dragostea

[irina77]

MAXIME EGGER

CUM AM DEVENIT ORTODOX



(Un ziarist elvetian convertit la dreapta credintă si devenit slujitor al lui Hristos)



"Ce putem face oare pentru ca Dumnezeu să nu dispară între rândurile unui text?"

(Georges Khodr)



Cum am devenit ortodox? Iată întrebarea care, fără îndoială, mi-a fost pusă cel mai des în ultimii ani. În general, am evitat răspunsurile transante. Astăzi, când, după lungi ezi*tări, consimt să răspund, luând condeiul nu pot să nu-mi spun că sunt totusi cât se poate de imprudent, ba chiar inconstient, să accept un demers atât de dificil si delicat. Dificil, pentru că, la urma urmei, este imposibil să dezvălui în câteva pagini rezultatul unei înaintări spirituale care a durat ani întregi. Deli*cat, pentru că în acest parcurs există (ca în orice înaintare spi*rituală) o taină propriu-zis inexprimabilă, o dimensiune atât de profundă si intimă încât ezit la nesfârsit să vorbesc despre ea. Dar, dacă mâna îmi tremură, este mai cu seamă din teama ca nu cumva, slăvindu-L pe Dumnezeu, să mă slăvesc în ascuns si pe mine însumi.

Am folosit mai sus cuvântul "înaintare". As fi putut să vorbesc la fel de bine despre o serie de "treceri", în sens pas*cal, succedându-se de la moarte la înviere, căci aceasta este povestea mea. Văd cu adevărat întreaga-mi viată ca pe o scară continuă, ca pe un pelerinaj interior si ca pe un suis mereu reluat către împărătia Cerurilor, cea dintre noi si din noi însine. Pe această cărare nu-ti lipseste nimic din ceea ce alcătuieste existenta însăsi, dar mai ales întâlnesti oameni prin care (fără să fii întotdeauna constient) Dumnezeu însusi îti vine în întâmpinare, îndrumându-te.

Itinerariul meu spiritual si diferitele sale etape... Ce-ar fi de spus? Mai întâi... copilăria... într-o familie catolică, mai degrabă pioasă decât rigoristă, cu catehismul si slujba religi*oasă mai mult sau mai putin "obligatorii". Apoi, îndată după confirmare [ritualul de îmbisericire în sens plenar, adică acce*derea la Tainele Bisericii Romano-Catolice], a venit timpul re*voltei adolescentine împotriva unei Biserici judecate (cu sau fără dreptate) drept fariseică, ipocrită, moralizatoare, culpabilizantă; revoltă care m-a făcut să arunc pruncul (adică pe Hristos) cu scăldătoare cu tot (adică institutiile si dogmele Sale).

Pot spune că de pe la 15 ani devenisem agnostic, însă adânc muncit de marile întrebări metafizice: Cine sunt? Care-mi este scopul vietii? De ce suferinta si moartea? etc. Sosise timpul căutărilor. Lectura marilor autori existentialisti, studiile de sociologie, angajamentul cultural si jurnalistic... toate aces*tea mă entuziasmau, însă nimic nu mă multumea pe de-a-ntregul. Parcă dăinuia în mine un gol secret. Intuiam că omul nu poate să-si fie propriul sens, să-si fie izvorul propriei sale vieti, în cele din urmă, obsedat de neîmplinire, obosit de "micile eternităti ale plăcerii" în care mă regăseam zilnic, m-am hotărât, în 1983 (data consacrării mele ca ziarist), să-mi iau un an de odihnă, un an al bilantului si al contemplării, un an sabatic, care să-mi îngăduie realizarea unui vis mai vechi. Asa se face că am petrecut cu totul vreo nouă luni prin tinuturile subcontinentului indian. Orientul - în această călătorie atât de bogată si de tulburătoare încât nu am încetat nici până astăzi să mă bucur de roadele ei - mi-a fost ca o vreme a desteptării, iar una dintre experientele capitale mi-a fost dat să o trăiesc în desertul Thar din Rajasthan.

Învins - si sufleteste, si trupeste - de rigorile drumului, am descins în zori de zi pe malul unui iaz în care se oglindea un templu. Acolo, în linistea si în singurătatea răsăritului, în transparenta cristalină a apei si a aerului, am fost deodată ca acoperit de o fortă a păcii, a plenitudinii, a luminii. Lacrimile îmi curgeau abundente, fără motiv, între lume si mine, brusc, era comuniune, era armonie, era iubire. După aceea, nimic nu a mai fost ca înainte. Atins în adâncul sufletului, o altă dimen*siune a constiintei se deschisese în mine. Într-adevăr, există, în adâncul fiintei si al lumii, o Fortă, o Fiintă, o Prezentă infinită, dincolo de spatiu si timp, dincolo de realitatea pe care o sustine, într-adevăr, omul este un amestec de finitudine si infi*nitate, de temporalitate si eternitate, în acel moment, această Fiintă, această Alteritate absolută, era încă ceva impersonal. Nu avea nici nume, nici chip. Si nu îndrăzneam încă să o numesc Dumnezeu, însă era!

La înapoierea mea acasă, în Elvetia, timpul întrebărilor retrospective si introspective a sosit în mod firesc. Existenta acestui Cu-Totul-Altceva, a cărui intuitie o avusesem, mă re*punea în criză, întrebările mă asaltau haotic: cum urma să-mi fie afectată viata de cele petrecute? Puteam oare să continui ca mai înainte, căutând iarăsi aceeasi fericire facilă si superficială, când în mine ardea dorul de infinit si de eternitate? Autori precum K. G. Dňrckheim si Rene Guenon m-au ajutat să înte*leg, să pun în cuvinte ceea ce mi se întâmplase. Totul se limpe*zea: ca să rămân în contact cu această Fiintă supremă, Prin*cipiu al oricărei fiintări, trebuia să mă purific, să mă eliberez de ego-ul, ca si de iluziile mele. În acest scop, cărtile nu mă mai puteau ajuta. Trebuia să pornesc neîntârziat la fapte. Se impunea un exercitiu de transformare spirituală. Alte câteva întâlniri si anumite înclinatii estetice îmi dădură impulsul final: epoca Zen-ului putea începe!

Laic, fără dogme ori credinte, "neutru" si deci univer*sal, axat pe experienta nemijlocită a spiritului omenesc, iar nu pe studiul vreunor texte, Zen-ul îmi convenea de minune. Prin rigoarea si exigentele sale, dublate însă de o uimitoare si per*petuă noutate, practica Zen a avut un rol fundamental pentru întregul meu parcurs ulterior. Lucrarea aceasta, de golire si de curătare, de sedimentare si de aprofundare, de deschidere inte*rioară, va redestepta în mod paradoxal si tainic harul botezului meu. Într-o zi, în plină sedintă Zen, chipul lui Hristos se înăltă iarăsi din mine, reizbucnind din tainicele străfunduri ale fiintei mele. Teribil umorul lui Dumnezeu, care scrie drept cu linii curbe: acea fiintă "impersonală si abstractă", de care deveni*sem constient în India, căpăta, prin practicarea unei forme impersonale de meditatie, un chip si un nume de persoană: Iisus Hristos! Asemenea Fericitului Augustin, îmi venea si mie să strig: "Dar Tu, Doamne, Tu erai mai adânc decât tot ce este în mine adânc, si mai înalt decât tot ce este în mine înalt!". Am pornit atunci să-mi regăsesc rădăcinile crestine, cu următoarea întrebare zvâcnindu-mi în minte: Există oare în crestinism o cale care să ofere elementele descoperite mie de spiritualitatea orientală ca fiind esentiale oricărei încercări de împlinire? Existau oare practici de transfigurare interioară, exista o adevă*rată Traditie, o relatie vie între maestru si ucenic? O asemenea cale exista cu adevărat, si anume în crestinismul răsăritean.

Cu doi ani în urmă avusesem parte de o conversatie neobisnuită prin intensitatea ei, în compania unei prietene. Prietena mea îmi vorbise atunci despre o mănăstire "extra*ordinară", ale cărei baze fuseseră puse în Anglia de către Arhi*mandritul Sofronie (1896-1993), monah ortodox, discipol al Staretului Siluan (1866-1938), cel canonizat în 1987 de către Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului si care trăise mai bine de 20 de ani în Sfântul Munte Athos, mai ales ca sihastru. Această amintire m-a preocupat într-atât, încât am sfârsit prin a lua drumul Angliei.

Săptămâna petrecută la Mănăstirea "Sfântul Ioan Botezătorul" a fost o experientă cu totul tulburătoare. Dincolo de primirea rezervată fiecărui vizitator (cu adevărat primit precum Hristos) si de apropierea dintre călugări, frati si pelerini, trei lucruri m-au frapat încă de la început, întâi, atentia cu totul deosebită acordată persoanei, respectul absolut pentru unici*tatea acesteia. Acest respect este sursa unei uimitoare libertăti, al cărei sens si consistentă veneau din dăruirea si uitarea de sine întru slujirea aproapelui. Descopeream ce însemna "a fiinta întru Biserică", adică un mod de viată care transformăBiserica (sau care ar trebui să o transforme) în ceva superior unei simple societăti sau institutii. Apoi, oficierea Rugăciunii lui Iisus...

Îmi voi aminti mereu zorii răcorosi ai zilei în care am pătruns în Biserica "Sfântul Siluan". Totul era scăldat într-o luminoasă penumbră radiind din candele si din icoane, iar tăce*rea era însufletită doar de cântecul păsărilor răzbătând prin ferestre. Si, timp de două ore, în nenumărate graiuri (slavonă, greacă, franceză, engleză), această rugăciune psalmodiată: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pre noi". Dacă la început am recitat-o aproape ca pe o mantră [formulă sacră hindusă ori budistă, "condensând" divinitatea pe care o invocă], "rugăciunea inimii" avea să-mi devină cu timpul o întâlnire personală cu Hristos, vie, aducătoare de pace si purificatoare, un mijloc de comunicare cu Dumnezeu în stră*fundurile inimii si totodată o armă în lupta anevoioasă, adesea istovitoare, împotriva patimilor si a gândurilor străine. Mă fas*cina faptul că această rugăciune se născuse în desertul Egip*tului într-al IV-lea secol crestin - prima întâlnire cu Ortodoxia mă întorcea la rădăcinile crestinismului, la Biserica una si nedespărtită a primelor secole. Am fost desigur impresionat si de frumusetea serviciului liturgic, oficiat cu o profunzime care (aveam s-o înteleg mai târziu) era expresia simultană a bucu*riei pascale si a durerii crucii. Fie în rugăciunea inimii, fie în cadrul liturghiei, m-a fascinat imediat rolul trupului, determinat să participe plenar: cu vederea - de către icoane si lumânări, cu auzul - de către cântări, cu mirosul - de către tămâie, precum si printr-o serie de gesturi: semnul crucii, metaniile... India îmi descoperise, prin socul realitătii sale neascunse, nu numai că aveam un trup, dar si că eram unul. Ortodoxia urma să mă învete, prin slujbele sale liturgice, prin traditia sa mistică si ascetică, prin tineretea deloc rară a credinciosilor, că întâlnirea si unirea cu Dumnezeu se petrec inclusiv în trup, care este templu al Duhului Sfânt.

În timpul acestei prime săptămâni n-am reusit să-l întâlnesc pe părintele Sofronie, pe atunci bolnav, înainte să plec, unul dintre călugări mi-a dăruit un sirag de metanii din lână neagră, lucrat în Muntele Athos; l-am primit ca pe o încurajare în rugăciune, dar mai ales ca pe un angajament spiritual. Voi trece sub tăcere ce mi-a fost dat să trăiesc la întoarcere. Voi spune numai că inima mea rănită de iubire se întredeschisese asemenea unei porti înaintea lui Dumnezeu, ca să-mi văd eu neantul si tenebrele sufletesti. "Pocăiti-vă, că s-a apropiat împărătia cerurilor!" (Matei 4, 17) - vesteste Hristos la începutul Evangheliei Sale. Evident, nu m-am căit îndată, dar am învătat că această metanoia [în gr. - "primenire lăuntrică", "întoarcere a sufletului către Dumnezeu"] este cheia vietii duhovnicesti. Dimpreună cu smerenia si cu frângerea inimii, metanoia antrenează transformarea vechiului om într-unul nou, deschiderea către Duhul Sfânt. Cu adevărat, numai mărturisindu-ti slăbiciunile, nedesăvârsirile, recunoscându-ti starea de mizerie a sufletului, mai poti să te deschizi milostivirii lui Dumnezeu, iubirii Sale iertătoare si răbdătoare. Numai iubirea, compasiunea pe care mi-a fost dat să o descopăr dintr-o dată în Biserica Ortodoxă, poate schimba însăsi substanta lucrurilor.

Cum părăsisem cu totul firesc practica Zen pentru Rugăciunea lui Iisus, m-am avântat cu pasiune în lectura căr*tilor recomandate la mănăstire: pe lângă Evanghelie si Psalmi, în primul rând cartea părintelui Sofronie despre staretul Siluan, apoi o lucrare despre rugăciunea inimii de Briancianinov si Eseul asupra teologiei mistice în Biserica de Răsărit al lui Vladimir Lossky. Rafinamentul teologic mă depăsea, însă două chestiuni rezonară în mine numaidecât, cu putere, întâi, unita*tea profundă, de nezdruncinat, între teologie si mistică, expri*mată prin celebra formulă a lui Evagrie Ponticul: "Dacă esti teolog, atunci te vei ruga cu adevărat, iar dacă te rogi cu adevărat, esti teolog". Cu alte cuvinte, nu există teologie ade*vărată fără cunoasterea dumnezeiestilor taine. Dar a cunoaste aceste taine înseamnă a le trăi prin experierea Duhului Sfânt, care se ridică deasupra ratiunii, o crucifică si o transfigurează! Al doilea lucru care mi-a spus foarte multe este conceptia orto*doxă despre mântuire, considerată "transfigurare" si "îndumnezeire", iar nu simplă "răscumpărare" sau "izbăvire". Astfel, "Dumnezeu s-a făcut om pentru ca si omul să se poată face Dumnezeu!", declară Sfântul Atanasie din Alexandria (sec. IV). Părintii Ortodoxiei privesc fiinta umană raportând-o la imaginea divinitătii din om, iar nu la păcatul din el. Iar păcatul nu este definit ca transgresare juridică a unor norme etice, ci ca refuz al iubirii Tatălui, ca îndepărtare de Dumnezeu pricinuită de mândrie si de celelalte boli spirituale, sufletesti si trupesti, de unde decurge o abordare terapeutică, iar nu una culpabilizantă a păcatului, ca si o viziune ontologică asupra sfinteniei. "Sfânt nu este acela care s-a ridicat până la o treaptă înaltă a moralei omenesti, sau care a ajuns să aibă o viată de asceză, chiar de rugăciune (si fariseii posteau si ziceau rugăciuni lungi!), ci acela care are întru el Duhul Sfânt", ne spune părin*tele Sofronie. Întelegem astfel crestinismul nu în primul rând ca etică, ci ca mod spiritual de a fi, cale de unire cu Dumnezeu, de jertfire pe cruce întru înviere, care ne transformă într-o fiintă nouă. Cererile lui Hristos, adresate nouă, nu sunt lungi, în genul "ai voie asta, n-ai voie asta", ci energii dumnezeiesti cu ajutorul cărora putem deveni (în viata si constiinta noastră) asemenea lui Hristos. În ce priveste Biserica, ea nu e doar o instantă morală, nici numai o organizatie de caritate sau umani*tară, ci marele spital al sufletelor, locul unde suntem siguri că-L primim pe Dumnezeul viu si că participăm la împărătia Sa. Descopeream treptat fata ascunsă a crestinismului, care mă cucerea si mă fermeca. Mai presus de toate, departe de a fi ceva abstract, crestinismul se vădea a fi viu!

La reîntoarcerea în Mănăstirea "Sfântul Ioan Botezătorul", câteva luni după prima mea vizită, am avut nespusa bucurie să-l întâlnesc pe arhimandritul Sofronie; întâlnirea a însemnat, evident, o cotitură în viata mea. Ar fi nenumărate lucruri de spus despre acest om al lui Dumnezeu, recunoscut de întreaga comunitate drept un staret adevărat, însă, respectându-i dorinta, voi tăcea despre acestea. Nu voi dezvălui decât un singur fapt, capital pentru împlinirea mea ulterioară: aveam în fata ochilor dovada vie a vietii întru Hristos si a cunoasterii Sfintei Treimi; vedeam în acest bătrân ce înseamnă cu adevărat să fii "persoană", adică în comuniune cu Dumnezeu si cu semenii. Atâta iubire, atâta libertate, atâta lumină si fortă crea*toare m-au făcut să mă încredintez Căii si Traditiei al cărei mostenitor era si părintele. Treceam cu încetul de la credinta mostenită în copilărie la dreapta credintă, adică la o relatie vie, personală, cu Hristos.

Mi-am făcut destul de repede cunoscută dorinta de a deveni ortodox, însă părintele Sofronie mi-a temperat elanul, socotind că trebuia "pur si simplu" (!) să mă străduiesc să "îmi petrec zilele fără de păcat" si că aceasta puteam s-o fac oriunde (din perspectiva acestor întâmplări, nu cred să existe Biserică mai putin preocupată de prozelitism decât cea ortodoxă). Mi*-au trebuit, prin urmare, mai bine de doi ani până ce-am făcut pasul. Privind înapoi, cred că atitudinea rezervată a părintelui, de chemare la răbdare si perseverentă, a fost plină de întelep*ciune. Acest timp al asteptării, adevărată kenoză ["golire", "tă*iere a voii"] s-a dovedit într-adevăr foarte folositor si fecund, permitându-mi să-mi adâncesc credinta, să-mi răspund la anu*mite îndoieli, să-mi împlinesc cateheza, să-mi abandonez de la sine anumite prejudecăti asupra Bisericii Ortodoxe, să-mi pun la încercare profunzimea dorintei mele. De asemenea, mi-am clarificat problema originilor mele confesionale.

Am încercat totusi, la un moment dat, părintele Sofro*nie refuzându-mă, să mă întorc la Biserica Catolică, în ciuda eforturilor mele, în ciuda persoanelor remarcabile cu care am stat de vorbă, maioneza, cum se spune, nu s-a mai prins... Mă aflam deja cu sufletul în altă parte, irezistibil atras de spiri*tualitatea crestină a Răsăritului, acolo unde respiram din toti plămânii. Si apoi, într-atât de organic apropiat mă simteam fată de teologia si eclesiologia ortodoxă, si într-atât mă poticneam de unele aspecte ale catolicismului roman, cum ar fi mai ales institutia papală, sau conceptia despre Duhul Sfânt, sau un anume formalism juridic, încât...

Am petrecut Săptămâna Luminată a anului 1990 în Mănăstirea "Sfântul Ioan Botezătorul". Si a fost o adevărată moarte întru înviere împreună cu Hristos, ceea ce a făcut ca trecerea mea (în sens pascal) la Ortodoxie să fie pe cât de evidentă, pe atât de inevitabilă. Această "trecere" (de care eram sigur) era o necesitate interioară, nu o simplă chestiune de convenientă, nici o alegere pur si simplu subiectivă, super*ficială. Părintele Sofronie a înteles si câteva săptămâni mai târziu eram primit în comunitatea sacramentală a Bisericii Ortodoxe. Pentru a marca acest "Paste" personal si a-mi încu*viinta într-un mod aparte dorinta de a începe o viată nouă, părintele Sofronie îmi dădu prenumele de Maxime, asezându-mă sub patronajul Sfântului Maxim Mărturisitorul (sec. VII), mare discipol al Sfântului Sofronie al Ierusalimului.

Să fie limpede: "trecerea" mea la Ortodoxie nu este rezultatul unei reflectii intelectuale, nici al unei fascinatii mai mult sau mai putin exotice, ci rodul unei îndelungi formări spirituale, în "trecerea" mea nu este nici renegare, nici trădare a unei alte confesiuni. Dată fiind îndelunga mea îndepărtare de Biserica Catolică, nu era vorba de o schimbare, si cu atât mai putin de o ruptură, ci de o reintegrare în altă parte, dar în tru*pul lui Hristos, care este unica Biserică. Nu am ales o confe*siune opunând-o celeilalte, după savante comparatii între mă*surile de adevăr ale fiecăreia. Nu, ci pur si simplu mi-am urmat calea ce se deschidea pasilor mei, supunându-mă irezistibil unei lumi de o strălucire si de o puritate nepământesti, în acest sens, convertirea mea este, în mod esential, o împlinire. De fapt, nu m-am convertit la Ortodoxie, ci la Hristos, Care este Adevărul si Calea.

Trebuie să se distingă limpede între a fi ortodox si a trăi în ortodoxie. Cu alte cuvinte, esti ortodox prin "încadrarea" ta sacramentală si prin credinta pe care o mărturisesti, dar devii crestin prin viata pe care o duci, prin căpătarea Duhului Sfânt o dată cu împărtăsirea cu Sfintele Taine. Este cert că această viziune contrazice o mărturisire de credintă multumită de sine, exclusivistă, nationalistă, etnică sau triumfalistă. Personal, mă simt întâi crestin si abia apoi ortodox. Sau, mai degrabă, nu concep Ortodoxia decât ca sinonimă vietii crestine, plinătătii evanghelice, în acest sens, a deveni ortodox nu înseamnă doar să te acoperi cu haină nouă, tesută-n rituri si formule teologice, ci înseamnă să te învesmântezi cu însusi Hristos. Dar a te învesmânta cu "Noul Adam" ce altceva este dacă nu a accepta să mori vechiului Adam, să-ti schimbi si firea, si viata?

Am spus că intrarea mea în comunitatea sacramentală a Bisericii Ortodoxe a fost o împlinire. Concluzionând, as vrea să adaug că a fost de fapt un început. Căci adevărata conver*tire, si singura ce contează dincolo de orice aparentă spirituală, este abia metanoia, adică întoarcerea întregii noastre fiinte, a simtămintelor noastre celor mai ascunse, către mila lui Dum*nezeu. Or, în măsura în care rămân un păcătos, această revo*lutie este una fără de sfârsit, care nu se opreste si nu-si atinge capătul niciodată. Este o miscare infinită, o devenire care nu încetează din devenire, înseamnă cale în urma Celui ce este Calea, a Celui ce călătoreste cu mine si în mine: Hristos, Cel ce pe toate le înnoieste! A fi ortodox, pentru mine, înseamnă a-mi repeta în fiece dimineată, precum Sfântul Antonie: "Astăzi încep!".

[euftalia]

În prealabil postat de iosif

Draga Euftalia,

Din pacate, trebuie sa te contrazic. Hristos nu a fost un farsor care a convorbit cu demonii! Crezi ca ispitirea din pustie, sau trimiterea demonilor in porci, etc... erau doar asa piese de teatru?? Una dintre incercarile importante ale diavolului este aceea de a ne face sa credem ca el nu exista! In momnetul in care noi credem acest lucru, nu stam cu grija de a ne apara de el. Eu cred ca nu putem lua din viata doar aspectele pozitive. Avem o lupta de dus si ea nu este impotriva trupului, asa cum spune Sf. Ap. Pavel, ci impotriva demonilor. " Caci lupta noastra nu este îimpotriva trupului si a sangelui, ci impotriva incepatoriilor, impotriva stapaniilor, impotriva stapanitorilor intunericului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii, care sunt in vazduh." Ef 6,12

N-are rost sa interpretam in mod simbolic ceea ce e negru pe alb, asta fac cei din Occident si rezultatele sunt pe masura! Insa, asa cum spui si tu, exista si cazuri in care oamenii fie intentionat reactioneaza ciudat, fie din autosugestionare....insa acestea nu anuleaza realitatea existentei demonizarilor!

Sigur ca Iisus nu a fost farseur, dar Biblia este alegorica, este greu de inteles pentru noi. Iisus nu a fost ispitit de satana ci de slabiciunea lui de om. Demonii nu au cum sa intre in om pentru ca locul este ocupat de sufletul fiecaruia . Prin manastiri mai ales a patruns psihoza asta cu posedatii, ai vazut la tanacu ce s-a intamplat din ignoranta, fanatism si sindrom paranoid a asazis parintelui Daniel si a 4 maici. Sora irina trebiuia internata si sedata, medicii nu au mai putut face decat sa incerce sa o resusciteze caci nu mancase si nu bause de trei zile,a avut moarte martirica, asemeni lui Iisus, uite unde duce felul de a vedea dracusori peste tot. Raul stiu ca exista, dar il ocolesc cand il identific, Doamne ajuta1

[antiecumenism]

În prealabil postat de iosif

Daca tot ai citit atat, poate ca ai inteles si contextul in care au scris Sfintii Parinti. Era vorba de perioada Sinoadelor ecumenice, o perioada de definitivare a invataturilor crestine, mai ales pe fondul unui complex de idei si curente filozofice care se inspirau din ideile crestinimsului si deviau apoi in alte laturi. De aceea, pe seama acestor probleme si provocari, Sfintii Parinti combat puternic toate ereziile! De altfel, asta e o datorie sfanta a Bisericii de a-si apara credinta! Si in acest sens consider ca atitudinea ferma impotriva ereziilor este absolut justificabila!!!! Insa pana la a afirma ca Biserica romano-catolica este in afara tainelor mai este cale lunga! Si asta pentru ca ei au taine! Asta invatam din manualul de dogmatica din care se da admitere la teologie si din care se invata in seminarii. Si chiar
Sau se invata erezii si la noi? BOR este si ea eretica in deschiderea ecumenica? Te-am mai intrebat...nu mi=ai raspuns. Nu uita ca asemenea incercari au avut loc si in secolele 13-15. Au existat aceste tendinte ecumenice: Sinodul de la Lyon (1274) si sinodul de la Ferrara-Florenta (1438-1445).

De ce ecumenismul atunci ar fi fost indreptatit si acum nu? Ti-am spus, sunt de acord ca ecumenismul poarta in sine si pericolul relativizarii credintei, orice este posibil! Dar el in sine nu este rau, rau devine daca este rau intrebuintat!
Iar in ceea ce priveste ca unele scrieri ale Sfintilor Parinti sunt normative si alte nu, ai putea totusi sa iti dai singur seama daca te gandesti la Origen.

Toate cele bune,
Iosif

Ecumenismul acesta poate fi un curent bun, doar daca toate confesiunile crestine ar trece la Ortodoxie, ar renunta la ratacirile lor, si ar veni smeriti la dreapta credinta.Si atunci i-am primi cu bratele deschise ca pe fratii nostrii , care au fost in ratacire si iata ca acum dupa ce au renuntat la dogmele lor gresite nu mai sunt (in ratacire). Doar atunci dialogurile ecumenice si-ar fi avut rostul. Dar atata timp cat acest lucru nu se intampla, ci la dialogurile ecumenice se discuta mai ales probleme sociale, si nu se discuta probleme teologice, nu sunt evidentiate diferentele dogmatice dintre confesiunile crestine (pentru ca sunt diferente si unele chiar mari), atunci aceste dialoguri nu-si au rostul, sunt o pierdere de timp. Si ai dreptate aceste dialoguri se poarta de 1000 de ani dar fara nici un rezultat. Ortodocsii au mers pe calea cea dreapta si si-au vazut de treaba, de credinta lor, in schimb catolicii nu prea, ei cam au venit cu forta sa ne oblige sa acceptam catolicismul. Sa ne amintim de perioada aceea din transilvania, cand a aparut uniatismul, greco- catolicismul. Catolicii au venit cu armata, cu tunurile ca sa-i oblige pe ortodocsii din Ardeal sa accepte catolicismul.Citeste mai multe despre uniatie in cartea P Staniloae:”Uniatismul din Transilvania incercare de dezbinare a a poporului roman”.

Si asa cum Sfintii Parinti au combatut toate ereziile, de-a lungul secolelor, tot asa acum ei combat erezia tuturor ereziilor care este ecumenismul sincretist, acest ecumenism prin care masoneria, aceasta organizatie diaboilica care urmareste distrugerea crestinismului, vrea sa uneasca toate confesiunile crestine, intr-o prima faza, si apoi toate religiile intr-una singura, o religie sincretista, de tip New Age, o religie anticrestina, religia lui Satan.

Si sa sti ca manualele noastre( chiar si cele de dogmatica) sunt facute de niste oameni, care poate au slujit comunismului, sau poate acum din interese materiale slujesc stapanitorilor lumesti, si deci care pot sa impartaseasca idei ecumeniste si chiar, de ce nu, sa faca parte dintr-o loja masonica (chiar preoti sau episcopi fiind). Imi amintesc ca am fost la Manastirea Petru Voda ,din Moldova, unde este P Iustin Parvu, si am discutat acolo cu un calugar care mi-a aratat un manual de dogmatica unde era trecut sloganul masonic:”Egalitate, libertate, fraternitate. Asa ca sa nu ne miram de nimic.



“BOR este si ea eretica in deschiderea ecumenica? Te-am mai intrebat...nu mi=ai raspuns.”

In primul rand Biserica este comuniunea dintre credinciosii ortodocsi,- care-l au in Biserica pe preot, prezent la Sfanta Liturghie - si Sfintii care se afla in cer, toate puterile ceresti, Sfanta Treime, Maica Domnului. Aceasta este Biserica cea adevarata. Cum zicea un Sfant :”Liturghia cerul pe pamant”.
Pe de alta parte, in biserica ca institutie sunt destui preoti si episcopi care sunt ecumenisti, francmasoni poate si care cumva s-au rupt de Biserica cea cereasca, duhovniceasca, pentru ca nu mai cauta cu smerenie si pocainta Harul mantuitor, ci cauta doar interese materiale. Deci se poate zice ca ei nici nu mai fac parte din Adevarata Biserica, di deci pentru ei nu cred ca ar trebui sa numim toata BOR eretica.

Depre Origen stiu ca a fost anatemizat dupa moarte de catre Sfintii Parinti, la un sinod ecumenic, pt ca Origen, desi scrisese multe carti, si era un mare invatat, totusi avea multe greseli dogmatice in scrierile lui.

Dumnezeu sa ne lumineze pe toti
Cristi.

[iosif]

Deci...asta inseamna ca lucrurile trebuie considerate din mai multe puncte de vedere. E foarte usor sa spune ECUMENISMUL ESTE O EREZIE. Nici nu are cum sa fie o erezie, pentru ca el nu propovaduieste o credinta proprie, nu reprezinta nicio biserica sau supra-biserica. Insa, exista nu pericol ni toate, mai ales daca influentele politice, care nu sunt de tagaduit, sunt mult prea impregnate. Zic mult prea impregnate, pentru ca intotdeauna a exista o anumita influenta a politicului asupra Bisericii si invers. Dar ca acestia sa isi dea seama de ereziile lor si sa se intoarca la adevarata Biserica trebuie sa cunoasca aceasta Biserica. Si in acest sens, ecumenismul, adica dialogul intre confesiunile crestine, ca asta insemana de fapt ecumenism, este binevenit. A dialoga, nu inseamna a renunta la propriile pareri.

Deschiderea ecumenica mi se pare justificata de insasi spiritul deschis al Ortodoxiei. Ortodoxia nu este identica cu fundamentalismul, ci dimpotriva. Mi-e teama totusi ca foarte multi dintr noi, nu spun majoritatea, ca nu am date concrete, nu ne intelegem corect credinta si de aici rezulta multe greseli de percepere si a noastra ca si credinciosi ortodocsi si a celorlalti care nu sunt ortodocsi!

Doamne ajuta!

[iosif]

Tin sa te felicit, draga Cristi. Asa cred ca se poate discuta mult mai bine, esti mai mult decat o sursa de citate. Imi place, asa esti mult mai convingator. Chiar ma bucur foarte mult de aceasta expunere. Ai perfecta dreptate in ceea ce spui. Eu am fost la Consiliul Mondial al Bisericilor la o conferinta si sa stii ca intr-adevar le-am pus niste intrebari la care, spre suprinderea mea, au raspuns foarte sincer. Lucrurile nu sunt asa de simple cum par. Ecumenismul s-a nascut din dorinta de reapropiere a Bisericilor, insa acest drum spre unitate se parcurge incet, pentru ca e vorba de aproape 1000 de ani de despartire. Nu se acopera astfel de goluri atat de usor. Plus de asta la mijloc se afla si orgolii din toate partile. Si mai ales pericole exista in permanenta.

Eu nu cred insa ca BOR, desi implicata in ecumenism, ar accepta un sincretism de genul sugerat de tine. Insusi faptul ca refuza comuniunea euharistica este un semn de mentinere ferma pe pozitie ortodoxa. Ecumenismul este un impas, pe mine personal nu prea ma intereseaza ecumenismul la nivel inalt. Pe mine ma intereseaza ecumenismul la nivel personal, modul in care ma raportez la cei de alta confesiune. Eu nu pot sa cred ca ei nu au sansa de mantuire pentru faptul ca nu sunt ortodocsi. Ma intrebe de ce Parintele Staniloae a spus " eu nu PREA sunt pentru ecumenism". Ar fi avut motive sa si fie? El de altfel a avut relatii f bune cu cei de alta confesiune.

[maria55]

Asi vrea sa spun si eu doua cuvinte in ce priveste ecumenismul la nivel personal.
Atitudinea noastra fata de alte confesiuni e una de toleranta , drept sa spun mie nu prea imi place . E ceva rece lipsit de dragoste si intelegere ,cel putin cred eu , pentru cei mai multi .
M-am gindit de multe ori : ce ma fac daca mi se face rau pe strada si un anume "ratacit " se apropie de mine , ma ingrijeste ,ma duce la spital ,sau imi salveaza viata ? Daca asi putea sa mai vorbesc , am sa-l refuz ? Nicidecum ,
m-asi bucura , poate mi-ar fi rusine in inima mea ca nu l-am bagat in seama , nu l-am considerat , am gindit "vai de capul lui " , nu m-am gindit sa-i zimbesc .
Asa ca eu asi vrea nu numai sa-l tolerez , asi vrea sa-l iubesc ca om , asi vrea
sa-l consider egalul meu . Chiar si pe negri asi vrea sa-i accept , sa inteleg ca si ei sint creatia lui Dumnezeu .
Asa mi-asi dori eu ca noi oamenii de rind sa traim .
Acum ,in aceasta "mare de oameni " sint mereu grupuri, grupuri care se ocupa cu propaganda falsa , de " un dialog ai minciunii" , de vrajba.
Fata de astia asi pastra o anumita rezerva .
Cred ca poporul nostru are carente in problema asta ,din cauza conditiilor istorice .
Putin contact cu strainii , lipsa de posibilitate de a vizita alte tari ,alte popoare ,
de a cunoaste personal alti oameni .
Inteleg aceasta situatie , dar cum s-ar putea incalzi un pic atmosfera nu stiu ,nu prea am idei . Probabil ca e nevoie de o voce la nivel de conducere , care sa ne faca sa ne acceptam reciproc , sa ne consideram , sa ne ajutam , sa ne iubim si ....sa pastram distanta .
Doamne ajuta !

[iosif]

În prealabil postat de maria55

Asi vrea sa spun si eu doua cuvinte in ce priveste ecumenismul la nivel personal.
Atitudinea noastra fata de alte confesiuni e una de toleranta , drept sa spun mie nu prea imi place . E ceva rece lipsit de dragoste si intelegere ,cel putin cred eu , pentru cei mai multi .
M-am gindit de multe ori : ce ma fac daca mi se face rau pe strada si un anume "ratacit " se apropie de mine , ma ingrijeste ,ma duce la spital ,sau imi salveaza viata ? Daca asi putea sa mai vorbesc , am sa-l refuz ? Nicidecum ,
m-asi bucura , poate mi-ar fi rusine in inima mea ca nu l-am bagat in seama , nu l-am considerat , am gindit "vai de capul lui " , nu m-am gindit sa-i zimbesc .
Asa ca eu asi vrea nu numai sa-l tolerez , asi vrea sa-l iubesc ca om , asi vrea
sa-l consider egalul meu . Chiar si pe negri asi vrea sa-i accept , sa inteleg ca si ei sint creatia lui Dumnezeu .
Asa mi-asi dori eu ca noi oamenii de rind sa traim .
Acum ,in aceasta "mare de oameni " sint mereu grupuri, grupuri care se ocupa cu propaganda falsa , de " un dialog ai minciunii" , de vrajba.
Fata de astia asi pastra o anumita rezerva .
Cred ca poporul nostru are carente in problema asta ,din cauza conditiilor istorice .
Putin contact cu strainii , lipsa de posibilitate de a vizita alte tari ,alte popoare ,
de a cunoaste personal alti oameni .
Inteleg aceasta situatie , dar cum s-ar putea incalzi un pic atmosfera nu stiu ,nu prea am idei . Probabil ca e nevoie de o voce la nivel de conducere , care sa ne faca sa ne acceptam reciproc , sa ne consideram , sa ne ajutam , sa ne iubim si ....sa pastram distanta .
Doamne ajuta !

Tocmai in acest sens gasesc eficient ecumenismul, pentru ca mijloceste o alta atitudine fata de ceilalti. Ai punctat f bine, spunand ca conditiile istorice ne-au cam tinut departe de posibilitatea dobandirii unei viziuni mai largi. As adauga faptul ca si neintelegera corecta alaturi de nesocotirea invataturilor evanghelice ne-a cam orbit. Pentru ca pilda samariteanului milostiv vorbeste de la sine intarind exemplu pe care l-ai dat. Si cum am mai spus si cu alte ocazii, femeia cananeianca sau samarineanca...au primit toti darul de a-L cunoaste pe Hristos chiar daca nu erau "fiii imparatiei". Cu atat mai mult cand cineva marturiseste credinta in Sfanta Treime.

Admir foarte mult oameni care o cea mai mare "slabiciune": bunatatea. Ei au inteles un lucru esential, ca viata este o continua iertare si slujire a celuilalt. Imi doresc ca toti sa avem aceasta "slabiciune".

[iosif]

În prealabil postat de euftalia

Sigur ca Iisus nu a fost farseur, dar Biblia este alegorica, este greu de inteles pentru noi. Iisus nu a fost ispitit de satana ci de slabiciunea lui de om. Demonii nu au cum sa intre in om pentru ca locul este ocupat de sufletul fiecaruia . Prin manastiri mai ales a patruns psihoza asta cu posedatii, ai vazut la tanacu ce s-a intamplat din ignoranta, fanatism si sindrom paranoid a asazis parintelui Daniel si a 4 maici. Sora irina trebiuia internata si sedata, medicii nu au mai putut face decat sa incerce sa o resusciteze caci nu mancase si nu bause de trei zile,a avut moarte martirica, asemeni lui Iisus, uite unde duce felul de a vedea dracusori peste tot. Raul stiu ca exista, dar il ocolesc cand il identific, Doamne ajuta1

Draga Euftalia,

Eu am exprimat punctul meu de vedere. Biblia are si exprimari alegorice, insa nu in toate cazurile. Diavolul are o prezenta reala, nu alegorica. Hristos nu a intreprins actiuni simbolice sau alegorice cand a curatat oamenii de duhuri necurate. Hristos nu a fost ispitit de slabiciunea Lui de om, ca El era in afara pacatului, nu avea slabiciuni. Asta este o dogma a Bisericii noastre.

Cat despre cazul Tanacu...nu stiu ce sa spun ca nu am cunostinte suficiente despre acest caz si nu cred in mass-media. Insa, consecintele sunt intr-adevar dramatice. Eu am vazut o exorcizare la o manastire, sincer de atunci eu nu ma mai indoiesc nici de existenta diavolului, dar nici de puterea suprema a lui Dumnezeu.

Nu e bine nici sa exageram cu duhurile astea, dar nici sa le ignoram. Sfintii Parinti, prin trairea lor, ne-au ajutat sa intelegem Biblia. Ti-am mai spus sunt o multime de marturii din trecut si actuale, ale marilor duhovnici, care ne vorbesc despre existenta si lucrarea diavolului. E mai bine sa stim cu cine ne luptam. Exista lupta cu noi insine si lupta impotriva duhurilor.

[antiecumenism]

Pt Iosif:

Nu stiu daca Parintele Staniloae a avut relatii bune cu cei de alta confesiune, cel putin la intalnirile acestea ecumenice. Iata ce povesteste el :

„Au venit odata si aici, la un congres al ecumenistilor. Si unul dintre reprezentantii lor a sustinut ideile socialiste. Eu i-am combatut si vorbeam mereu de Hristos. Iar ma intrebau: De ce tot vorbiti de Hristos? Aici este vorba de altceva, nu de Hristos. S-au suparat teribil si, dupa ce am plecat, m-au criticat foarte tare pentru ca vorbeam de Hristos si nu de probleme de-astea sociale. De ce sa mai stau de vorba cu ei care au facut femeile preoti, sunt de acord cu homosexualii, nu se mai casatoresc..." (interviu preluat din Ortodoxia si internationalismul religios, Ed. Scara, 1999)
Daca ai fost la Consiliul Mondial al Bisericilor la o conferinta inseamna ca esti reprezentant al BOR ? Chiar despre francmasonerie ce parere ai ?

[iosif]

Nu sunt niciun reprezentat BOR, am fost pur si simplu in vizita si acolo ni s-a facut o prezentare. Stiu ca Dogmatica Pr. Staniloae a fost tradusa de Hermann Pitters, profesor de teologie la Facultatea Evanghelica din Sibiu. Cred ca totusi avea relatii bune cu oamenii, chiar daca era un ortodox convins. Asta insa nu il determina sa accepte puncte de vedere diferite. Intre a accepta un punct de vedere si a-l respecta e o diferenta.

Cu siguranta, ca lucrurile au luat-o din loc in momentul in care protestantii intelegand gresit iubirea lui Dumnezeu, au dat frau liber unui pluralism care anuleaza moarala crestina. E foarte adevarat si aceste exemple sunt importante pentru modul in care Ortodoxia stie sa isi pastreze calea. Insa nu noi ii judecam, noi suntem datori totusi sa pastram si sa transmitem mai departe credinta cea adevarat, neincercand insa sa il limitam pe Hristos doar la spatiul Ortodoxiei.

Francmasoneria....pai eu cred ca nu mai este nevoie de un alt sistem, atata vreme cat crestinismul ne-a pus la indemana cel mai frumos si mai inaltator mod de organizare si de vietuire. Si daca luam in calcul faptul ca francmasoneria promoveaza credinta intr-o fiinta superioara, este ,dupa parerea mea, un alt tip de religie. Nu putem fi de acord cu asa ceva.