Sarutul icoanelor e obligatoriu in Biserica Ortodoxa ???

[stireana]

În prealabil postat de guardian knight

uf, puf, buf

Şi nu-ţi pare lămuritor că deşi existau şi alte opţiuni, zarca înghiţind laolaltă ortodocşi, greco şi romano-catolici, protestanţi, Nicu Steinhardt a ales taman botezu-n sfânta şi dreapta credinţă? A fost întrebat, chemat, da' el avea de împlinit dorurile ortodoxiei.

[AlinB]

În prealabil postat de guardian knight

iarasi boala dumitale veche...atacul la persoana !!!

E o greseala a spune lucrurilor pe nume?

Dar cand apelezi la surse indoielnice, doar pentru ca ai un punct de vedere de argumentat, lipsindu-ti perspectiva de ansamblu, ce inseamna?

Eu cred ca naivitatea e o scuza buna, daca e sa jignesti pe cineva, poti gasi alte cuvinte.

ideea de progres, evolutie, ...va spune ceva ???

Ce legatura are asta cu naivitatea ta?

[cezar_ioan]

Guardian, în ce mă priveşte iau în serios, adică pun la suflet (cât mai am şi eu din ce-am avut...:)) ce zici tu despre sărutatul icoanelor. Cu tot respectul, cu toată umilinţa.
Toată viaţa am râs de pupători! (of, plecat cu "treburi", călător prin mine însumi)
Şi spun aceasta ca să capeţi încrederea că, în ciuda neputinţei mele de a te lumina în problema cultului icoanelor - problemă care mă depăşeşte crunt,
totuşi înţeleg câte ceva din ce spui.
Nu bagatelizez întrebarea ta! Bănuiesc sinceritatea ta, autenticitatea nedumeririi.

Primeşte, te rog, două mărturisiri: una banal de omenească, a doua mai puţin banală, mai rară, fiind specifică doar "pupătorilor", printre care, slavă lui Dumnezeu mă număr astăzi şi eu, prin Mare Mila Domnului.

Omenesc şi banal:
Copil fiind, deseori aveam nevoia să îmi sărut părinţii. Din fericire nimeni nu râdea de mine când mă arătam pupător (dimpotrivă, îmi răspundeau prompt, afecţiune la afecţiune). Nu doar că îi pupam, dar îi şi mângâiam, îi cercetam minuţios (mamei îi cercetam cu mare interes aluniţele de pe faţă şi genele lungi, îi băgam şi degetele în ochi, murind de dragul ei, că era frumoasă tare, iar tatei îi cercetam barba roşcată şi părul negru ţepos din nas, după cum bunicii dinspre mamă îi cercetam şi îi mângâiam hidoasa cocoaşă, că era cocoşată de muncă, de crescut 13 copii şi de zeci de mii de mătanii mari, iar bunicului dinspre tată îi cercetam ochiul de sticlă, că pe cel natural şi-l pierduse în urma unei explozii - grenade, ştii tu, răzbelul mondial...)
Trebuie să recunosc că în copilărie pupam şi găinile şi puii de gâscă şi florile de cireş şi Abecedarul (reminiscenţă târzie, de curînd am sărutat o carte dragă, una despre viaţa de după moarte, scrisă de un monah american) şi mieii şi căluţul pe care mi-l dădea uneori vecinul să alerg noaptea pe câmpul de lucernă sub luna plină, în iulie şi august târziu...
Am pupat şi mai pup încă pământul (ciudat, în Majorca am pupat pământul roş al Spaniei!...), poala popii, fruntea copiilor, gura nevestii.

Slavă Domnului că nici nevasta, nici pământul, nici popa nu mi-au reproşat sărutul!
Sunt un om tare fericit, prin pupăturile astea!
Pup tot ce mi-e drag, de mă înţelegi. Drag, adică îmi merge la inimă, mă odihneşte, îmi dă simţământul de recunoştinţă că trăiesc sub soare (vierme ca mine sub soare?), că mă desfăt cu veşnicia care-a poposit în clipă, cu mine, de dragul meu, cică!...
Pup, de vrei, şi bâta care-mi rupe şira spinării, dacă am simţământul puternic că tocmai aceasta m-a mântuit de moarte. Zău nu te mint, crede-mă de vrei, te rog frumos.

Omenesc dar nu tocmai banal:
Prima dată am sărutat o icoană (a Maicii Domnului cu Pruncul) când eram copil de grădi. Mama, când aveam 3-4 anişori, îmi amintesc că ne chema la rugăciune, pe mine şi pe sora mea. Spuneam "Doamne, Doamne, Ceresc Tată..." şi "Tatăl nostru", apoi adormeam liniştiţi.
Într-o noapte, la rugăciune, am simţit nu ştiu cum să zic, un ceva, un imbold, un şuvoi de lacrimi fierbinţi, albe de foc, în piept şi în mâinile mele şi am sărit ca ars, spre spaima mamei şi a surorii, drept la icoana Fecioarei cu Pruncul. Să Îi prind în braţe, să-I strâng tare, tare de tot şi să nu Le mai dau drumul niciodată, niciodată.... Niciodată, mă!
Mă auzi?
Niciodată!....

Aşa de copil eram, o, Doamne....

M-am trezit brusc, întrucât mama a ţipat, luînd-o prin surprindere în nebunia mea care ţâşnise subit, şi pentru că peretele din cărămidă şi-a făcut simţită prezenţa: am dat cu faţa în icoană şi-n perete. Am fost aruncat înapoi, lat pe spate. Cu sânge pe nas şi cu buzele sparte.

În ultimii ani nu mă mai reped la icoane. Am învăţat că pot sfârşi cu mutra spartă şi cu borşul pe nas.
Totuşi, după ce mă rog, după ce mă gândesc la ticăloşiile mele de peste zi (şi dintodeauna) precum şi la minunea că sunt viu, zi de zi şi oră de oră, în ciuda faptului că totul concură la moartea omului (cugetă la asta! dacă ştii ceva biologie vei pricepe că e cu totul imposibil ca o fiinţă să vieze! Şi totuşi viază miliarde de specii. Cugetă la asta, te rog mult de tot, după ce mai întâi cercetezi bine biologia, vreo 10 ani de studiu dens, adică măcar cât prostu de mine, şi vei înţelege că trăim exclusiv prin miracol, prin harul protector al Duhului Sfânt, prin harul Dătătorului de viaţă),
după ce, mai apoi, merg cu gândul la ceasul ieşirii mele din trup (care va fi peste câteva clipe, cred eu cu judecata mea) şi dau nas în nas cu toată hidoşenia demonilor care mă aşteaptă ca pe o friptură în sânge, cu sau fără cartofi prăjiţi (deşi cred că eu, prin păcatele mele, furnizez deja unei legiuni întregi de demoni meniul complet, cu îngheţată pe băţ şi salată de fructe pentru 7000 de ani, cel puţin),
cugetînd aşadar la toate acestea şi spunînd o serie de rugăciuni, după puteri,

merg ca şi cum n-ar fi voia mea
şi parcă nici nu pot să refuz aşa chemare
ori aşa nesaţ sufletesc, Domnul ştie!
şi, mai ruşinat ori mai încrezător, mai duios ori de-a dreptul nebun de obidă (că ştiu eu bine ce-am făcut răstimp),
dau să strâng în braţe o fărâmă din poala Sfintei Ecaterina, ori din mâneca hainei Sfântului Dimitrie, ori din suavele degete ale Sfintei Cuvioase Parascheva.
Cu aşa mare dor, de uit că sunt în faţa unei bucăţi de lemn pictat şi-acoperit cu sticlă... Uneori dau să-l strâng de-a dreptul în braţe, vai, nenorocitul de mine, pe chiar Sfântul Nicodim de la Tismana ori (poţi concepe nebunie mai mare?) pe Însuşi Domnul Dumnezeul nostru.

Şi pup doar o imagine pictată...

Sărut, ca pe un scump inel, ca pe-o scrisoare de dragoste care tocmai pleacă de pe buzele mele
şi încă, mai adînc, din mintea şi inima mea,
sărut aievea parcă pe Aceştia pe care rugăciunea recunoştinţei şi căinţei mele mă îndeamnă să Îi doresc şi să Îi îmbrăţişez.

E, însă, doar un geam de sticlă rece, recunosc, sub simţuri...

Uneori, acolo unde sărut eu, văd şi urme de ruj ale altor guri omeneşti...
Mă rog, atunci, umil şi fericit, pentru noi toţi, pupătorii, copii care-şi iubesc atât de mult Părinţii că am trece prin zid, de s-ar putea, la pieptul Lor.

Şi dăm de piatra rece. De un zid pictat.

Şi totuşi simţământul nostru de iubire e mai tare decât noi, decât ridicolul pe care l-ar percepe unii, decât însuşi zidul rece de piatră. Duhul nostru trece mai departe!......
Cine l-ar putea opri, vreodată?

[Lumi27]

În prealabil postat de guardian knight

Am o mare neclaritate in legatura cu obiceiul unor credinciosi de a saruta icoane in biserica !
Mi se pare un gest destul de pretabil a fi interpretat ca inchinare la chip cioplit !

Chiar daca pot fi de acord cu prezenta icoanelor in biserica, prezenta lor in casele crestinilor,si faptul de a le cinsti in locurile lor cuvenite, obiceiul de a le saruta mi se pare deplasat din doua puncte de vedere :

1). poate fi interpretat extrem de usor, ca inchinare la chip cioplit. Deci, o incalcare grava a uneia din cele 10 porunci !

2). este un gest total neigenic !

Cred ca acest gest,denota mai degraba un formalism ritualic rural, si nu cred ca in el sta toata credinta omului !!!

De ce suntem obligati sa sarutam icoane ? Avem acesta obligatie trasata clar de Biserica Ortodoxa ?
Sau am eu inpresia,poate gresita, ca Biserica Ortodoxa, desi nu condamana asemenea gesturi, totusi se fereste si sa le promoveze foarte tare ???

Ar trebui sa stii ca nu ne inchinam la chip cioplit ci doar ne rugam sfantului respectiv pe care icoana il reprezinta .

[aubergine]

În prealabil postat de cezar_ioan

Guardian, în ce mă priveşte iau în serios, adică pun la suflet (cât mai am şi eu din ce-am avut...:)) ce zici tu despre sărutatul icoanelor. Cu tot respectul, cu toată umilinţa.
Toată viaţa am râs de pupători! (of, plecat cu "treburi", călător prin mine însumi)
Şi spun aceasta ca să capeţi încrederea că, în ciuda neputinţei mele de a te lumina în problema cultului icoanelor - problemă care mă depăşeşte crunt,
totuşi înţeleg câte ceva din ce spui.
Nu bagatelizez întrebarea ta! Bănuiesc sinceritatea ta, autenticitatea nedumeririi.

Primeşte, te rog, două mărturisiri: una banal de omenească, a doua mai puţin banală, mai rară, fiind specifică doar "pupătorilor", printre care, slavă lui Dumnezeu mă număr astăzi şi eu, prin Mare Mila Domnului.

Omenesc şi banal:
Copil fiind, deseori aveam nevoia să îmi sărut părinţii. Din fericire nimeni nu râdea de mine când mă arătam pupător (dimpotrivă, îmi răspundeau prompt, afecţiune la afecţiune). Nu doar că îi pupam, dar îi şi mângâiam, îi cercetam minuţios (mamei îi cercetam cu mare interes aluniţele de pe faţă şi genele lungi, îi băgam şi degetele în ochi, murind de dragul ei, că era frumoasă tare, iar tatei îi cercetam barba roşcată şi părul negru ţepos din nas, după cum bunicii dinspre mamă îi cercetam şi îi mângâiam hidoasa cocoaşă, că era cocoşată de muncă, de crescut 13 copii şi de zeci de mii de mătanii mari, iar bunicului dinspre tată îi cercetam ochiul de sticlă, că pe cel natural şi-l pierduse în urma unei explozii - grenade, ştii tu, răzbelul mondial...)
Trebuie să recunosc că în copilărie pupam şi găinile şi puii de gâscă şi florile de cireş şi Abecedarul (reminiscenţă târzie, de curînd am sărutat o carte dragă, una despre viaţa de după moarte, scrisă de un monah american) şi mieii şi căluţul pe care mi-l dădea uneori vecinul să alerg noaptea pe câmpul de lucernă sub luna plină, în iulie şi august târziu...
Am pupat şi mai pup încă pământul (ciudat, în Majorca am pupat pământul roş al Spaniei!...), poala popii, fruntea copiilor, gura nevestii.

Slavă Domnului că nici nevasta, nici pământul, nici popa nu mi-au reproşat sărutul!
Sunt un om tare fericit, prin pupăturile astea!
Pup tot ce mi-e drag, de mă înţelegi. Drag, adică îmi merge la inimă, mă odihneşte, îmi dă simţământul de recunoştinţă că trăiesc sub soare (vierme ca mine sub soare?), că mă desfăt cu veşnicia care-a poposit în clipă, cu mine, de dragul meu, cică!...
Pup, de vrei, şi bâta care-mi rupe şira spinării, dacă am simţământul puternic că tocmai aceasta m-a mântuit de moarte. Zău nu te mint, crede-mă de vrei, te rog frumos.

Omenesc dar nu tocmai banal:
Prima dată am sărutat o icoană (a Maicii Domnului cu Pruncul) când eram copil de grădi. Mama, când aveam 3-4 anişori, îmi amintesc că ne chema la rugăciune, pe mine şi pe sora mea. Spuneam "Doamne, Doamne, Ceresc Tată..." şi "Tatăl nostru", apoi adormeam liniştiţi.
Într-o noapte, la rugăciune, am simţit nu ştiu cum să zic, un ceva, un imbold, un şuvoi de lacrimi fierbinţi, albe de foc, în piept şi în mâinile mele şi am sărit ca ars, spre spaima mamei şi a surorii, drept la icoana Fecioarei cu Pruncul. Să Îi prind în braţe, să-i strâng tare, tare de tot şi să nu le mai dau drumul niciodată, niciodată.... Niciodată, mă, auzi? Niciodată!....

Aşa de copil eram, o, Doamne....

M-am trezit brusc, întrucât mama a ţipat, luînd-o prin surprindere în nebunia mea care ţâşnise subit, şi pentru că peretele din cărămidă şi-a făcut simţită prezenţa: am dat cu faţa în icoană şi-n perete. Am fost aruncat imdeiat înapoi, lat pe spate. Cu sânge pe nas şi cu buzele sparte.

În ultimii ani nu mă mai reped la icoane. Am învăţat că pot sfârşi cu mutra spartă şi cu borşul pe nas.
Dar, după ce mă rog, după ce mă gândesc la ticăloşiile mele de peste zi şi dintodeauna şi la minunea că sunt viu, zi de zi, oră de oră, în ciuda faptului că totul concură la moartea omului (cugetă la asta! dacă ştii ceva biologie vei pricepe că e cu totul imposibil ca o fiinţă să vieze! Şi totuşi viază miliarde de specii. Cugetă la asta, te rog mult de tot, după ce mai întâi cercetezi bine biologia, vreo 10 ani de studiu dens, adică măcar cât prostu de mine, şi vei înţelege că trăim exclusiv prin miracol, prin harul protector al Duhului Sfânt, prin harul Dătătorului de viaţă),
după ce mai apoi merg cu gândul la ceasul ieşirii mele din trup (care va fi peste câteva clipe, cred eu, după judecata mea) şi dau nas în nas cu toată hidoşenia demonilor care mă aşteaptă ca pe o friptură în sânge, cu sau fără cartofi prăjiţi (deşi cred că eu, prin păcatele mele, furnizez deja unei legiuni întregi de demoni meniul complet, cu îngheţată pe băţ şi salată de fructe pentru 7000 de ani, cel puţin), cugetînd aşadar la toate acestea,
şi spunînd o serie de rugăciuni, după puteri,
merg ca şi cum n-ar fi voia mea dar parcă nici nu pot să refuz aşa chemare ori aşa nesaţ sufletesc şi, mai ruşinat ori mai încrezător, mai duios ori de-a dreptul nebun de obidă (că ştiu eu bine ce-am făcut răstimp), dau să strâng în braţe o fărâmă din poala Sfintei Ecaterina, ori din mâneca hainei Sfântului Dimitrie, ori din suavele degete ale Sfintei Cuvioase Parascheva.
Cu aşa mare dor, de uit că sunt în faţa unei bucăţi de lemn pictat şi acoperit cu sticlă, uneori dau să-l strâng de-a dreptul în braţe, vai, nenorocitul de mine, pe chiar Sfântul Nicodim de la Tismana ori (poţi concepe nebunie mai mare?) pe Însuşi Domnul Dumnezeul nostru.

Dar pup doar o imagine pictată...

Sărut, ca pe un inel scump, ca pe o scrisoare de dragoste care tocmai pleacă de pe buzele mele şi, mai adînc, din mintea şi inima mea, sărut aievea parcă pe Aceştia pe care rugăciunea recunoştinţei şi căinţei mele mă îndeamnă să Îi doresc şi să Îi îmbrăţişez.

Dar e doar un geam de sticlă rece, recunosc, sub simţuri...

Uneori, acolo unde sărut eu, văd şi urme de ruj ale altor guri omeneşti...
Mă rog, atunci, umilit şi fericit, pentru noi toţi, pupătorii, copii care-şi iubesc atât de mult părinţii că am trece prin zid, de s-ar putea, la pieptul lor.

Dar dăm de piatra rece. De un zid pictat.

Şi totuşi simţământul nostru de iubire e mai tare chiar decât noi, decât ridicolul pe care l-ar percepe unii, decât însuşi zidul rece de piatră. Duhul nostru trece mai departe!......
Cine l-ar putea opri, vreodată?

Foarte frumos mesaj! M-a emotionat ca o carte buna, doar ca e scris din realitate, care de multe ori e mai frumoasa decat cartea, in special amanuntele legate de mama, bunica si bunic, copilarie..

[laurastifter]

În prealabil postat de stireana

Ori e poruncă, ori "nimic nu e obligatoriu"?!

"Nimic nu e obligatoriu" cât ţine creşa duhovnicească în care trecerea de la gânguritu' spiritual la articularea scripturatică se face prin bâlbâieli, încercări ratate, căderi, împiedicări, da' odată ajunşi la o clasă mai mărişoară, pentru a lua coroniţa la finele anului, nu mai bâjbâim printre rigori, ci ni le însuşim, asumăm şi ne adaptăm "obligativităţilor" ştiind că acestea înseamnă izbândă, mântuire, salvare.

Stireana, am impresia că susţinem aceleaşi idei, dar folosind un limbaj diferit. Mesajul dvs este o frumoasă argumentare a importanţei păzirii poruncilor divine pentru mântuire. Desigur că împlinirea poruncilor lui Dumnezeu (pe care nu atât noi le păzim, cât ele ne păzesc pe noi întru libertate, adevăr şi viaţă, aşa cum atât de frumos arăta părintele Rafail Noica) este importantă, esenţială pentru mântuire, indispensabilă acesteia! În această privinţă, cred că împărtăşim aceeaşi opinie sau, mai exact, aceeaşi convingere.
Obiecţia mea se referea la folosirea termenului "obligatoriu" în privinţa sărutării icoanelor, precum şi în privinţa oricărui alt aspect al vieţii spirituale. Dumnezeu nu ne obligă, nu ne constrânge, ci ne propune, ne învaţă, ne invită, ne cheamă să-L urmăm. "Dumnezeu îl imploră pe om să se mântuiască" - exprima această idee, într-un mod atât de curajos, părintele Rafail. Hristos nu constrânge niciodată! Dacă nu mă credeţi pe mine, aveţi, atunci, încredere în Sfântul Ioan Gură de Aur şi-n atâţia alţi Sfinţi Părinţi sau, mai sigur, în Însuşi Acel Care a spus: "dacă vrea cineva să vină după Mine...".
Acum nădăjduiesc că mi-aţi înţeles ideea.
Păzirea poruncilor, faptele credinţei, constituie, potrivit dogmaticii ortodoxe, una dintre cele trei condiţii esenţiale ale mântuirii subiective/ personale (alături de har şi de credinţă).
Dar nu sunt obligatorii, nu în sensul că am putea ajunge la mântuire şi pe o altă cale (relativism dogmatic şi etic), ci în sensul că Dumnezeu nu ne obligă să acceptăm viaţa veşnică pe care El ne-a dăruit-o.
Darul - expresie a iubirii dintre Dăruitor şi primitor - se poate oferi şi primi doar în mod liber.
Fără libertate, raiul n-ar mai fi rai, ci infernul cel mai înspăimântător pe care mintea omenească şi l-ar putea imagina.
Căci ce infern mai cumplit ar putea scorni imaginaţia noastră, dacă nu ideea unei fericiri fără libertate?
Acesta era "paradisul" terestru imaginat de ideologii regimurlor totalitare.
Raiul lui Hristos, însă, este rai pentru că pentru că este fericire, este fericire fiindcă este eternă libertate, este libertate fiindcă esenţa lui este iubirea, este iubire şi cunoaştere fiindcă raiul înseamnă, în sensul cel mai profund al cuvântului, comuniunea cu Dumnezeul cel Treimic al iubirii!
Hristos în mijlocul nostru!

[laurastifter]

În prealabil postat de cezar_ioan

Guardian, în ce mă priveşte iau în serios, adică pun la suflet (cât mai am şi eu din ce-am avut...:)) ce zici tu despre sărutatul icoanelor. Cu tot respectul, cu toată umilinţa.
Toată viaţa am râs de pupători! (of, plecat cu "treburi", călător prin mine însumi)
Şi spun aceasta ca să capeţi încrederea că, în ciuda neputinţei mele de a te lumina în problema cultului icoanelor - problemă care mă depăşeşte crunt,
totuşi înţeleg câte ceva din ce spui.
Nu bagatelizez întrebarea ta! Bănuiesc sinceritatea ta, autenticitatea nedumeririi.

Primeşte, te rog, două mărturisiri: una banal de omenească, a doua mai puţin banală, mai rară, fiind specifică doar "pupătorilor", printre care, slavă lui Dumnezeu mă număr astăzi şi eu, prin Mare Mila Domnului.

Omenesc şi banal:
Copil fiind, deseori aveam nevoia să îmi sărut părinţii. Din fericire nimeni nu râdea de mine când mă arătam pupător (dimpotrivă, îmi răspundeau prompt, afecţiune la afecţiune). Nu doar că îi pupam, dar îi şi mângâiam, îi cercetam minuţios (mamei îi cercetam cu mare interes aluniţele de pe faţă şi genele lungi, îi băgam şi degetele în ochi, murind de dragul ei, că era frumoasă tare, iar tatei îi cercetam barba roşcată şi părul negru ţepos din nas, după cum bunicii dinspre mamă îi cercetam şi îi mângâiam hidoasa cocoaşă, că era cocoşată de muncă, de crescut 13 copii şi de zeci de mii de mătanii mari, iar bunicului dinspre tată îi cercetam ochiul de sticlă, că pe cel natural şi-l pierduse în urma unei explozii - grenade, ştii tu, răzbelul mondial...)
Trebuie să recunosc că în copilărie pupam şi găinile şi puii de gâscă şi florile de cireş şi Abecedarul (reminiscenţă târzie, de curînd am sărutat o carte dragă, una despre viaţa de după moarte, scrisă de un monah american) şi mieii şi căluţul pe care mi-l dădea uneori vecinul să alerg noaptea pe câmpul de lucernă sub luna plină, în iulie şi august târziu...
Am pupat şi mai pup încă pământul (ciudat, în Majorca am pupat pământul roş al Spaniei!...), poala popii, fruntea copiilor, gura nevestii.

Slavă Domnului că nici nevasta, nici pământul, nici popa nu mi-au reproşat sărutul!
Sunt un om tare fericit, prin pupăturile astea!
Pup tot ce mi-e drag, de mă înţelegi. Drag, adică îmi merge la inimă, mă odihneşte, îmi dă simţământul de recunoştinţă că trăiesc sub soare (vierme ca mine sub soare?), că mă desfăt cu veşnicia care-a poposit în clipă, cu mine, de dragul meu, cică!...
Pup, de vrei, şi bâta care-mi rupe şira spinării, dacă am simţământul puternic că tocmai aceasta m-a mântuit de moarte. Zău nu te mint, crede-mă de vrei, te rog frumos.

Omenesc dar nu tocmai banal:
Prima dată am sărutat o icoană (a Maicii Domnului cu Pruncul) când eram copil de grădi. Mama, când aveam 3-4 anişori, îmi amintesc că ne chema la rugăciune, pe mine şi pe sora mea. Spuneam "Doamne, Doamne, Ceresc Tată..." şi "Tatăl nostru", apoi adormeam liniştiţi.
Într-o noapte, la rugăciune, am simţit nu ştiu cum să zic, un ceva, un imbold, un şuvoi de lacrimi fierbinţi, albe de foc, în piept şi în mâinile mele şi am sărit ca ars, spre spaima mamei şi a surorii, drept la icoana Fecioarei cu Pruncul. Să Îi prind în braţe, să-I strâng tare, tare de tot şi să nu Le mai dau drumul niciodată, niciodată.... Niciodată, mă!
Mă auzi?
Niciodată!....

Aşa de copil eram, o, Doamne....

M-am trezit brusc, întrucât mama a ţipat, luînd-o prin surprindere în nebunia mea care ţâşnise subit, şi pentru că peretele din cărămidă şi-a făcut simţită prezenţa: am dat cu faţa în icoană şi-n perete. Am fost aruncat înapoi, lat pe spate. Cu sânge pe nas şi cu buzele sparte.

În ultimii ani nu mă mai reped la icoane. Am învăţat că pot sfârşi cu mutra spartă şi cu borşul pe nas.
Totuşi, după ce mă rog, după ce mă gândesc la ticăloşiile mele de peste zi (şi dintodeauna) precum şi la minunea că sunt viu, zi de zi şi oră de oră, în ciuda faptului că totul concură la moartea omului (cugetă la asta! dacă ştii ceva biologie vei pricepe că e cu totul imposibil ca o fiinţă să vieze! Şi totuşi viază miliarde de specii. Cugetă la asta, te rog mult de tot, după ce mai întâi cercetezi bine biologia, vreo 10 ani de studiu dens, adică măcar cât prostu de mine, şi vei înţelege că trăim exclusiv prin miracol, prin harul protector al Duhului Sfânt, prin harul Dătătorului de viaţă),
după ce, mai apoi, merg cu gândul la ceasul ieşirii mele din trup (care va fi peste câteva clipe, cred eu cu judecata mea) şi dau nas în nas cu toată hidoşenia demonilor care mă aşteaptă ca pe o friptură în sânge, cu sau fără cartofi prăjiţi (deşi cred că eu, prin păcatele mele, furnizez deja unei legiuni întregi de demoni meniul complet, cu îngheţată pe băţ şi salată de fructe pentru 7000 de ani, cel puţin),
cugetînd aşadar la toate acestea şi spunînd o serie de rugăciuni, după puteri,

merg ca şi cum n-ar fi voia mea
şi parcă nici nu pot să refuz aşa chemare
ori aşa nesaţ sufletesc, Domnul ştie!
şi, mai ruşinat ori mai încrezător, mai duios ori de-a dreptul nebun de obidă (că ştiu eu bine ce-am făcut răstimp),
dau să strâng în braţe o fărâmă din poala Sfintei Ecaterina, ori din mâneca hainei Sfântului Dimitrie, ori din suavele degete ale Sfintei Cuvioase Parascheva.
Cu aşa mare dor, de uit că sunt în faţa unei bucăţi de lemn pictat şi-acoperit cu sticlă... Uneori dau să-l strâng de-a dreptul în braţe, vai, nenorocitul de mine, pe chiar Sfântul Nicodim de la Tismana ori (poţi concepe nebunie mai mare?) pe Însuşi Domnul Dumnezeul nostru.

Şi pup doar o imagine pictată...

Sărut, ca pe un scump inel, ca pe-o scrisoare de dragoste care tocmai pleacă de pe buzele mele
şi încă, mai adînc, din mintea şi inima mea,
sărut aievea parcă pe Aceştia pe care rugăciunea recunoştinţei şi căinţei mele mă îndeamnă să Îi doresc şi să Îi îmbrăţişez.

E, însă, doar un geam de sticlă rece, recunosc, sub simţuri...

Uneori, acolo unde sărut eu, văd şi urme de ruj ale altor guri omeneşti...
Mă rog, atunci, umil şi fericit, pentru noi toţi, pupătorii, copii care-şi iubesc atât de mult Părinţii că am trece prin zid, de s-ar putea, la pieptul Lor.

Şi dăm de piatra rece. De un zid pictat.

Şi totuşi simţământul nostru de iubire e mai tare decât noi, decât ridicolul pe care l-ar percepe unii, decât însuşi zidul rece de piatră. Duhul nostru trece mai departe!......
Cine l-ar putea opri, vreodată?

Superb!... Minunat!!!

[stireana]

În prealabil postat de laurastifter

Căci ce infern mai cumplit ar putea scorni imaginaţia noastră, dacă nu ideea unei fericiri fără libertate?
Acesta era "paradisul" terestru imaginat de ideologii regimurlor totalitare.

Laurastifter, îndepărtez formulările reverenţioase şi recurg la adresarea domestică de tipul frate-soră, ceremonia băştii ridicate şi mânuşiţelor sărutate pretinde aportul "domnilor şi doamnelor" pe care-i găsim în mai toate registrele sociale, aici însă doresc să încheg o familie-hristică în care intimul "tu" să fie înaintea rigidului "dumneavoastră". Am renunţat la politeţurile exagerate pe forum - nu le găsesc a fi păguboase, da' nici benefice-n relaţionările dintre noi -, chiar dacă odinoară am întrebuinţat saluturile protocolare.

Mântuirea mă obligă la înţelegerea corectă a libertăţii, cu alte cuvinte, cine vrea s-ajungă la izbăvire alege să nu fie-n servitutea patimilor şi să nu-şi iobăgească simţurile, nepunându-le-n şerbia păcatului. Alegerea – termen care defineşte taman libertatea – mântuirii conduce firea omului spre starea sa naturală, şi anume facerea voii Domnului nu din poziţia de captiv al voinţelor dumnezeieşti, ci întrunind condiţiile celui liber.

Şi-n societatea umană, o libertate nedublată de responsabilitate este răspunzătoare de anarhia creată. Paradoxurile libertăţii sunt cele care dictează conduita lui "a fi" prin angajamentele şi îndatoririle conţinute de atributul civic.

În condiţii de mântuire, libertatea înseamnă NEATÂRNARE de patimi, INDEPENDENŢA faţă de ispită, IEŞIREA DIN PRIZONIERATU' greşelilor.


În rest, cine nu vrea mântuire e liber să aibă rele înţelegeri asupra dispenselor personale.

[Lucian008]

În prealabil postat de guardian knight

Doresc,prin intermediul acestui mesaj sa adresez o rugaminte, catre toate persoanele predispuse la atac la persoana sa-si indrume pasii spre alte meleaguri ale forumului,pentru ca aici nu e nimic interesant pentru ei, si nu o sa se intample nimic din ce cauta si asteapta !!!

Prietene ai probleme grave:
1. Te foloseste de citate din Sfanta Scriptura pentru a-ti argumenta ideile bolnave. Habar nu ai ce presupune ascultarea femeii de barbat.
2. Habar nu ai despre invatatura Bisericii si traditia ei. Te intereseaza doar propriile pareri formate pe baza unor cunostinte precare si mai grav e ca incerci sa le impui si altora. Iar argumentarea ta este jalnica.
3. Promovezi idiotenii de genul Dumnezeu a lasat 3 mari religii. Si le-a pus sa se contrazica? Se contrazice Dumnezeu. In capul tau e vraiste.

[Florinvs]

Fratilor, nu va mai certati! Cel mai simplu si mai corect in a lamuri acest aspect este sa vedem ce zic despre acest lucru marii nostri duhovnici- Parintele Cleopa , Arsenie Papacioc si altii ca sa lamurim definitiv aceasta chestiune.