Despre istoria Basarabiei si perspectiva unirii Republicii Moldova cu Romania

[Florinvs]

Pentru evenimentele dramatice care s-au intamplat in vara anului 1940, cu ocazia ocuparii stravechilor teritorii romanesti a Basarabiei, nordului Bucovinei si tinutului Herta, prezint si situatia prin care a trecut un fost coleg de serviciu a lui bunicul lui tata- care atunci era sef de post de jandarmi in Basarabia.

In vara anului 1940, când trupele sovietice au ocupat Basarabia, acel coleg de a lui bunicul, se afla cu unitatea de jandarmi in sudul Basarabiei, dar familia sa ramasesera intr-o comuna din nordul Basarabia.

Când trupele sovietice au intrat in Basarabia, anumiti asa-zisi partizani comunisti din aceea comuna (in realitatea niste derbedii notorii), au rapit familia jandarmului si au predat-o trupelor sovietice, care au deportat-o in Siberia.

In 1941, când armata romana (aliata cu Germania nazista) a eliberat Basarabia, Ion Antonescu a dat ordin jandarmilor sa se reintoarca la vechile posturi (erau anumite socoteli de incheiat).

Iar acel coleg de a lui bunicul s-a reintors la vechiul post de jandarmi. Apoi, facand investigatii in sat, a aflat cine erau cei care i rapisera familia in 1940, si i-a chemat la postul de jandarmi.
Luati la intrebari, acestia au recunoscut repede ce facusera in 1940.
Dupa aceasta, colegul de serviciu a lui bunicu, i-a incolonat, si i-a dus pe malul Nistrului. Aici a descarcat pistolul-mitraliera in ei, si le-a aruncat cadavrele in raul Nistru.

In 1944, când URSS a reocupat Basarabia, s-a aflat in sat de fapta jandarmului. Acesta a fost arestat, pentru acuzatia ca asasinasera asa-zisi partizani sovietici (in realitate niste derbedeii notorii in sat), si a fost condamnat la inchisoare pe viata.
In 1964 , o data cu decretul lui Gheorghe-Gheorghiu-Dej de eliberare a detinutilor politici, fostul jandarm este eliberat.


In 1940 bunicul de pe tata (care era sef de post de jandarmi intr-o comuna din Basarabia), bunica de pe tata (care era nascuta in Basarabia) si tata (care atunci aveea 7 ani) s-au refugiat in Romania.
Dar o matusa si un unchi nu au vrut sa-si abandoneze gospodariile, si au ramas in Basarabia. Au fost deportati in Siberia, fiind eliberati si permitanduli-se sa se reintoarca in Basarabia abia in 1956, când Nikita Hrusciov a dat un decret de eliberare a prizonierilor din gulag.

De abia in 1967 tata a primit permisiunea sa-i viziteze in Basarabia, la Soroca.

[Florinvs]

Dupa 22 iunie 1941, Romania, aliata cu Germania nazista, participa la cel de-al doilea razboi mondial, vizând eliberarea teritoriilor romanesti care fusesera ocupa in 1940 de catre URSS.

Putem afirma ca participarea Romaniei la razboiul impotriva URSS, pana la atingerea liniei Nistrului, a fost un razboi drept si just din partea Romaniei, de eliberare a unor teritorii romanesti.
In momentul in care generalul (ulterior maresalul) Ion Antonescu a dat celebrul sau ordin- Ostasi, va ordon sa treceti Prutul!, a fost sustinut de intreaga clasa politica romaneasca de atunci (regele Mihai intai, liderii principalelor partide politice de atunci- PNL si PNT), dar si de opinia publica romaneasca, si de marea majoritate a populatiei Romaniei.

Dupa eliberarea Basarabiei, nordului Bucovinei si tinutului Herta si atingerea liniei Nistrului, Ion Antonescu i-a o decizie, care va deveni cea mai criticata actiune a sa- si anume continuuarea razboiului dincolo de Nistru, si participarea armatei romane in luptele din adâncul spatiului URSS.

Este adevarat ca preferabil ar fi fost ca armata romana sa se opreasca la Nistru, si aici s-a incercat o comparatie cu situatia Finlandei.
Finlanda se gasea in 1941 intr-o situatie similara cu cea a Romaniei. Si ea aveea de recuperat teritorii nationale care fusesera ocupate in 1940 de URSS. Astfel, si Finlanda devine aliata de conjuctura a Germaniei naziste in 1941.
Insa, dupa eliberarea teritoriilor finlandeze, conducerea Finlandei si in special maresalul Karl Gustav Manerheim, refuza sa participe la razboiul antisovietic (dincolo de frontiera sovieto-finlandeza din anul 1938), iar armata finlandeza nu participa la asediul Leningradului.

S-a pus problema daca Romania putea adopta in 1941 o atitudine similara Finlandei.
Raspunsul este din pacate negativ, din mai multe motive.

In primul rand, Finlanda aveea un singur dusman impotriva caruia trebuia sa lupte- si anume URSS.
Insa Romania- pe langa faptul ca aveea ca dusman URSS, aveea si un asa-zis aliat, si anume Ungaria hortista. Aceasta atata ar fi asteptat- o defectiune a Romaniei in cadrul Axei, ca sa poata ocupa intreaga Transilvanie.

Daca Ion Antonescu ar fi dat ordin in 1941 armatei romane sa se opreasca la Nistru, reactia Germaniei naziste si a lui Hitler ar fi fost punerea in aplicarea a planului Margareta-2, care ar fi insemnat ocuparea militara totala si desfiintarea ca stat a Romaniei, iar poporul roman ar fi avut probabil soarta poporului polonez.

In 1944, când Horthy a incercat sa incheie o pace separata cu aliatii, Germania nazista o ocupat militar Ungaria si a impus la Budapesta un guvern-marioneta.

Apoi armata romana inregistreaza pierderi mari in batalia de la Odessa, in luptele de pe Don, dar mai ales in marea batalie de la Stalingrad (astazi Volvograd).

Pierderea de catre armata romana si cea germana a bataliei de la Stalingrad, precum si înaintarea armatei sovietice spre vest, il determina pe maresalul Ion Antonescu sa inteleaga ca Germania nazista va pierde razboiul si ca Romania trebuie sa gaseasca o cale de a parasi alianta cu Germania nazista.

Astfel, din septembrie 1942 și până la 23 august 1944, în numele guvernului de la București, diplomații români au făcut tatonări printre Aliați pentru încheierea unei păci separate. Pe de altă parte, anumiți oameni politici români s-au unit, atrăgându-l și pe rege de partea lor, pentru a obține de la Aliați un armistițiu avantajos. În condițiile puternicei ofensive sovietice de la începutul anului 1944, s-au intensificat demersurile pentru încheierea armistițiului. Cele mai importante negocieri s-au purtat la Ankara (septembrie 1943 - martie 1944) și Stockholm (noiembrie 1943 - iunie 1944), din partea guvernului Antonescu, și la Cairo (martie - iunie 1944), din partea opoziției. La Stockholm s-au dus tratative între Frederic Nanu, ambasadorul României în Suedia, în numele mareșalului Antonescu, și Aleksandra Kollontai ambasadoarea U.R.S.S. în Suedia.

Guvernul României a sistat aceste tratative atunci când, la 12 aprilie 1944, i-a fost comunicată delegației române de la Cairo, condusă de Barbu Știrbey, condiția armistițiului: „capitulare necondiționată”, condiție respinsă de Antonescu, care își exprima neîncrederea în promisiunile sovieticilor, făcute la 13 aprilie la Stockholm, atâta timp cât ele nu erau susținute și de Marea Britanie și Statele Unite.

Tatonările sterile ale diplomaților lui Antonescu, care au durat aproape doi ani, erau privite de Puterile Aliate cu suspiciune. Fiascoul debarcării britanice în Grecia și interesul redus al lui Roosevelt în zonă au aruncat în mod tacit România în brațele Moscovei încă de la Conferința de la Teheran (28 noiembrie - 1 decembrie 1943).

In aprilie 1944, guvernul sovietic prezinta conditiile de armistitiu (cedarea Basarabiei, nordului Bucovinei si tinutului Herta, parasirea aliantei cu Germania nazista, permisiunea pentru trupele sovietice de a tranzita teritoriul Romaniei, plata despagubirilor de razboi, etc. In schimb URSS se declara de acord cu retrocedarea nord-vestul Transilvaniei catre Romania si cu restabilirea granitei romano-ungare pe aliniamentul din 1937).
Din pacate aceste conditii sunt respinse de Ion Antonescu.

Aici consider ca totusi Ion Antonescu a gresit, deoarece era evident ca alte conditii mai bune nu vor putea fi obtinute, iar reocuparea de catre URSS a Basarabiei, nordului Bucovinei si tinutului Herta nu putea fi evitata.

In cel mai fericit caz, Romania ar fi avut soarta Finlandei dupa sfarsitului razboiului- sa cedeze anumite teritorii, dar sa evite ocupatia sovietica si impunerea regimului comunist.

Insa negocierile continuua si dupa aprilie 1944.

La 20 iunie 1944 se constituie o coalitie a liderilor PNT (Iuliu Maniu), PNL (Dinu Bratianu), PSD (Constantin-Titel-Petrescu) si PCR (Lucretiu Patrascanu), a regelui Mihai intai si a unor lideri ai armatei, pentru indepartarea de la conducerea guvernului a lui Ion Antonescu si încheierea unui armistitiu cu aliatii (URSS, SUA si Marea Britanie).

Constituirea acestei coalitii a fost grabita si de faptul ca din martie 1944 armata sovietica ajunsesera pe teritoriul Romaniei, depasind linia Nistrului, frontul stabilizandu-se in intervalul martie-august 1944 pe aliniamentul Chisinau- Iasi- Targu Frumos.

Ideea de rezistenta pe aliniamentul fortificat Focsani- Namoloasa era irealista, iar o atare rezistenta nu putea aveea decat soarta rezistentei franceze pe linia Maginot, din vara anului 1940.

.

[Florinvs]

In dimineata zilei de 23 august 1944, soseste o telegrama de la ambasadoarea sovietica de la Stockholm, prin care URSS isi exprima disponibilitatea de a negocia un armistitiu cu un guvern roman, condus de Ion Antonescu. Conditiile erau similare celor din aprilie 1944.
O dovadă că aceasta a sosit ne este oferită de conţinutul stenogramei şedinţei Consiliului de Miniştri, din 15-16 septembrie 1944, în care se inserează poziţia lui Iuliu Maniu privitoare la armistiţiul românesc. ("Am văzut eu, dl. Buzeşti are textul, şi vă puteţi închipui în ce situaţie ajungem noi, guvernul acesta, regimul acesta şi, în special, noi care am lucrat efectiv la pregătirea acestui armistiţiu, când ni se va pune în faţă, mâine-poimâine, faptul că lui Antonescu i s-a promis de către dl. Molotov o zonă neutră pe care noi nu o avem. Pentru care motiv nu interesează, vă puteţi închipui în ce situaţie rămânem noi. Deci, trebuie să constatăm, numaidecât, că noi între condiţiile pe care le avem prin armistiţiu, era şi punctul precis stabilit, că tot ce s-a discutat va fi respectat în armistiţiul pe care noi îl vom încheia. Domnul ministru Buzeşti citeşte textul telegramei conţinând acest punct de vedere, privitor la recunoaşterea zonei libere").

Din pacate telegrama ajunge in mainile lui Niculescu-Buzesti (de la serviciul cifru al ministerului de externe), care o arata si regelui Mihai intai. Apoi acestia distrug aceasta telegrama, neinformandu-l despre ea pe Ion Antonescu.

Acum daca sovieticii si-ar fi respectat promisiunile din aceea telegrama, si daca i-ar fi oferit lui Ion Antonescu conditii mai bune de armistitiu, este foarte greu de spus.

Insa cu siguranta, nici Ion Antonescu (daca ar fi negociat un armistitiu cu sovieticii), nu ar fi reusit sa evite ocupatia sovietica a Basarabiei, nordului Bucovinei si tinutului Herta.

In dimineata zilei de 23 august 1944, intors de pe front , Ion Antonescu i comunica reprezentantului german la Bucuresti, ca Germania a pierdut razboiul, si ca in aceste conditii Romania trebuie sa gaseasca o cale de a se salva.

În seara zilei de 21 august a avut loc o întâlnire cu liderii politici (Iuliu Maniu, Constantin I. C. Brătianu (Dinu), Titel Petrescu și Lucrețiu Pătrășcanu), în care participanții s-au pus de acord asupra planului stabilit în seara anterioară. Regele i-a delegat pe Maniu și Pătrășcanu să formuleze lista de miniștri pentru noul guvern, până pe data de 23 august. Mocsoni Styrcea, care era funcționar la Ministerul Afacerilor Străine, s-a deplasat în aceeași seară la Snagov, la sediul ministerului, unde a petrecut noaptea criptând cele două telegrame ale complotiștilor pentru Ankara. În dimineața zilei de 22 august, înainte de a se întoarce la București, a hotărât să înoate în lac și s-a întâlnit cu secretarul general al ministerului, Davidescu, care l-a informat că Antonescu se întorcea în seara zilei curente de pe front și avea să părăsească a doua zi Bucureștiul, ceea ce ar fi lichidat planurile loviturii. Fiind informat despre aceste lucruri, data a fost mutată, de urgență, de rege pe 23 august, fără a mai fi consultați liderii politici.

În discuția ce a urmat și care a durat peste o oră, Ion Antonescu a refuzat să accepte ieșirea din război, justificându-și refuzul prin „cuvântul de ofițer dat lui Adolf Hitler” că va merge alături de el până la capăt. Regele s-a văzut nevoit să folosească parola „Dacă lucrurile stau așa, atunci nu ne mai rămâne nimic de făcut!” pentru a chema ofițerii care să-l aresteze pe general. În orele ce au urmat, au fost convocate la Palat toate persoanele de încredere ale lui Ion Antonescu. Toți s-au conformat și au fost arestați, cu excepția lui Eugen Cristescu, șeful Siguranței; acesta a fost arestat după alte câteva zile.

La Palat au fost chemați și liderii partidelor democratice, Constantin I.C. Brătianu, Iuliu Maniu și Constantin Titel-Petrescu, precum și Lucrețiu Pătrășcanu, cel considerat a fi persoana de contact cu Partidul Comunist. Primii trei, însă, nu au fost de găsit (nu se așteptau ca evenimentele să fie înaintate cu trei zile). Astfel, primul care s-a prezentat la Palat a fost Pătrășcanu, după ce noul guvern fusese deja alcătuit din persoane de încredere ale regelui Mihai, în timp ce liderii politici primiseră în guvern titlul de miniștri fără portofoliu. Întrucât gărzile pregătite de rege și de Maniu nu erau nici ele disponibile rapid, singura miliție care să poată păzi pe cei arestați a fost cea a comuniștilor organizați de Emil Bodnăraș, fapt exploatat de propaganda comunistă ulterioară.

Înainte de ora 20:00, regele a înregistrat un mesaj pentru țară ce avea să fie difuzat la radio la ora 22, în care a anunțat schimbarea guvernului și trecerea de partea Aliaților. Solidaritatea cu regele a fost generală, toți ofițerii importanți fiind de partea acestuia. După difuzarea mesajului la radio, au izbucnit demonstrații populare de entuziasm.

În anii 1980–1990 a ieșit la iveală un document despre care căpitanul Gheorghe Teodorescu din garda palatului regal, aflat la post în 23 august, susținea că ar fi fost scris de Ion Antonescu în acea zi imediat după ce a fost arestat. Antonescu a spus că nu s-a opus în principiu ieșirii din război, dar că a refuzat-o argumentând atât cu condițiile grele de armistițiu în raport cu Uniunea Sovietică (semnarea unui act politic de cedare a Basarabiei și Bucovinei de Nord, acceptarea ocupației sovietice, plata de despăgubiri nedefinite), cât și (cel mai important) cu refuzul său total de a întoarce armele împotriva Germaniei Naziste, refuz asumat drept principal argument și înțeles ca atare de ceilalți participanți. Documentul a fost publicat după Revoluția Română din 1989 în ziarul naționalist Românul.

În preajma orei 21:00, la Palat a sosit ambasadorul Germaniei, Manfred von Killinger, care părea să aibă informații precise despre evenimente. Ca să câștige timp, Regele a negat, spunându-i că Antonescu este liber. Forțele germane au lansat a doua zi un bombardament asupra Bucureștiului, distrugând o parte din Palatul Regal. Regele Mihai, însă, se refugiase, împreună cu regina-mamă, la Dobrița, în Oltenia.

Trupele de recruți români prezente în București au rezistat bombardamentelor și atacurilor germane, cu sprijinul aviației americane, care a bombardat și ea pozițiile germane din zona Băneasa și Otopeni, dar și obiective românești (linii ferate și șosele susceptibile de a fi întrebuințate de Wehrmacht pentru evacuare).

În timp ce armata română a avut de luptat împotriva Wehrmachtului - fostul aliat -, Armata Roșie începuse să avanseze pe teritoriul României, socotindu-se încă în teritoriu inamic și comportându-se ca atare, bunăoară, confiscând armament, muniții și bunuri (atât publice, cât și particulare), mii de soldați și ofițeri români fiind luați prizonieri.

Armata sovietica intra in Bucuresti la 31 august 1944, insa, desi guvernul roman intorsesera armele impotriva Germaniei naziste si se alaturasera aliatilor, cu toate acestea, URSS intarzia in mod deliberat semnarea unui armistitiu cu Romania (va fi semnat abia la 12 septembrie 1944), pentru a ocupa cat mai mult din teritoriul romanesc.
In plus, soldatii si ofiterii sovietici au comis numeroase acte de jafuri, crime, violuri, etc, asupra populatiei civile romanesti.
Este relevanta in acest sens expresia marelui actor Constantin Tanase- Davai ceas, davai palton, despre comportamentul soldatilor sovietici in Romania.

Istoriografia occidentală, a adoptat poziția oficială a O.N.U. care nu admitea pentru cel de-al Doilea Război Mondial decât patru învingători și co-beligeranți împotriva Germaniei Naziste, anume Marea Britanie, S.U.A., Uniunea Sovietică și Franța, deși existau și alte țări care luptaseră împotriva Axei (Polonia, Norvegia, Olanda, Belgia, Iugoslavia, Grecia), deși URSS fusese aliată cu Germania Nazistă până în vara 1941, și deși Franța oficială, cea a mareșalului Pétain, se luptase împotriva Aliaților, în timp ce Franța rebelă, cea a generalului De Gaulle, dispunea de mai puțini ostași decât armata română în septembrie 1944.

Dată fiind această poziție oficială, România a semnat Tratatul de pace de la Paris din 1947 ca beligerant învins (ca și Italia, care trecuse de partea Aliaților cu un an înaintea României), regimul Antonescu fiind singurul luat în cont, iar contribuția de partea Aliaților nefiind considerată decât în dezbaterea statutului Transilvaniei de Nord, care, în final, a fost retrocedat României, mai ales că Ungaria, sub regimul lui Ferenc Szálasi, se luptase de partea Germaniei Naziste până la capăt.

Tratatul de pace de la Paris din februarie 1947 confirma reocuparea de catre URSS a Basarabiei, nordului Bucovinei si tinutului Herta (la care se va adauga in 1948 si Insula Serpilor), si prin aceasta drama romanilor din aceste teritorii, in perioada postbelica.

[Florinvs]

Astfel, in 1944- 1945, pe stravechile teritorii romanesti ocupate de catre URSS, se constituie:

-Republica Sovietica Socialista Moldoveneasca (RSS Moldoveneasca), pe cea mai mare parte a Basarabiei, la care se adauga si 7 raioane din stanga Nistrului .

-Partea de sud a Basarabiei, partea de nord a Basarabiei, partea de nord a Bucovinei si tinutul Hertei si insula serpilor sunt inclusive in RSS Ucraineana.

Dupa sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial si pana dupa moartea lui Stalin, romanii din teritoriile ocupate de catre URSS cunosc un cumplit proces de deznationalizare, in forme extrem de violente.

Potrivit cercetărilor istoricului rus Nikolai Teodorovici Bugai, de la Universitatea din Moscova, care în anii 1992-1993 a avut acces la arhiva NKVD-MVD-KGB şi la corespondenţa între Stalin şi miniştrii săi, îndeobşte Kruglov, între iulie 1940 şi decembrie 1953, un număr de 332.500 de persoane au fost deportate din teritoriul anexat de URSS în 1940: români, ruşi albi (antibolşevici), refugiaţi care fugiseră din URSS, minorităţi religioase, dintre care 47.000 mai erau incă în viaţă, în locurile de deportare, în 1954. Aceasta reprezintă o medie de 90 de persoane pe zi sau 2700 pe lună, dar practic deportările se efectuau în valuri, în funcţie de disponibilitatea materialului feroviar şi rutier.

Conform cercetărilor istoricului american Rudolf Joseph Rummel, de la Universitatea din Hawaii :

Între iunie 1940 şi iunie 1941, 300.000 de basarabeni şi bucovineni au fost deportaţi, din care 57.000 au murit;

Între martie 1944 şi mai 1945, 390.000 de de basarabeni şi bucovineni au fost deportaţi, din care 51.000 au murit;

Între mai 1945 şi decembrie 1953, 1.654.000 de de basarabeni şi bucovineni au fost deportaţi, din care 215.000 au murit (majoritatea în Gulag şi pe drum).

În total, după Rudolf Joseph Rummel, aproximativ 2.344.000 de persoane, în mare parte români, au fost deportate din teritoriile anexate de URSS în 1940 în dauna României, din care 703.000 au fost ucise. Aceasta reprezintă o medie de 620 de persoane pe zi sau 18.600 pe lună, ceea ce înseamna aproximativ un tren de zece vagoane sau un convoi de camioane pe zi.

Potrivit cercetărilor istoricului american Charles King, diferenţa dintre populaţia teritoriului anexat la recensămintele din 1938 (românesc) şi 1959 (sovietic), ţinând cont de cei 280.000 de evrei deportaţi şi ucişi în perioada iulie 1941- martie 1944 şi de intensa colonizare sovietică după august 1944, arată că deficitul demografic a fost compensat prin colonizare, dar, simultan, că populaţia băştinaşă românească s-a menţinut la faţa locului în proporţie de 59% (pentru tot teritoriul anexat, dar fără Transnistria) faţă de proporţia de 74% înainte de război. Procentul de 15% din o medie de trei milioane de persoane reprezintă aproximativ 450.000 de persoane. Mulţi locuitori români, ruşi albi sau refugiaţi anticomunişti din Basarabia care nu au reuşit să fugă în România când URSS a preluat controlul asupra acestui teritoriu, au fost capturate de către forţele NKVD sovietice; un procent ridicat din aceştia au fost împuşcaţi sau deportaţi.

Autorităţile sovietice au vizat mai multe grupuri socio-economice, datorită situaţiei lor economice, politice, sau datorită legăturilor cu fostul regim românesc. Ei au fost deportaţi în Siberia şi în nordul RSS Kazahă; unii dintre aceştia au fost închişi sau executaţi. În conformitate cu Raportul Tismăneanu, în 1940-1941 pe timp de pace, 86.604 persoane au fost arestate şi deportate, în timp ce istoricii ruşi au prezentat un număr estimativ de 90.000 pentru aceeaşi perioadă. NKVD s-a concentrat asupra grupărilor socotite anti-sovietice, dintre care majoritatea au fost cele mai active între 1944 şi 1952.

O campanie de eradicare a aşa-zişilor chiaburi a fost orientată contra familiilor ţăranilor proprietari din Moldova, care au fost deportaţi în Siberia şi Kazahstan. De exemplu, în două zile, 6 iulie şi 7 iulie 1949, 11.342 de familii din Republica Moldova au fost deportate prin ordin al ministrului de stat şi de securitate I. L. Mordoveţ în conformitate cu un plan numit „Operaţiunea Sud”.

Alte campanii de deportare au afectat: etnicii germani (al căror număr a scăzut de la peste 140.000 în 1938 la 4.000 în 1959, datorită migraţiei voluntare din timpul războiului şi prin relocări forţate în calitate de colaboratori după război) şi minorităţile religioase (700 de familii, mai ales adepţi ai cultului Martorii lui Iehova au fost deportate în Siberia, în aprilie 1951 în cadrul planului numit „Operaţiunea Nord”).

Din pacate, pentru aceste cumplite crime impotriva poporului roman, nici Stalin si nici unul dintre acolitii sai nu a fost tras la raspundere!

Procesul de deznationalizare a romanilor din teritoriile ocupate de catre URSS continuua si dupa anul 1956, chiar daca in forme mai subtile si mai putin violente.

[Florinvs]

Prezint evolutia RSS Moldovenesti dupa 1956, asa cum a fost ea, cu bune si rele.

In privinta agriculturii, colectivizarea a fost pusă în aplicare între 1949 şi 1950, deşi încercări au fost efectuate mai devreme încă din 1946. În acest timp, o foamete de mare amploare s-a produs: unele surse dau un minim de 115.000 de oameni care au murit de foame şi boli între decembrie 1946 şi august 1947, alţii pun cifra la 216.000, la aceştia se mai adaugă alţi 350.000 care au fost afectaţi de malnutriţie, dar care au supravieţuit. Nu există suficiente dovezi că aceasta foamete a fost cauzată sau planificată de către sovietici şi îndreptate împotriva celui mai mare grup etnic care trăia în mediul rural (românii). Cauza principală a fost rechiziţionarea de cantităţi mari de produse agricole de către sovietici, dar a fost favorizat de asemenea, de secetă, de întreruperile provocate de război şi colectivizare.

În contextul accentuării foametei, la sfârşitul anului 1946 – începutul lui 1947, a sporit numărul celor care decid să treacă Prutul. Urmare a acestui fenomen, şeful Detaşamentului 22 de grăniceri, colonelul Vladimir Pavlovici Aşahmanov, dă ordin subalternilor săi, la telefon şi la adunări, să fie necruţători faţă de cei care vor încerca să treacă frontiera. În privinţa celor prinşi, Aşahmanov ordonă ca aceştia să fie executaţi pe loc, iar faţă de cei care reuşesc să treacă Prutul – să fie urmăriţi pe teritoriul României şi, în caz că nu vor putea pune mâna pe ei, să fie împuşcaţi.

Dupa 1960, este adevarat ca s-au facut si in RSS Moldoveneasca lucrari importante privind modernizarea agriculturii, prin irigatii, mecanizare, utilizarea ingrasamintelor chimice, constructia de complexe zootehnice si a fabricilor de prelucrare a produselor agricole.

Cu tractoare produse la Chisinau sau Harkov in special si cu combine agricole produse la Rostov pe Don, s-a mecanizat in mare parte agricultura.

In plus , cererea imensa de produse agricole din RSS Moldoveneasca (nu numai vinurile, dar si alte produse precum: uleiul, zaharul, legumele si fructele, lactatele, etc) in URSS a dus la practicarea unei agriculturi intensive, pe mari suprafete, compacte.

Astfel, de la inceputul anilor 1960, aprovizionarea cu produse alimentare in RSS Moldoveneasca devine destul de buna, in orice caz mult mai buna decat in alte zone a URSS. A fost unul din multele motive pentru care multi cetateni de etnie rusa sau ucraineana veneau sa se stabileasca in RSS Moldoveneasca.

In 1987 cand am fost prima data in vizita la neamuri la Chisinau si Soroca, in piata la Soroca carnea si lactatele erau din abundenta, fara nici un fel de restrictii sau cozi, pe cand in Romania in multe orase trebuia atunci sa stai la coada , sa te trezesti cu noaptea in cap sa prinzi rand, etc!

In plus, pretul alimentelor era foarte ieftin, chiar comparativ cu salariile de atunci din RSS Moldoveneasca.

Un alt aspect pozitiv a fost faptul ca in RSS Moldoveneasca, colhozurilor li s-a lasat mai multa libertate de actiune. Astfel, spre deosebire de Romania (unde prelucrarea carnii si a laptelui a fost concentrata in mediul urban, prin intermediul IRIC si ICIL), in RSS Moldoveneasca, multe colhozuri si-au infiintat propriile sectii de prelucrare a laptelui si a carnii.
Acest fapt a avut ca efecte: dezvoltarea si consolidarea colhozurilor respective, stabilizarea fortei de munca calificate in mediul rural, evitarea exodului de la sat la oras dar si dezvoltarea localitatilor respective.

Totusi, asta nu inseamna ca nu existau si aspecte negative in agricultura din RSS Moldoveneasca

-Cele mai mari suprafete irigate erau situate in stanga Nistrului

-Practicarea monoculturii perioade lungi de timp ducea la eroziunea solului

-In optica organelor unionale, agricultura era domeniul principal in care "trebuiau indrumati" sa lucreze romanii din teritoriile ocupate de URSS. Motivatia acestei politici rezida in faptul ca in agricultura salariile si retributiile erau mai mici decat in alte ramuri a economiei, dar si faptul ca si prin aceasta organele unionale cautau ca romanii sa aibe acces la muncile mai prost platite.

Fara a specula, daca prin aceasta autoritatile sovietice au cautat sa aduca atingere prestigiului sau sa-i denigreze pe romanii din teritoriile ocupate de catre URSS, pana la urma viata s-a razbunat pe promotorii unor asemenea conceptii!

Singura ramura economica care a asigurat- de bine de rau- o anumita stabilitate economiei din RSS Moldoveneasca, a fost agricultura! Tot agricultura a fost singura ramura economica din RSS Moldoveneasca, care a atins si un nivel european.

Dintre produsele agricole din RSS Moldoveneasca, larg apreciate in Europa si in lume, putem aminti: vinurile de Cricova, dulciurile si bomboanele "Bucuria", sucurile naturale din fructe "Alfa-Nistru" (produse la Soroca), branzeturile, etc.

[Florinvs]

In privinta industriei, este adevarat ca s-a realizat o anumita industrializare si in RSS Moldoveneasca.

Insa, dependenta energetica a RSS Moldovenesti de restul URSS era in proportie de peste 90%, in privinta aprovizionarii cu energie electrica si gaz metan.

Pe teritoriul RSS Moldovenesti s-au realizat numai 3 capacitati de producere a energiei electrice- termocentrala Kuciurgan ( inaugurata in 1964, cu o putere instalata de 2520 MW, dar situata in zona "Transnistriei"), hidrocentrala Dubasari pe Nistru ( 1954, puterea instalata- 48 MW) si hidrocentrala Stanca-Costesti pe Prut (1979, puterea instalata 30 MW).

La acestea se adauga inca 3 CET-uri ("Centrale electrice de termoficare")- doua in Chisinau si unul in Balti.

Catre sfarsitul anului 1985 toate cele: 369 de colhozuri, 484 de sovhozuri, 164 de intreprinderi intergospodaresti, 446 de asociatii de prelucrare a produselor agricole, din RSS-Moldoveneasca, erau deja racordate la reteaua electrica unica de stat.

In anul 1966 este inaugurata aprovizionarea cu gaz metan in RSS Moldoveneasca, prin conducte magistrale.

Insa industria din RSS Moldoveneasca a fost realizata intr-o maniera colonialista de catre autoritatile sovietice, fiind, in optica organelor unionale, doar a anexa a industriei din restul URSS, si in special din RSFS Rusa si RSS Ucraineana.

Astfel, singurul combinat metalurgic din RSS Moldoveneasca a fost construit la Rabnita, in zona "Trasnistriei".

Apoi fabricile si uzinele din RSS Moldoveneasca depindeau , pentru realizarea procesului de productie, de componente esentiale (motoare, piese, etc), care erau aduse din alte republici unionale a URSS. Intreruperea acestui lant dupa 1991 a dus la prabusirea respectivelor intreprinderi.

Apoi existenta unei birocratii stufoase ingreuna activitatea intreprinderilor, care erau subordonate unor ministere unionale de la Moscova.

Dintre cele mai cunoscute intreprinderi din RSS Moldoveneasca, se pot aminti: Uzina "Tracom", Fabrica de frigidere, Fabrica de televizoare , uzina "Moldovahidromash" din Chisinau, uzina "Raut" din Balti, uzina "Hidroimpex" (am o ruda care inainte de 1991 a lucrat acolo ca electrician), uzina "Afla-Nistru", Fabrica de branzeturi (am avut o ruda care inainte de 1991 a lucrat acolo) din Soroca, uzina "Tirotex" din Tighina, etc.

In plus, prin intermediul industriei, s-a "realizat" inainte de 1991 si procesul de deznationalizare a romanilor din teritoriile ocupate de URSS.

Astfel, in posturile de directori de intreprinderi, ingineri si chiar maistri sau sefi de echipe din RSS Moldoveneasca, inainte de 1991, primeau repartitie cetatenii de etnie rusa sau ucraineana, din RSFS Rusa sau RSS Ucraineana.
Acestia erau stimulati sa vina sa se stabileasca cu familiile in RSS Moldoveneasca, prin diverse mijloace: oferirea unor posturi bine platite, in conducerea intreprinderilor, oferirea imediata a unei locuinte (daca ar fi ramas la Moscova sau Harkov de exemplul, ar fi asteptat mai mult pana sa primeasca un apartament), faptul ca in RSS Moldoveneasca aprovizionarea cu produse alimentare si de larg consum era mult mai buna decat in alte zone a URSS, etc.

Legat de aceasta, si de atitudinea multor cetateni rusi care veneau sa se stabileasca in RSS Moldoveneasca (care priveau cu o anumita "superioritate" pe romanii din RSS Moldoveneasca ) va spun o intamplare traita de tatal meu in 1967.

In 1967 tata primeste aprobare pentru a-si vizita un unchi si o matusa din Soroca (pe care nu-i mai vazusera din 1940, cand fusesera deportati in Siberia, si care fusesera eliberati si se reintorsesera la Soroca in 1956, cand Nikita Hrusciov a dat un decret de eliberare a detinutilor politici).

De bucuria revederii cu aacele neamuri, tata scoate pe masa si un vin de Husi, si un coniac de Vaslui.

Cum insa directorul de la fabrica de branzeturi din Soroca (unde lucra aceea matusa)- evident ca era rus- cand a auzit ca e rost de mancare si mai ales bautura gratis, s-a infiintat si el la usa! Bineinteles ca a fost primit in casa si s-a asezat la masa.

Insa, la un moment dat, un vecin de bloc roman, aflat si el la masa, i spune lui tata

-"Valerica, nu mai scoate bautura, ca porcu asta de rus nu mai pleaca pana maine dimineata".

Tata mirat i spune- "Mai, esti nebun ?! Il jignesti pe om!"

La care acel vecin, foarte calm, spune:

-Stai linistit Valerica, ca porcu nu stie romaneste!

Tata mirat se uita la rus, care radea cu gura pana la urechi, crezand ca s-a spus vreo gluma!

[stefan florin]

În prealabil postat de Florinvs

Deschid acest topic, pentru a discuta despre un subiect astazi intens dezbatut in societatea romaneasca, si anume perspectiva unirii Republicii Moldova cu Romania.

Fac precizarea din capul locului ca sunt pentru aceasta unire, pe baza argumentului (pe care cred ca nici un om bine intentionat nu-l poate contesta) ca NU exista popor si limba moldoveneasca (acestea fiind doar o inventie a propagandei tariste si apoi sovietice) , si ca romanii de pe ambele maluri ale Prutului formeaza unul si accelasi popor, care trebuie sa traiasca intr-un singur stat.

Drama romanilor din Basarabia si a acestei stravechi provincii romanesti incepe in anul 1812.

Inițial numele Basarabia a fost dat Țării Românești, datorită dinastiei întemeietoare a acestui voievodat, familia Basarabilor. Aceștia, în luptele lor împotriva tătarilor între 1328 și 1342, au luat în stăpânire stepa cuprinsă între Carpații Vrancei - Dunăre - Marea Neagră și o linie mergând de la confluența Trotușului cu Siretul la capul Codăești (la sud de Cetatea Albă, nu departe de gura Nistrului).

Ulterior, acest teritoriu a fost cedat în secolul al XIV-lea de Alexandru Basarab voievodatului Moldova, în cadrul căruia i-a rămas numele de Basarabia. În 1484, Turcii cuceresc malurile Dunării și Mării Negre cu cetățile-porturi Chilia și Cetatea Albă, iar în 1538 cuceresc Tighina și restul teritoriului de acum încolo numit de ei Bugeac, dar de restul Europei și de români Basarabia. Aceasta a fost Basarabia istorică până în 1812.
În 1713, Turcii iau în stăpânire și cetatea Hotinului cu ținutul dimprejur, dar acest ținut nu făcea încă parte din Basarabia atunci, numele acesta limitându-se încă la ceea ce numim astăzi Bugeac.

Abia în 1812, când Rusia a ocupat teritoriul de est al Moldovei dintre Prut și Nistru, pe care l-a alăturat ținutului Hotin și Basarabiei/Bugeacului luate de la Turci, a fost acest ansamblu numit Basarabia, cu prilejul transformării sale într-o gubernie împărțită în zece ținuturi (Hotin, Soroca, Bălți, Orhei, Lăpușna, Tighina, Cahul, Bolgrad, Chilia și Cetatea Albă, capitala guberniei fiind stabilită la Chișinău. Teritoriul Basarabiei astfel extins spre nord până la Hotin coincide parțial cu teritoriul Republicii Moldova, în timp ce partea de sud (Bugeac) și cea de nord (cea mai mare parte a fostului județ Hotin) intră astăzi în componența Ucrainei.

In urma războiului ruso-turc din 1806–1812, câștigat de Imperiul Țarist, rușii cereau „ambele țări românești” (Țara Românească și Moldova).
Doar iminența atacului lui Napoleon Bonaparte a făcut ca pretențiile rusești să se reducă treptat, de la ambele țări române, la toată Moldova, apoi la teritoriul Moldovei dintre Nistru și Siret, pentru ca până la urmă pretențiile să se limiteze la ținuturile turcești dintre Nistru și Prut: ținutul Hotin și Bugeacul (Basarabia pe hărțile europene).

Iscusința negociatorului francez Gaspard Louis Andrault, conte de Langeron (1763-1831), care servea interesele țarului, a permis însă și anexarea părții răsăritene a Moldovei care nu făcuse parte din vilayeturile (provinciile) otomane, prin extinderea frauduloasă a denumirii de Basarabia la toate ținuturile dintre Dunăre și Hotin, mulțumită complicității primului dragoman al Porții, Dumitru Moruzi care și-a trădat suveranul în schimbul unui latifundiu și al unui inel foarte prețios. (Ulterior primul dragoman a fost executat pentru trădare din ordinul Porții.)

Tratatul de la București din 16/28 mai 1812, încălca astfel practica internațională și normele de drept existente la moment, devreme ce Imperiul otoman ceda ținuturi care nu-i aparțineau și care făceau parte dintr-un stat vasal, dar autonom, anume Moldova, cu care imperiul avea un tratat garantând frontierele de atunci.

Au urmat schimburi importante de populații cu Imperiul otoman, musulmanii turci și tătari din Bugeac, precum și un număr de peste 30.000 de romani din Basarabia, părăsind teritoriul anexat pentru a se stabili în Dobrogea (teritoriu rămas otoman, unde se amestecară cu românii locali ziși Dicieni) și fiind înlocuiți prin peste 60.000 de bulgari și găgăuzi veniți din Bulgaria și Dobrogea, precum și de aproximativ 150.000 de ruși și ucraineni, rușii stabilindu-se cu precădere la orașe.

Pe lângă aceștia, dezvoltarea economică a secolului XIX, chiar dacă era mai înceată decât în restul Europei, a contribuit și ea la procesul de rusificare a regiunii, chiar dacă nu toți noii veniți erau ruși. Afluxul de Evrei, Armeni, Greci, Germani și alții a făcut din gubernia Basarabiei un ținut în care orașele erau foarte pestrițe, rusa fiind singura limbă comună, iar băștinașii (romanii) nu mai erau decât 70 % din populație în 1910.

Autonomia guberniei, garantată în 1816, este desființată în 1828, guvernatorii boieri moldoveni fiind înlocuiți prin guvernatori militari ruși. În 1829, biserica este trecută, în ciuda protestelor clerului, din obediența mitropoliei moldovene care ținea de patriarhia Constantinopolului, în subordinea patriarhiei Moscovei ; șerbia și robia, care fuseseră desființate în 1749 de domnul moldovean Constantin Mavrocordat sunt restabilite (până în 1861), iar limba română este interzisă în administrație.

Procesul de deznaționalizare s-a desfășurat și prin rusificarea toponimelor (Chișinău -> Kișiniov, Orhei -> Orgheev, Ciubărciu -> Ciobruci...) sau prin oficializarea sistematică a denumirilor turcești în dauna denumirilor moldovenești, oridecâte ori se putea (Frumoasa -> Kagul, Oblucița -> Ismail, Cetatea Albă -> Akkerman, Tighina -> Bender...). Nu este vorba aici de antiromânism, dat fiind că sentimentul românității nu apăruse încă în Basarabia în perioada 1812-1840 : Imperiul Țarist căuta pur și simplu să șteargă istoria româneasca a Basarabiei.

Ca urmare a războiului din Crimeea, pierdut de Imperiul Rus, între 1856 și 1878 județele Cahul, Bolgrad și Ismail au reintrat timp de 22 de ani în componența Moldovei, respectiv din 1859 a României.

După 1850, sentimentul național începe să se manifeste în Basarabia, atât ca românism cât și ca moldovenism, cele două revendicări fiind atunci sinonime. Dar ele nu se puteau manifesta fățiș, pe planul politic, atâta vreme cât Imperiul Țarist le considera ca fiind manifestări de trădare.

Îndată, însă, ce prelungirea primului război mondial a condus la prăbușirea țarismului, mișcarea națională a băștinașilor din Basarabia a devenit politică. Astfel, la Chișinău în data de 3 martie 1917 a fost înființat Partidul Național Moldovenesc sub conducerea lui Vasile Stroescu cu obiectivul de a "crea o dietă provincială numită Sfatul Țării". Prima întrunire a Sfatului Țării a avut loc în ziua de 21 noiembrie 1917 când a fost ales în funcția de președinte Ion Inculeț, în timp ce Pan Halippa a fost ales vicepreședinte, iar secretar a devenit Ion Buzdugan. Sfatul Țării a proclamat oficial Republica Democrată Moldovenească (și nu "Basarabeană") la data de 2 decembrie 1917. Minoritățile aveau deasemenea reprezentanți în Sfatul Țării.

Apărut la Chișinău abia în 1906, primul ziar de limba română, Basarabia, funcționează mai puțin de un an, autoritățile închizându-l după ce publică Deșteaptă-te, române!. În 1912, când se celebrau cei 100 ani de la anexarea rusească, Făclia Țării scria că "Țărișoara noastră este cuprinsă de întuneric ca și o sută de ani în urmă"; ziarul este închis imediat de autorități. În chemările către basarabeni lansate în aprilie 1917, Emanoil Catelli spunea :

„Moldovenii care au tăcut timp de 106 ani, trebuie să vorbească astăzi mult mai tare, să li se audă glasul nu numai până la Petrograd, ci până la Londra, la Paris și la Roma. Căci ei sunt români, numai rușii i-au degradat la rolul de "moldoveni". Și ei vor să-și ceară acum toate drepturile. Mai mult – ei vor să și le ieie singuri. De aceea-i revoluție acum, ca să luăm îndărăt tot ce ne-au furat tâlharii timp de 106 ani.

oare Basarabia, mai este populata cu basarabeni?Sa nu uitam ce a facut tatucul Stalin cu Basarabia

[sophia]

Oameni buni, nu se mai poate!
Este al nu stiu catelea subiect pe teme istorice si politice care se deschide pe acest forum.
De ce? Acesta este un forum crestin-ortodox, unde ar trebui sa se discute numai pe aceste teme.
De ce nu va duceti sa cautati forumuri cu asa domeniu?
Ah, ca mai apare vreun eveniment deosebit in social, este una, dar numai de discutat istorie si politica la modul general, nu este locul potrivit.

Si in plus ar trebui sa incheiem cu trecutul si razboaiele odata si sa vedem ce este cu oamenii de langa noi. Ce vor ei, ce simt ei, ce au nevoie. Nu sa tot discutam teorii.

[Florinvs]

În prealabil postat de stefan florin

oare Basarabia, mai este populata cu basarabeni?Sa nu uitam ce a facut tatucul Stalin cu Basarabia

Conform ultimului recensamant a populatiei efectuat in 1989 pe timpul URSS, in RSS Moldoveneasca, 64% din populatie s-a declarat de etnie romana (in actele de atunci aparea asa-zisa etnie moldoveneasca, care evident este sinonima cu cea romana).

[Florinvs]

In privinta transporturilor si telecomunicatiilor, si acestea cunosc o anumita modernizare dupa 1960, in RSS Moldoveneasca.

La transportul feroviar, modernizarile au constat in consolidarea terasamentelor liniilor de cale ferata, a podurilor, utilizarea sinei de tip greu, introducerea tractiunii diesel (in 1961 prima locomotiva 3TE-10M intra in parcul depoului Balti-Slobozia), a echiparii cu instalatii de centralizare electrodinamica a statiilor (in 1980 este inaugurata cladirea CED a statiei si triajului Chisinau) si cu bloc automat de linie, a constructiei de noi cladiri pentru statiile de cale ferata (in 1948 este inaugurata actuala cladire de calatori a statiei Chisinau, in decembrie 1970 este inaugurata actuala cladire a statiei Balti-Slobozia, etc).

Din pacate, nu s-a facut lucrari importante de eliminarea a curbelor stranse si a rampelor mari, precum si a traseelor serpuite a multor caii ferate din Basarabia, ceea ce limita drastic viteza de deplasare a trenurilor de calatori, dar si tonajul si sarcina pe osie la trenurile de marfa.

Astfel, in 1990, pe cel mai bun tronson feroviar din RSS Moldoveneasca, linia Ungheni- Chisinau, in lungime de 107 km, un tren international fara oprire parcurgea acest traseu in 1 ora si 45 minute, viteza medie comerciala nedepasind 70- 80 km/h.

In plus, pe reteaua feroviara din RSS Moldoveneasca s-au efectuat extrem de putine lucrari de dublare de linii , si nici un kilometru de linie nu a fost electrificat.


In transporturile rutiere, se realizeaza noi drumuri (soseaua Chisinau- Balti) si se modernizeaza cele existente, iar pe traseele interurbane se introduc autobuze produse la Lvov in special (de tipurile PAZ-672, LAZ-695 si LAZ-699).

De asemenea, se construiesc noi autogari si autobaze.


In transportul urban in comun, in anii 1960 fostele retele de tramvaie din Cernauti si Chisinau sunt desfiintate, dar in schimb sunt realizate retele de troleibuze in Chisinau (1949), Tiraspol (1967), Balti (1972) si ulterior in Tighina (1993, inclusiv o linie de troleibuze intre Tiraspol si Tighina).
Cel mai cunoscut si raspandit tip de troleibuz din fosta URSS era troleibuzul ZIU-9 (in 1991 in Chisinau existau cca 400 astfel de troleibuze).

Ca si autobuze urbane, din anii 1970, sunt introduse modernele pe atunci autobuze diesel, de mare capacitate, de productie maghiara IKARUS-260 si IKARUS-280.


In privinta transporturilor aeriene, in 1974 este inaugurata actuala cladire a aeroportului Chisinau, care era legat prin zboruri regulate de 73 orase din fosta URSS, cu avioane cu reactie de tipul TU-134, TU-154, AN-26, etc. Atunci erau transportati, de pe aeroportul din Chisinau, cca un milion de pasageri/an.

Insa nu existau curse externe de pe aeroportul din Chisinau, de-abia in 1990 fiind inaugurata prima cursa externa (Chisinau- Frankfurt).


In privinta comertului, si acesta se dezvolta. O unitate de elita era Moldcoop (cooperatia de consum si mestesugareasca din RSS Moldoveneasca), care aveea numeroase magazine, restaurante, spatii de cazare, unitati de mica productie industriala, prestari-servicii, etc.
Am o ruda din Soroca care inainte de 1991 a lucrat ca si gestionara la Moldcoop, si angajatii de acolo beneficiau de anumite avantaje.


In privinta turismului, si acesta se dezvolta. Un mare avantaj a fost ca in RSS Moldoveneasca cladirile vechi, de patrimoniu, cu valoare istorica si arhitecturala, nu au fost demolate, ci pastrate si restaurate, iar apoi valorificate dpdv turistic.

Se realizeaza si noi unitati de cazare si alimentatie publica, unitatea-fanion fiind atunci hotelul Inturist din Chisinau (astazi in ruina).