-a dus la Petersburg să văd Ermitajul. Acolo, am stat la o familie de abhazi, o femeie divorţată cu doi copii, dar foarte descurcăreaţă. O chema Izolda şi ea mi-a cumpărat prima mea chitară. Dumnezeu să-i dea sănătate! Avea grătar şi făcea mulţi bani. Eu niciodată nu am văzut atât de mulţi bani. Vindea frigărui noaptea, până spre dimineaţă, că erau nopţile albe. Uneori ieşeam şi eu cu ei, că era interesant. Ei făceau şi vindeau frigărui, iar eu desenam într-o mapă pe care o sprijineam pe genunchi. Cât oamenii mâncau, eu aveam timp să le „fur” portretele. Un bărbat chel şi vesel s-a apropiat de mine şi a început să exclame: „Păi ăsta sunt eu! Sunt chiar eu! Cât să-ţi dau ca să mi-l vinzi?”. Eu zic, vi-l dau aşa, eu nu vând. Şi i-am dat acel portret. Bărbatul totuşi mi-a dat un dolar, era în 1991. Apoi s-a dus. Eu am rămas cu acel ban. L-am pus într-un caiet şi nu l-am folosit niciodată.

4.SA NU CREZI RAUL
De câte ori am crezut un rău despre cineva, am avut doar de pierdut. M-am simţit murdar, părtaş la o lucrare de urâţire a omului. Am vorbit şi eu de rău, iar timpul mi-a demonstrat de fiecare dată că nu am avut dreptate. Prefer să greşesc prin a-mi păstra o părere bună despre un om rău decât să ajung să cred o vorbă proastă despre un om bun. Orice rău este o minciună. Răul, aşa cum spunea fericitul Augustin, nu există. Răul este o mare absenţă, absenţa binelui şi a iubirii. De aceea, a crede răul este totuna cu a te cufunda în absenţă, în minciună.

5.SA NU TE CREZI PIERDUT
Sunt o fire înclinată spre deznădejde, cunoscând toate relele care ies din această cădere sufletească. Dar într-o zi mi-a venit gândul salvator. Mi-am zis că Dumnezeu cunoştea căderile mele, şi cele trecute, şi cele viitoare şi totuşi m-a creat, iar Dumnezeu nu aduce pe nimeni pe lume spre pierzare. Dacă ne-am născut înseamnă că Dumnezeu şi-a pus toată încrederea în noi. E o mare încurajare să te gândeşti că Dumnezeu are încredere în tine. La disperare omul e capabil de orice rău, el se porneşte cu război împotriva propriei fiinţe, având parcă o plăcere demonică din a-şi călca propriile principii, practic sinucigându-se spiritual. Cred că orice duhovnic adevărat îşi începe sfătuirea de după spovedanie prin cuvintele: „Să nu deznădăjduieşti”.

6.SA NU TE CREZI SFANT
Sfântul Siluan Athonitul zicea: „Două gânduri să nu le primeşti şi să nu le crezi, primul că nu te vei mântui şi al doilea că eşti sfânt”. Să nu te crezi mai bun ca alţii. Lucrarea pe care o faci, prin darul lui Dumnezeu, poate fi mai bună decât a vecinului, dar asta nu înseamnă că tu eşti mai bun ca el, doar lucrarea e mai bună. Darurile date de Dumnezeu nu se iau înapoi, dar oricine se mândreşte cu lucrările sale ajunge să se întunece şi să folosească darul prosteşte, după care ajunge să-şi piardă demnitatea.

7.SA NU TE PUI CHEZAS
De câte ori m-am pus chezaş pentru cineva, am încurcat oamenii şi am făcut rău. De când mă ţin minte, mă băgam să salvez pe toată lumea. Narcomani, beţivi, femei bătute de bărbat şi aşa mai departe. N-am salvat pe nimeni, numai necazuri, bani furaţi, lucruri dispărute, probleme cu vecinii. Am ajuns la concluzia că dacă vrei să ajuţi pe cineva, ajută cât te ţin curelele, dar fără să implici şi alţi oameni. Asta înseamnă să te pui chezaş pentru cineva, să garantezi că el se va îndrepta, că te reprezintă. Mare greşeală. Odată am citit din Pildele lui Solomon sfatul acesta: „Să nu te pui chezaş”. Noi, când citim Scriptura, înţelegem şi reţinem doar atât cât am experimentat, celelalte cuvinte nici nu le vedem.

8.SA NU TE RAZBUNI DE DOUA ORI
Răzbunarea este un păcat, dar este omenească. Scriptura spune să nu pedepseşti de două ori pentru aceeaşi greşeală, principiu care a ajuns şi în dreptul roman. Pot înţelege un gest de răzbunare, deşi e mai bine să nu te răzbuni, dar mă înstrăinez de omul care se răzbună de două ori, adică la nesfârşit, pentru o singură greşeală. Când m-am răzbunat o dată, a mai mers cum a mai mers, m-a iertat Dumnezeu, dar când m-am răzbunat a doua oară, s-a întors totul în capul meu şi am ajuns să înţeleg că m-am războit cu mine însumi.

9. SA NU INVINGI CU ORICE PRET
Oamenii care caută să fie învingători cu orice preţ, în cele din urmă, pierd totul. Prefer să fiu considerat învins uneori pentru a-mi păstra şansa să înving la urmă. Odată un episcop român mi l-a lăudat pe Adrian Năstase (se întâmpla prin 2004): „Vă daţi seama, omul acesta (Adrian Năstase) a avut doar note de zece, niciun nouă! E extraordinar, nu-i aşa?”. Eu i-am răspuns: „Eu nu am încredere în oamenii care au avut numai note de zece”. „De ce?”, m-a întrebat episcopul surprins. „Pentru că ei nu ştiu să piardă, iar omul care nu ştie să piardă te vinde pentru o victorie vremelnică”.

10. SA NU RAZI DE RUSINEA NIMANUI
Când eram mic, am auzit băieţii mai mari râzând de cineva care a fost prins într-un păcat ruşinos. Apoi, de fiecare dată când mă întâlneam cu acel om sau auzeam vorbindu-se de el, îmi venea în minte, fără să vreau, păcatul pe care îl făcuse. Dar nicodată nu am spus cu buzele mele acel
păcat şi m-am purtat aşa cu acel om ca şi cum nu aş şti nimic. Nici acum, când el a murit, nu pot spune ce am auzit, pentru că nu vreau să-i răscolesc ruşinea.