Bolile psihice

[patinina34]

În prealabil postat de tigerAvalo9

Daca exista credinta in Dumnezeu si bolile psihice se pot rezolva.Daca se procedeaza corect de la inceput...e pe jumatate salvata de la Biserica apoi la medic daca nu...nu mai este cale de scapare...

Intotdeuna exista speranta.

Speranta inseamna credinta.

Cind ai pierdut speranta, inseamna ca ai pierdut credinta total.

În prealabil postat de costel

Sotia sa sufera de o boala psihica. Nu vrea sa auda de medic. Se crede pe deplin sanatoasa.

da, aici este cazul de tratament un pic impotriva vointei ei. dar atentie la ce medici merg, in Bucuresti sunt recunoscuti ca fiind un pic killeri, duri, exagerati in tratamente, poate pentru ca sunt obisnuiti sa trateze cazuri grave. de multe ori in provincie se gasesc medici mai buni, si mediul e mai putin stresant si propice revenirii. multa sanatate doamnei respective si ajutor de la Maica Domnului!

[Traditie1]

În prealabil postat de costel

Am cautat acest topic pentru ca ieri am intalnit un coleg de serviciu "uscat". Arata groaznic. Motivul? Sotia sa sufera de o boala psihica. Nu vrea sa auda de medic. Se crede pe deplin sanatoasa. Iar acest om, o iubeste atat de mult incat nu i-a venit niciodata in minte gandul de a se desparti. Sincer, am fost blocat cand am am auzit asta. Nu am putut sa-i spun decat atat: cum se numeste sotia ta? Si am plecat de langa el neputincios intru totul. Sper ca prin pomenirea ei sa vina si ziua in care se va vindeca.

Eu cred ca rareori medicii psihiatri pot ajuta, pentru ca ei nu cauta sa faca "pacientul" sa-si constientizeze problemele, psihiatrul nu discuta ci, in convingerea lui, el "repara" ce e defect prin metode medicamentoase pentru ca bazele psihiatriei sunt materialiste, ei nu cred in existenta sufletului, mintea este un aparat pe care il dregi cu substanta cutare sau cutare.

Apoi, pentru psihiatri principalul obiectiv este aducerea pacientului la stadiul de a functiona normal in societate ori aceasta societate e ea insasi bolnava, e o constructie de aparente, de fatarnicie si fiind prezentata ca fiind normalitatea omul isi pierde reperele (asa cum de fapt si le-au pierdut majoritatea celor ce actioneaza din instinct pentru a-si proteja imaginea, pentru a nu parea ciudati).

Psihologii intr-adevar discuta cu omul dar si ei sunt bolnavi deoarece si psihologia contemporana e bazata pe conceptia materialista despre minte si cei care studiaza psihologia in facultati sunt intoxicati cu aceasta minciuna si sunt ei insisi bolnavi.


Solutia ar fi sa mearga la un duhovnic imbunatatit, care nu e influentat de asa-zisa impletire benefica a stiintei si credintei, un om care e pe linia Parintilor la care mintea e chipul lui Dumnezeu in om si se vindeca prin rugaciune si viata de lupta cu patimile (se vindeca atat de patimi cat si confuziile care sunt bolile psihice, patimile fiind insa si ele un fel de boli). Dar e greu de gasit asa ceva, fiindca majoritatea parintilor contemporani sunt convinsi ca medicina face vreo branza in domeniul spiritual, de care tin bolile psihice.

[Traditie1]

Cred ca e mai bine sa creada ca nu are nici o problema decat sa inceapa sa creada ca are fiindca in primul caz poate realiza mai tarziu confuziile dar daca inceapa sa creada ca are o problema pentru ca i-a spus asa cutare medic isi va pierde increderea in propria capacitate de a discerne pentru viata ei, va ajunge o alienata, cum s-au vazut vreo doua cazuri de membri pe acest forum.


Increderea in psihiatrie e o deviatie a omului modern, convins ca in lume toate au un rost, chiar si ateii au in subconstientul lor convingerea ca exista o pronie care a facut ca in lume sa existe totul in buna randuiala cand de fapt sunt unele lucruri care sunt false, intre care si psihiatria si in buna parte medicina, in special in ceea ce tine de administrarea de medicamente.

Si deviind putin de la subiect, increderea in medicamente e o aberatie, sunt oameni care iau zilnic un pumn de pastile convinsi ca daca nu le iau vor avea cine stie ce probleme. Dar un om care ia medicamente nu poate fi un om fericit fiindca se stie slab, dependent de niste pastile, asa ca ar face bine sa infrunte orice frica si sa renunte la medicamente.

Pentru ca daca sunt necredinciosi oricum nu au ce pierde (niste ani de viata chinuiti de pastile sunt oricum mai rai decat a trai mai putin fara pastile) iar daca sunt credinciosi ar trebui sa aiba credinta ca medicamentele nu fac nimic ci Dumnezeu si sa ia pastile cel mult pentru a se smeri, dar a lua regulat pastile pentru smerenie e deja tras de par.

a crede ca nu are nici o problema e gresit. sa dam Cezarului ce este al Cezarului: medicii au rolul lor in tratarea bolilor psihice. sunt anumite tratamente care amelioreaza starea pacientilor si ii fac sa treaca peste momentele 'cheie'. Dumnezeu desavarseste vindecarea. medicii nu trebuie ignorati, pentru ca nu putem cere minuni la tot pasul. parafrazand o vorba celebra, orice realizare este 99% transpiratie si 1% inspiratie.

[Traditie1]

Mirela, ce spui tu e exact prejudecata de care vorbeam. Nu trebuie sa dam cezarului ceva aici, nu e o datorie morala sa ascultam de stiinta si medicina.


Stiinta contemporana se bazeaza pe cercetarea empirica a lumii materiale ori aceasta cercetare si concluziile ei nu fac referire la Dumnezeu, nu Il vad pe El ca si cauza a fenomenelor din natura. Atat timp cat stiinta nu a clarificat relatia dintre actul creatiei lumii si intercauzalitatea fenomenelor din natura, adica sa spuna ce a facut si unde intervine Dumnezeu si ce se desfasoara la intamplare, ea este o sursa de confuzie si intr-o masura o impostoare.

O carte de fizica ar trebui sa inceapa cu "Dumnezeu a creat lumea din nimic..." iar una de medicina "Dumnezeu a creat omul din pamant si a suflat suflare de viata in el..."


Increderea in stiinta a inlocuit la omul contemporan increderea in Dumnezeu pentru ca treptat, incepand cu secolul 19 (sau 18) in scoli si in diversele publicatii a fost tot mai putin prezentat Dumnezeu ca si creator al lumii ajungand ca acum Dumnezeu sa fie un fel de ipoteza. A fost un proces lent si insesizabil de schimbare a mintilor. Omul epocii premoderne era profund religios, daca citesti scrieri din secolul 18 sau mai vechi observi ca omul acelor epoci era diferit de cel contemporan, el nu traia (in conceptia lui) intr-un spatiu material infinit populat de galaxii ci, ca sa zic asa intr-un decor creat de Dumnezeu pentru om. Era alt mod de a percepe existenta.

[Fani71]

În prealabil postat de Traditie1

Mirela, ce spui tu e exact prejudecata de care vorbeam. Nu trebuie sa dam cezarului ceva aici, nu e o datorie morala sa ascultam de stiinta si medicina.


Stiinta contemporana se bazeaza pe cercetarea empirica a lumii materiale ori aceasta cercetare si concluziile ei nu fac referire la Dumnezeu, nu Il vad pe El ca si cauza a fenomenelor din natura. Atat timp cat stiinta nu a clarificat relatia dintre actul creatiei lumii si intercauzalitatea fenomenelor din natura, adica sa spuna ce a facut si unde intervine Dumnezeu si ce se desfasoara la intamplare, ea este o sursa de confuzie si intr-o masura o impostoare.

O carte de fizica ar trebui sa inceapa cu "Dumnezeu a creat lumea din nimic..." iar una de medicina "Dumnezeu a creat omul din pamant si a suflat suflare de viata in el..."


Increderea in stiinta a inlocuit la omul contemporan increderea in Dumnezeu pentru ca treptat, incepand cu secolul 19 (sau 18) in scoli si in diversele publicatii a fost tot mai putin prezentat Dumnezeu ca si creator al lumii ajungand ca acum Dumnezeu sa fie un fel de ipoteza. A fost un proces lent si insesizabil de schimbare a mintilor. Omul epocii premoderne era profund religios, daca citesti scrieri din secolul 18 sau mai vechi observi ca omul acelor epoci era diferit de cel contemporan, el nu traia (in conceptia lui) intr-un spatiu material infinit populat de galaxii ci, ca sa zic asa intr-un decor creat de Dumnezeu pentru om. Era alt mod de a percepe existenta.

Este adevarat ca stiinta moderna porneste de la premisa ca lumea este un sistem inchis (despartit de Dumnezue, sau pur si simplu fara Dumnezeu) si o analizeaza ca atare. De aceea, prin aceasta premisa, s-a despartit de teoliogie in Renastere si mai ales in secolele care au urmat.

Dar totusi, eu cred ca stiinta este o modalitate de cunoastere chiar daca nu il recunoaste pe Dumnezeu sau legatura lui cu lumea. Limitata, dar din moment ce da rezultate, este clar ca este o forma de cunoastere totusi.
De ce sa nu ne folosim de rezultate daca ele exista?
Daca e pe asa, atunci sa stingem lumina electrica, sa ne intoarcem la lumanare. Sa aruncam frigiderul, sa punem mancarea in pivnita (daca avem; cu pericolele de rigoare). Sa renuntam la aragaz, sa gatim la foc de lemne (cu consecintele stiute pentru despaduriure etc); la masina de spalat si la apa curenta sa spalam la rau, iar noi sa ne spalam in lighian. Si de ce nu, si la calculator, si sa nu mai avem placerea de a avea acest schimb de idei intre noi. Nu?

Cand esti crestin tu stii ca Dumnezeu a facut lumea din nimic, si tot El a facut si mintea omului capabila sa nascoceasca atatea lucruri. Stibsi ca Dumnezeu este prezent in lume prin energiile necreate, si prin toata lucrarea Sa nevazuta. Nu este nevoie sa-ti spuna asta un om de stiinta.. El se ocupa de parcela lui. De altfel sunt si oameni de stiinta crestini.

Asa si cu medicina. Atunci, daca medicina este iluzorie, sa nu ne mai tratam de nimic. Sa murim de ciuma, de holera, ba chiar si de o banala raceala (ca de, penicilina e inventie moderna). Sa ne rugam pentru bolnavi (sa nu uitam ca asta faceau si stramosii nostri, insa mortalitatea era mult mai mare ca acum; ne-am asuma acest risc cand ne este copilul nou nascut bolnav, de exemplu?)

Psihanaliza poate fi si buna, si nu toti psihanalistii recomanda exclusiv medicamente si electrosocuri. Sunt psihanalisti care asculta omul si ii trateaza sufletul, il ajuta sa vada el ce nu merge. Sa caute mai departe. Psihanalistii nu inlocuiesc bineinteles duhovnicii, dar ii pot complecta, pentru cazuri clare de boala in orice caz.
Am cunoscut un caz al unei doamne care avea probabil schizofrenie (sau in orice caz o boala psihica cu halucinatii) si nu recunoastea, credea ca are viziuni, tot asa, se ducea numai la preot, care nu mai stia ce sa faca cu ea; o rimitea la doctor insa ea nu vroia sa auda. Pana la urma doamna respectiva a fost indignata ca preotul nu-i recunostea 'viziunile' despre asazisele pacate ale tuturor membrilor parohiei, si a plecat (dupa ce mai intai a atacat fizic pe unul din acei membri, zicand ca stie ea ca are pacate ascunse grave).

Ma gandesc ca e foarte important sa recunosti ca esti bolnav ca sa ai sansa sa te vindeci. De altfel este una din frazele cheie ale psihanalistului C.G.Jung: Constientizarea este jumatate din vindecare (sau cam asa ceva). Se potriveste bine cu conceptia crestina despre pacat - singura cale de a te vindeca de el este sa iti dai ai intai seama ca esti pacator (fiul ratacitor: mai intai s-a scuturat si si-a dat seama in ce mocirla se afla, pe urma s-a ridicat si s-a intors la tatal). Deci asta ar fi primul pas pt acea doamna.. sa accepte ca e bolnava. Greu.. Poate prin rugaciunea sotului?

[sophia]

Eu cred ca fiecare are rolul sau si atat psihologul sau psihiatrul cat si duhovnicul pot ajuta un om sa se simta mai bine. Inca nici acum cu ce paote ajuta un duhovnic, in ce probleme si cum anume.
Din pacate cel din urma nu este asa pregatit. Mai intai ca nu fiecare preot este si duhovnic (bun) si pe urma ce pregatire primesc ei in acest sens? Ce pregatire au in a lucra cu oamenii si sufletul lor?
Eu am mai intrebat asta pe alt fir, dar nu mi s-a raspuns.
Am impresia ca de la selectia de la admitere poate nu este ceva in regula (pentru ca trebuie sa fi si facut pentru asta, s-o porti in tine, nu toti pot sa fie preoti si mai ales sa lucreze cu oamenii) si pe urma ce cursuri speciale fac pentru a fi duhovnici? Nu stiu, dar am impresia ca pregatirea teologica se orienteaza mai ales spre scripturi si Dumnezeu si mai putin pe lucrul cu oamenii.
Mi-as fi dorit si eu un duhovnic adevarat, dar daca nici nu stiu cum este asta...

[LapetiteMoc]

Cei care cunosc Iașul din interiorul lui vor fi știind că la Spitalul Socola era cu ceva ani în urmă (multicei) un medic Petru Brânzei. Calitățile sale de om, dar și bun alinător de suferințe l-au transformat într-o figură plăcută a dulșelui târg.
Vă relatez un moment real care a făcut repede înconjurul orașului. Într-o zi, dl. doctor a primit un telefon urgent de acasă (fiica sau soția avusese o criză de ficat). A plecat repede să vadă ce se întâmplă și, în graba plecării, a uitat în cabinet toate actele personale și cele ale mașinii. La sensul giratoriu din Podul Roș îl oprește un polițist (din pricina vitezei cu care trecuse podul din Socola) și îi cere actele. Îi explică repede cine este și că va veni singur la poliție imediat ce va potoli situația de acasă. Polițistul nu și nu, vrea actele în acel moment, iar dacă nu, împricinatul să coboare și să lase mașina în parcare. Doctorul Brânzei pleacă în trombă. Ajuns acasă, după ce rezolvă problema medicală din familie, sună la spital și le spune celor de la ambulanță să se ducă de urgență în intersecția din Podul Roș unde a văzut un pacient din spital făcând pe polițistul. Zis și făcut, ca doar cuvântul doctorului Brânzei era lege.
Ajuns la spital, a rezolvat și problema cu actele mașinii...

În prealabil postat de LapetiteMoc

Cei care cunosc Iașul din interiorul lui vor fi știind că la Spitalul Socola era cu ceva ani în urmă (multicei) un medic Petru Brânzei. Calitățile sale de om, dar și bun alinător de suferințe l-au transformat într-o figură plăcută a dulșelui târg.
Vă relatez un moment real care a făcut repede înconjurul orașului. Într-o zi, dl. doctor a primit un telefon urgent de acasă (fiica sau soția avusese o criză de ficat). A plecat repede să vadă ce se întâmplă și, în graba plecării, a uitat în cabinet toate actele personale și cele ale mașinii. La sensul giratoriu din Podul Roș îl oprește un polițist (din pricina vitezei cu care trecuse podul din Socola) și îi cere actele. Îi explică repede cine este și că va veni singur la poliție imediat ce va potoli situația de acasă. Polițistul nu și nu, vrea actele în acel moment, iar dacă nu, împricinatul să coboare și să lase mașina în parcare. Doctorul Brânzei pleacă în trombă. Ajuns acasă, după ce rezolvă problema medicală din familie, sună la spital și le spune celor de la ambulanță să se ducă de urgență în intersecția din Podul Roș unde a văzut un pacient din spital făcând pe polițistul. Zis și făcut, ca doar cuvântul doctorului Brânzei era lege.
Ajuns la spital, a rezolvat și problema cu actele mașinii...

Şi de râs dar şi de plâns!Pentru acest medic şi pentru mulţi alţii a fi sau nu nebun este o etichetă pe care cu de la ei putere o pun celor care îi incomodează pe ai sau pe alţii,este o marfă care se vinde bine căci, nebunia te poate scoate din multe impasuri.
Dar pe psihologi şi psihiatri cine îi poate cataloga drept buni sau ne-buni?