Psalmul 50 pentru ce se citeste? dar celelalte psalmii ?

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 21


Întru sfîrşit, pentru sprijinirea de dimineaţă, Psalmul lui David.

Psalmul acesta mai-nainte vesteşte Patimile Stăpînului Hristos, şi Învierea, şi chemarea neamurilor şi mîntuirea lumii. Deasupra-scrierea aceasta arată. „Zice: «întru sfîrşit, pentru sprijinirea de dimineaţă». Acel «întru sfîrşit» este pus ca să înţelegi «iconomia ce s-a făcut de Dînsul la sfîrşitul veacurilor»”. Iar „sprijinire de dimineaţă” este arătarea Mîntuitorului nostru, Cel ce a strălucit ca o dimineaţă celor ce şedeau întru întuneric. Căci Stăpînul Hristos este Lumină adevărată şi a săvîrşit dimineaţa care a risipit întunericul şi „negura diavolească, pentru că «răutatea», în multe locuri ale Scripturii, se înţelege în loc de «întuneric», cu ghicitură. Iar oarecare numeşte «sprijinire de dimineaţă» vremea Învierii Mîntuitorului.” Deci pentru Dînsul s-a zis Psalmul, căci se cuvine a crede mai mult Sfinţiţilor Apostoli şi Mîntuitorului Însuşi, Celui ce a pricinuit arătat înainte-cuvîntarea Psalmului, decît celor ce se apucă a-l tîlcui rău.
Dumnezeule, Dumnezeul Meu, ia aminte spre Mine, pentru ce M-ai lăsat?
Stăpînul a slobozit acest glas şi pe Cruce, fiind pironit, folosind însăşi limba Evreilor: „Ili, ili, lema sabahtani?” Aşadar cum este cu putinţă să facă ei neadevărată mărturia Adevărului Însuşi? Iar că „S-a lăsat“, zice fiindcă a suferit moartea, care luase stăpînirea asupra celor păcătoşi, măcar că nu s-a făcut de Dînsul nici un păcat. Deci nu numeşte „lăsare” despărţirea Dumnezeirii celei unite - după cum au socotit oarecari - ci slobozirea ce s-a făcut patimii. Pentru că Dumnezeirea era de faţă şi cînd pătimea Chipul robului[COLOR=#800080][1][/COLOR]şi L-a slobozit să pătimească, măiestrind mîntuire la toată firea omenească. Ea însă nu primea patimă întru Sine, căci cum era cu putinţă să pătimească firea cea fără de patimă? Ci Stăpînul Hristos le zice pe acestea ca un om şi - de vreme ce întru cele aduse asupră-I El era pîrgă a firii omeneşti - vorbeşte pentru toată firea.
2 Departe de mîntuirea Mea sînt cuvintele greşelilor Mele.
Se cuvine a şti că nici unul din ceilalţi tălmăcitori nu a pomenit „greşelile”, ci Achila zice: „răcnirea Mea”, Simmah: „tînguirile Mele”, iar Teodotion: „strigarea Mea”. Dar, ca să nu fim în bănuială că i-am trecut cu vederea pe ceilalţi tălmăcitori şi că dintru aflare a minţii îi mustrăm pe cei ce au tîlcuit într-alt fel Psalmul acesta, vom folosi tălmăcirea Celor 70. Luînd aminte la acest stih, şi aceia au zis că Psalmul nu se potriveşte la Domnul, căci „cum era cu putinţă să zică Cel ce nu a păcătuit: «departe de mîntuirea Mea sînt cuvintele greşelilor Mele»?” Deci ascultă-l strigînd pe marele Ioan: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”. Şi pe dumnezeiescul Pavel: „Pe Cel ce n-a cunoscut păcat, pentru noi păcat L-a făcut, ca noi să ne facem dreptate printr-Însul.” Şi iarăşi: „Hristos pe noi ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcîndu-Se, pentru noi, blestem.” Deci - precum a luat asupră-Şi păcatul nostru, fiind izvor al dreptăţii; şi a luat blestemul ce zăcea asupra noastră, fiind noian al blagosloveniei; şi a răbdat Crucea, defăimînd ruşinea - tot aşa a rostit şi cuvintele cele pentru noi. Că - dacă S-a vîrît, cu voia, sub pedeapsa hotărîtă nouă, căci „pedeapsa păcii noastre este peste Dînsul”, după cum zice Proorocul - apoi cu mult mai vîrtos şi mai bine a rostit cuvintele cele pentru noi în locul nostru, şi strigă: „Departe de mîntuirea Mea sînt cuvintele greşelilor Mele.” Să nu cauţi - zice - la greşelile firii, ci dă-i mîntuire pentru Patimile Mele. Şi, de vreme ce a iconomisit patima după omenire[COLOR=#800080][2][/COLOR], în vremea Patimilor S-a rugat de multe ori, zicînd: „Părinte, de este cu putinţă, treacă paharul acesta de la Mine!” Şi, mîhnindu-Se, zicea: „Întristat este sufletul Meu pînă la moarte.” Deci, după cuviinţă, şi Psalmul de faţă le-a zis pe acestea, mai-nainte vestindu-le.
3 Dumnezeul Meu, striga-voi ziua către Tine, şi nu vei auzi; şi noaptea, şi nu spre nepricepere Mie.
Ori, după ceilalţi: „Şi noaptea, şi nu cu tăcere.” Zice: Necurmat strigînd Eu noaptea şi ziua şi nesuferind a tăcea, nu ai auzit şi M-ai dat la Patimă, dar cu toate acestea ştiu taina iconomiei. Că aceasta a arătat „nu spre nepricepere Mie”, adică: Am înţeles că nu în zadar ai întîrziat darea cererii, ci iconomisind din Patimă un lucru mare şi mîntuitor.
4 Iar Tu în cel sfînt locuieşti, lauda lui Israil.
Lucrul mai prea-slăvit decît toate - zice - este că Patima se lucrează locuind Tu în trupul acesta sfînt. Iar „laudă a lui Israil” Îl numeşte pe Dînsul ca pe Cel ce Se laudă şi Se cîntă de ai Săi slujitori, căci, în loc de „laudă”, ceilalţi tîlcuitori au pus „cîntare”.
5 Spre Tine au nădăjduit părinţii noştri,
Arată cîştigul nădejdii:
nădăjduit-au, şi i-ai izbăvit pe dînşii.
6 Către Tine au strigat, şi s-au mîntuit. Spre Tine au nădăjduit, şi nu s-au ruşinat.
Ştiu arătat - zice - că, nădăjduind la ajutorul Tău, părinţii noştri nu s-au înşelat de nădejde şi, chemîndu-Te pe Tine spre ajutor, au dobîndit purtarea Ta de grijă.
7 Iar Eu sînt vierme, şi nu om, ocara oamenilor şi defăimarea norodului.
[COLOR=windowtext]Iar Eu - zice - ca un vierme şi prost[/COLOR][COLOR=windowtext][3][/COLOR][COLOR=windowtext]M-am arătat, şi am fost cu totul de rîs. Oarecari au zis că prin „vierme” se arată şi naşterea din Fecioară, că nu din împreunare are acesta (adică viermele) pe fiu. Iar eu socotesc că prin „vierme” se arată aici numai prostimea, asemuind aceasta din cele de mai jos, căci zice: [/COLOR]
8 Toţi cei ce M-au văzut M-au batjocorit, grăit-au cu buzele, clătit-au cu capul:
9 Nădăjduit-a spre Domnul, izbăvească-L pe El, mîntuiască-L pe El, că-L voieşte pe El!
Iar acestea se află şi întru Sfinţitele Evanghelii, că zice: „Mulţi, clătind cu capetele, ziceau: Pe alţii a mîntuit, pe Sine nu poate să Se mîntuiască!” Şi unul din tîlhari zicea: „De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, mîntuieşte-Te pe Sine-Ţi şi pe noi!” Se poate a-l afla întru Sfinţitele Evanghelii încă şi pe acest „Nădăjduit-a spre Domnul, izbăvească-L pe El, mîntuiască-L pe El, că Îl voieşte pe El!”

[patinina34]

10 Că Tu eşti Cel ce M-ai tras din pîntece, nădejdea Mea, de la sînul Maicii Mele.
11 Spre Tine m-am aruncat din mitras[COLOR=#800080][4][/COLOR], din pîntecele Maicii Mele Dumnezeul Meu eşti Tu.
Şi Fericitul Isaia le-a mai-nainte vestit pe acestea: după ce a zis că „fecioara va lua în pîntece, şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emmanuil”, a adăugat: „Unt şi miere va mînca mai-nainte de a cunoaşte El binele sau răul. Va lepăda răutatea, ca să aleagă binele.” Deci şi Fericitul David zice, ca despre faţa Stăpînului Hristos: Tu M-ai plămădit în mitră, şi de acolo iarăşi M-ai scos şi, încă aplecîndu-mă Eu şi trăgînd sînul cel de maică, am spînzurat nădejdile Mele de a Ta purtare de grijă.
12 Să nu Te depărtezi de la Mine, că necazul este aproape, şi nu este cine să-Mi ajute Mie!
Pentru că atunci L-a părăsit pe Dînsul şi ceata ucenicilor. După aceasta, mai-nainte grăieşte şi felurile necazului:
13 Înconjuratu-M-au viţei mulţi, tauri graşi M-au cuprins,
14 deschis-au asupra Mea gura lor, ca un leu ce răpeşte şi răcneşte.
Numeşte „tauri” pe preoţi şi pe cărturari, cărora le era încredinţată începătoria norodului şi care erau foarte aspri şi semeţi, iar „viţei” - pe cei rînduiţi sub dînşii. Şi le spune „graşi” pentru că s-au desfătat întru bunătăţile dăruite de Dînsul. Aşa a zis mai-nainte şi marele Moisi: „Şi a mîncat Iacov, şi s-a săturat cel iubit şi a zvîrlit cu piciorul; îngrăşatu-s-a, îngroşatu-s-a, lăţitu-s-a şi a părăsit pe Domnul ce l-a făcut pe dînsul.” Încă şi Fericitul Osie asemuieşte norodul junicei celei sirepe[COLOR=#800080][5][/COLOR], căci ca o junică a strechiat[COLOR=#800080][6][/COLOR]Efraim. Şi într-acest fel l-a numit: „Aşa şi Efraim, junică învăţată să iubească vrajba” - adică prigonitoare şi iubitoare de pricire, că „nikos”[COLOR=#800080][7][/COLOR]nu numeşte „biruinţa”, ci „iubirea de pricire”. Şi, arătînd smerenia de după acestea, a adăugat: „Iar Eu mă voi sui pe frumuseţea grumazului ei. Grumazul ei cel înalt şi trufaş îl voi smeri şi jugul temerii deasupra ei îl voi pune.” Deci şi Psalmul acesta mai-nainte scrie ridicările asupră ale arhiereilor, cărturarilor şi fariseilor, care - urmînd sălbăticia taurilor şi nebunia leilor - înconjurau pe Stăpînul nostru Hristos.

[patinina34]

15 Ca apa s-au vărsat toate oasele Mele,
„Oase”, îi numeşte pe Sfinţiţii Apostoli, fiindcă şi Biserica o numeşte „trup”, iar tăria trupului sînt oasele, că de acestea se poartă partea cea moale şi care curge a trupului. Şi zice: Toţi s-au risipit în vremea Patimii, despărţindu-se aici şi acolo, ca nişte apă.
făcutu-s-a inima Mea ca ceara ce se topeşte, în mijlocul pîntecelui Meu.
16 Uscatu-s-a ca un vas de lut vîrtutea Mea, şi limba Mea s-a lipit de gîtlejul Meu, şi în ţărîna morţii M-ai pogorît.
Toate acestea s-au făcut în vremea Patimii: de temere, inima s-a risipit ca ceara de foc, şi vîrtutea nu mai arăta lucrarea dinainte şi limba petrecea nemişcată. Iar dumnezeieştii Evanghelişti ne învaţă că, fiind El întrebat de multe ori, n-a răspuns nimic. După Patimă S-a dat încă şi mormîntului, pe care l-a numit „ţărînă a morţii”, pentru că cei ce se îngroapă se acoperă cu ţărînă.
17 Că M-au înconjurat cîini mulţi, adunarea celor vicleni M-a cuprins.
După Iudei, acum numeşte oastea din neamuri, că acestora L-au dat pe Dînsul. Proorocia a păzit rînduiala lucrurilor şi după cuviinţă i-a numit „tauri” pe aceia, şi „cîini” pe aceştia: „Că aceia erau sub jugul Legii - deşi călcau Legea la arătare - iar aceştia, după Lege, erau necuraţi. Aşa a numit-o şi Domnul pe Hananianca: «Nu este bine - zice - a lua pîinea fiilor şi a o da cîinilor.»” Cu toate acestea, după Patimă, cei ce erau „cîini” s-au mutat prin credinţă întru rînduiala fiilor, iar cei ce de demult au avut purtarea de grijă a fiilor au primit numirea cîinilor, căci ca nişte cîini s-au turbat asupra Stăpînului. Pentru aceştia strigă Fericitul Pavel: „Vedeţi cîinii, vedeţi lucrătorii cei răi, vedeţi ucidere!” Aşadar, numindu-i „cîini”, cuvîntul cel proorocesc a zis: „M-au înconjurat cîini mulţi, adunarea celor vicleni m-a cuprins.” Apoi, povesteşte cele îndrăznite de dînşii:
18 Săpat-au mîinile Mele şi picioarele Mele, numărat-au toate oasele Mele,
Acest lucru este arătat şi descoperit şi celor foarte prigonitori, că întru Sfinţitele Evanghelii auzim pe Însuşi Domnul zicînd către Sfinţiţii Săi Ucenici: „Vedeţi mîinile Mele şi picioarele Mele, că Însumi Eu sînt.” Încă şi Tomei i-a arătat semnele cuielor şi rana de suliţă. Iar „numărat-au toate oasele Mele” acest lucru zice: Pironindu-Mă, atîta M-au întins, cît lesne era celui ce ar fi voit să cunoască şi numărul oaselor.
iar ei au privit şi s-au uitat la Mine.
În loc de: „batjocorindu-Mă şi rîzînd de Mine”.
19 Împărţit-au hainele Mele loru-şi şi pentru cămaşa Mea au aruncat sorţi.
Istoria Sfintelor Evanghelii ne învaţă arătat şi acest lucru.
20 Iar Tu, Doamne, să nu depărtezi ajutorul Tău de la Mine, spre sprijinirea Mea ia aminte!
21 Izbăveşte de sabie sufletul Meu şi din mîna cîinelui pe cel unul născut[COLOR=#800080][8][/COLOR] al Meu!
22 Mîntuieşte-Mă din gura leului şi din coarnele inorogilor - smerirea Mea!
Zice: De vreme ce nu am nici un ajutor omenesc, Mă rog să dobîndesc sprijinirea Ta şi să Mă izbăvesc de aceştia şi de cel ce lucrează prin aceştia şi vine asupra Mea ca un cîine şi ca un leu. Că „leu”, şi „cîine” şi „inorog” numeşte pe cel ce are - după glasul Apostolului - stăpînia morţii, adică pe diavolul, care şi în vremea Patimii a năvălit asupra Lui ca o fiară, aducînd asupră-I moartea. Aceasta a zis-o şi Domnul întru dumnezeiasca Evanghelie: „Acum este judecata lumii acesteia. Acum stăpînitorul lumii acesteia se va scoate afară.” Şi iarăşi: „Vine stăpînitorul lumii acesteia, şi întru Mine nu va afla nimic.” Dar şi nimic aflînd din acelea ce căuta - căci căuta învinuiri de păcat - L-a dat la moarte cu obrăznicie şi foarte cu nedreptate. Iar El suferea nedreptatea, meşteşugind să strice moartea cea de obşte.
23 Spune-voi numele Tău fraţilor Mei, în mijlocul Bisericii Te voi cînta.
Şi de aici este arătat că omeneşte grăia acestea, fiindcă omeneşte pătimea cele grăite. Astfel, „fraţi” numeşte pe cei ce au crezut întru Dînsul. Fraţi sînt însă ca ai unui om, căci Se numeşte Stăpîn şi Domn ca Dumnezeu, iar ca om - şi frate. Căci este Unul Născut, dar şi „întîi-născut”, şi aceea se potriveşte Celui ce este Dumnezeu şi Domn, iar aceasta - Celui ce este om. Este singur născut ca Dumnezeu şi Unul Născut se numeşte; iar ca om Se zice şi „întîi-născut”, şi martor este Apostolul, zicînd: „Ca să fie El întîi născut întru mulţi fraţi.” Iar aici zice: Povestindu-le pe acestea fraţilor Mei, printr-înşii Te voi cînta pe Tine, gătindu-i să ţeasă lauda aceasta. Apoi, împlineşte făgăduinţa:
24 Cei ce vă temeţi de Domnul, lăudaţi-L pe El, toată sămînţa lui Iacov, slăviţi-L pe El!

[COLOR=#800080][1][/COLOR]Încă o dată: omul Iisus.

[COLOR=#800080][2][/COLOR]După firea cea omenească, după „omenitate”.

[COLOR=#800080][3][/COLOR]„Prost” – aici: „smerit”, „simplu”, „sărac”.

[COLOR=#800080][4][/COLOR]„Mitras” - sălaşul pruncului din pîntecele mamei (grecism).

[COLOR=#800080][5][/COLOR]rea, sălbatică

[COLOR=#800080][6][/COLOR]A înnebunit, muşcat de streche.

[COLOR=#800080][7][/COLOR]„Nikos” - „biruinţă”, dar şi „vrajbă”, în greceşte.

[COLOR=#800080][8][/COLOR]Pentru acest „unul născut”, vezi tîlcuirea la Psalmul 34, stihul 17.

[patinina34]

25 Să se teamă de Dînsul toată sămînţa lui Israil!
Că - de vreme ce Biserica s-a alcătuit şi din neamuri, şi din Iudei - îi ridică spre cîntare pe toţi, numindu-i pe unii de la strămoşul lor, „Iacov” şi „Israil”, iar pe ceilalţi - din fapta bună, ca ceea ce este destul să-i împodobească în loc de neam. Aşa aveau obicei şi Iudeii a numi pe cei ce veneau la Lege din neamuri, după cum ne învaţă Istoria Faptelor, că, făcînd cuvînt în norod, dumnezeiescul Apostol a zis: „Bărbaţi Israiliteni şi care dintre voi se tem de Dumnezeu, ...”
Că n-a defăimat, nici n-a lepădat ruga săracului, nici n-a întors faţa Sa de la Mine şi, cînd am strigat către Dînsul, M-a auzit.
Lăudaţi - zice - pe Cel ce S-a făcut vouă pricinuitor de mîntuire, pe Cel ce nu a suferit să treacă cu vederea firea voastră cea prea-proastă, ci a auzit-o şi v-a neguţătorit vouă mîntuirea prin Învierea Mea. După acestea, arată potrivirea pe care o are cu Tatăl ca Dumnezeu, că a adăugat:
26 De la Tine este lauda Mea, întru adunare mare Mă voi mărturisi Ţie.
Că, precum Eu Te fac arătat oamenilor pe Tine, aşa şi Tu îi înveţi pe toţi să-Mi aducă aceeaşi cinste Mie, zicînd: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit, pe Dînsul ascultaţi-L. Iar acum Te-am şi proslăvit pe Tine şi iarăşi Te voi proslăvi.” Aşa a descoperit Tatăl cunoştinţa pentru Dînsul lui Petru, aşa lui Pavel, aşa, prin aceştia, tuturor oamenilor, că a numit „adunare mare” ceea ce ajunge pînă la marginile pămîntului.
Rugăciunile Mele le voi da înaintea celor ce se tem de Dînsul.
„Rugăciuni” nu numeşte aici rugăciunile, ci făgăduinţele. Şi Legea ştie această despărţire: „de te-ai rugat Domnului rugăciune”, în loc de: „dacă te-ai făgăduit ceva lui Dumnezeu”. Deci - de vreme ce mai sus Se făgăduia să-I aducă laudă prin cei ce au crezut într-Însul - aici ne învaţă mai descoperit că va pune sfîrşit făgăduinţelor, pentru ca cei ce cugetă dumnezeieştile cuvinte să înveţe adevărul lor prin înseşi lucrurile. Şi - de vreme ce a pomenit adunare - de nevoie face proorociile pentru aceasta şi mai-nainte vesteşte chemarea tuturor neamurilor, că pe aceia îi numeşte „săraci”, ca pe unii ce de demult nu au avut bogăţia bunei-credinţe, ci au slujit sărăciei neştiinţei:
27 Mînca-vor săracii, şi se vor sătura şi vor lăuda pe Domnul cei ce-L caută pe Dînsul.
Nu toţi, că nu toţi au ascultat Evanghelia, ci numai cei ce au primit în lăuntru dumnezeiescul dar. De aceştia - care cu adevărat flămînzeau şi însetoşau - a zis că se vor sătura, îndulcindu-se de hrana cea nemuritoare. Însă dumnezeiască hrană ştim şi dăscălia duhovnicească şi ospăţul cel de taină şi fără de moarte, pe care-l cunosc cei învăţaţi.
Vii vor fi inimile lor în veacul veacului.
Fiind încă înfăşuraţi cu trup stricăcios, aşteaptă viaţa cea veşnică, mîngîindu-se cu nădejdea învierii.
28 Aduce-şi-vor aminte, şi se vor întoarce la Domnul toate marginile pămîntului
Bine a pus pe acest „aduce-şi-vor aminte”, fiindcă - primind pe „a fi” de la Dumnezeu - L-au uitat pe Cel ce i-a zidit. Iar „toate marginile pămîntului” nu sînt un neam, nici două, ci din toate cele ce sînt prin lume vor alerga nenumăraţi şi vor primi cu sîrguinţă raza cunoştinţei de Dumnezeu:
şi se vor închina înaintea Lui toate moştenirile neamurilor.
Şi învaţă că stăpînirea este chiar a lui Dumnezeu, iar nu străină, că a pus urmare:
29 A Domnului este Împărăţia, şi El stăpîneşte neamurile.
Că El nu este numai Dumnezeu al Iudeilor, după cum socotesc aceia, ci Făcător a toată firea oamenilor. Aşa a zis şi Apostolul: „Au numai al Iudeilor este Dumnezeu, au nu încă şi al neamurilor? Aşa şi al neamurilor, fiindcă unul este Dumnezeu, Care va îndrepta tăierea împrejur cea din credinţă şi netăierea împrejur cea prin credinţă.”
30 Mîncat-au, şi s-au închinat Lui toţi graşii pămîntului, înaintea Lui vor cădea toţi cei ce se pogoară în pămînt.
Cei ce au mîncat şi s-au săturat, mulţumind pentru hrana cea nemuritoare, se vor închina, ca unui Dumnezeu, Celui ce S-a făcut dăruitor acestora. Şi - de vreme ce în stihul dinainte i-a pomenit numai pe cei ce s-au îngrăşat din acea dumnezeiască hrană - după cuviinţă a zis că „înaintea Lui vor cădea toţi cei ce se pogoară în pămînt“: căci, după învierea din morţi, unii de bună-voie, alţii nevrînd, unii cu dragoste, iar alţii de frică vor aduce închinăciune lui Dumnezeu, după acel glas apostolesc: „Lui se va pleca tot genunchiul, al celor cereşti, şi al celor pămînteşti şi al celor de dedesubt, şi toată limba va mărturisi pe Domnul Iisus Hristos întru slava lui Dumnezeu-Tatăl.”
31 Şi sufletul Meu Lui viază, şi seminţia Mea va sluji Lui.
„Sămînţă” a Stăpînului Hristos sînt cei născuţi prin baia celei de a doua naşteri, care primesc darul înfierii. De aceea a zis că sufletul Său viază Lui, dar nu-I slujeşte, ci sămînţa slujeşte, pentru că firea luată s-a unit cu Dumnezeirea care a luat-o şi s-a împărtăşit de aceeaşi slavă şi cinste.
32 Vesti-se-va Domnului neamul ce vine, şi vor vesti dreptatea Lui norodului ce se va naşte, pe care l-a făcut Domnul.
Zice: Nu pentru neamul acesta - întru care eu, David, mai-nainte le vestesc pe acestea - ci pentru cel ce va să fie şi pentru norodul ce se va naşte, pe care Însuşi Domnul tuturor l-a alcătuit.
Deci David le-a mai-nainte vestit pe acestea toate, iar eu tînguiesc trăsnirea Iudeilor, că - citind dumnezeieştile cuvinte - ei nu văd niciodată adevărul ce străluceşte întru acestea, ci hotărăsc că Psalmul s-a zis pentru David, măcar că îl aud pe dînsul strigînd: „Vesti-se-va Domnului neamul ce vine, şi vor vesti dreptatea Lui norodului ce se va naşte, pe care l-a făcut Domnul. Îşi vor aduce aminte, şi se vor întoarce la Domnul toate marginile pămîntului şi se vor închina înaintea Lui toate moştenirile neamurilor.” Şi: „Mîncat-au şi s-au închinat Lui toţi graşii pămîntului”. Căci nu vedem la David nici una dintru acestea făcută, nici la vreunul din cei din David, ci numai la singur Stăpînul Hristos, Dumnezeu-Cuvîntul - Cel ce S-a înomenit după trup din David, Care din David a luat chipul robului - vedem că a umplut tot pămîntul şi marea de cunoştinţa de Dumnezeu şi a înduplecat pe cei ce erau de demult rătăciţi şi care aduceau închinăciune idolilor să se închine Celui ce cu adevărat este Dumnezeu.

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 22

Întru sfîrşit, Psalmul lui David.

Acest Psalm pus înainte se cîntă de către neamuri, care se bucură, căci le va paşte pe dînsele Domnul. Încă tîlcuieşte şi ospăţul cel de taină pe care l-a pus înaintea lor Cel ce îi paşte pe dînşii.
Domnul mă paşte, şi nimic nu-mi va lipsi.
Acestea au aceeaşi înţelegere cu cele tîlcuite mai-nainte, că - după ce a zis în Psalmul trecut: „Mînca-vor săracii, şi se vor sătura şi vor lăuda pe Domnul cei ce-L caută pe Dînsul”, şi iarăşi: „Mîncat-au şi s-au închinat toţi graşii pămîntului” - arată aici pe Dăruitorul hranei. Şi numeşte „Păstor” pe hrănitor, că aşa S-a numit pe Sine Stăpînul Hristos: „Eu sînt Păstorul cel bun, şi cunosc pe ale Mele şi Mă cunosc de ale Mele.” Aşa S-a numit şi prin Proorocul Iezechil. Deci, şi aici, toţi cei ce s-au îndulcit de mîntuitoarea hrană strigă: „Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi!” - căci Păstorul le dăruieşte celor ce se pasc de Dînsul îndulcirea bunătăţilor de tot felul.
2 La loc de verdeaţă, acolo m-a sălăşluit,
Fiindcă L-a numit „Păstor” pe dăruitorul bunătăţilor, după cuviinţă a pomenit şi hrana oilor, cu închipuire, căci „verdeaţă” numeşte aici sfinţita învăţătură a dumnezeieştilor cuvinte, întru care se află hrana cea tainică.
la apa odihnei m-a hrănit.
Însemnează aici apa naşterii de a doua oară, întru care, botezîndu-se, cel ce pofteşte darul se dezbracă de bătrîneţile păcatului şi întinereşte[COLOR=#800080][1][/COLOR].
3 Sufletul meu l-a întors, povăţuitu-m-a pe cărările dreptăţii,
Şi dintru acestea - zice - m-a împărtăşit, după ce m-a slobozit de rătăcire şi m-a făcut a călători pe calea cea dreaptă.
pentru numele Lui.
Iar toate acestea sînt daruri ale marii Sale cuviinţe, căci nu le-am dobîndit pentru a noastră faptă bună. Deci zice: Avînd un ajutor şi apărător ca Acesta, nu mă voi teme nici de porţile morţii, ci toată moartea o voi defăima - căci a adăugat:
4 De voi şi merge în mijlocul umbrei morţii, nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine eşti.
Şi adaugă şi altele lîngă acestea:
Toiagul Tău şi varga Ta, acestea m-au mîngîiat.
Cu acela îmi întărea slăbiciunea, iar cu aceea mă povăţuia către calea cea dreaptă. Însă nu ar fi greşit cineva dacă ar fi numit aşa mîntuitoarea Cruce, căci cu pecetea şi cu pomenirea acesteia ne izbăvim de vrăjmaşii draci şi ne povăţuim către cărarea cea dreaptă. „Şi aceasta este «toiagul Tău şi varga Ta m-au mîngîiat»: împreunîndu-se, din două toiege se face cruce, cu toiagul cel drept - fiind slabi - întărindu-ne, şi îndreptîndu-ne şi împuternicindu-ne noi, cei ce întru Dînsul am crezut; iar pe cel de curmeziş folosindu-l asupra dracilor.”
5 Gătit-ai înaintea mea masă împotriva celor ce mă necăjesc. Uns-ai cu unt de lemn capul meu, şi paharul Tău este îmbătîndu-mă ca un prea-puternic.
Aceste taine sînt arătate celor învăţaţi şi nu au trebuinţă de nici o tîlcuire. Că aceia ştiu şi untul de lemn duhovnicesc cu care şi-au uns capul, şi beţia ce întăreşte dar nu slăbănogeşte şi hrana cea tainică pe care ne-o pune înainte Cel ce, pe lîngă Păstor, S-a făcut şi Mire. Şi zice: Cu bunătăţile acestea m-ai ospătat, întristîndu-se şi cheltuindu-se de pizmă neprietenii că cei ce le slujeau lor de demult au dobîndit atîta schimbare.
6 Şi mila Ta mă va urma în toate zilele vieţii mele, ca să locuiesc eu în casa Domnului întru îndelungare de zile.
Iar pricinuitoarea acestor bunătăţi este negrăita Ta iubire de oameni, care n-a aşteptat rugăciunea noastră, ci - ca pe nişte fugari - ne-a gonit, ne-a ajuns, ne-a împărtăşit de mîntuire şi ne-a dat petrecerea întru dumnezeieştile case, atît întru viaţa de acum, cît şi întru aceea ce va să fie. Că aceasta a arătat-o zicînd: „întru lungime de zile”, adică „de-a pururea şi totdeauna”, zicere care se potriveşte veacurilor acelora fără de margine.


[COLOR=#800080][1][/COLOR]În vremea Fericitului Teodorit, mulţi se botezau tîrziu. La fel de adevărat rămîne însă că Sfîntul Botez îi înnoieşte şi pe pruncii cei mici, căci îi scoate de sub robia diavolului, în care îi ţine păcatul strămoşului Adam.

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 23

Psalmul lui David.

În unele din pre-scrieri, adică în izvoade, am aflat: „Al lui David, întru una din sîmbete”, iar în cartea ce se numeşte Exapla[COLOR=#800080][1][/COLOR]aceasta nu se află.Însă, ca să nu-l lăsăm netîlcuit nici pe acesta, ni se cuvine a şti că el însemnează stăpîneasca Înviere după care tot pămîntul şi marea au primit razele cunoştinţei de Dumnezeu. Pe lîngă aceasta, Psalmul de faţă mai-nainte vesteşte şi suirea la ceruri a Stăpînului.
Al Domnului este pămîntul şi plinirea lui, lumea şi toţi cei ce locuiesc într-însa.
Că - de vreme ce Iudeii socoteau că El stăpîneşte doar Palestina, şi că numai pentru ei singuri poartă grija şi că este numai al lor Dumnezeu - proorocescul cuvînt ne învaţă după cuviinţă că El stăpîneşte toată lumea, şi o stăpîneşte nu răpind stăpînirea, nici lipsind pe altcineva de stăpînire, ci El zidind-o pe dînsa şi aducînd-o dintru nefiinţă întru a fi.
2 Că El Însuşi pe mări l-a întemeiat şi pe rîuri l-a gătit pe el.
Prin acestea, arată nu numai zidirea, ci şi purtarea de grijă: că pămîntului, fiind din fire uscat, i-a dăruit potrivită şi asemănată umezeală de afară şi - împreunîndu-l pe dînsul prin mijloc cu prea-mari noianuri, şi rîuri foarte multe şi prea-mari şi izvoare prin mijlocul uscaturilor - le-a făcut pe unele să curgă de-a pururea, iar pe altele să izvorască. Aşa, arătînd stăpînirea lui Dumnezeu şi mai-nainte vestind cunoştinţa de Dumnezeu a neamurilor, aduce sfătuirea pentru fapta bună, închipuind iarăşi cuvîntul prin întrebare şi răspuns. Că zice:
3 Cine se va sui în muntele Domnului şi cine va sta în locul cel sfînt al Lui?
Iar „munte” nu îl numeşte aici pe cel pămîntesc al Sionului, ci pe cel ceresc, pe care l-a arătat Fericitul Pavel: „Va fi apropiat - zice - de muntele Sionului şi de Ierusalimul ceresc, care este Cetatea Dumnezeului celui viu.” Şi, de vreme ce mai-nainte a învăţat că Dumnezeu este Făcătorul şi Ziditorul tuturor, după cuviinţă aduce răspunsul la întrebare:
4 Cel nevinovat cu mîinile şi curat cu inima, care nu şi-a luat în deşert sufletul său şi nu s-a jurat întru vicleşug vecinului său.
Zice: Cel ce doreşte a se sui în muntele acela se cuvine a-şi curăţi sufletul de gînduri necuvioase şi a-şi avea mîinile slobode de faptele care sînt într-acest chip. Pentru că pe „mîini” le-a pus în loc de „fapte”, iar prin „inimă” a însemnat „gîndurile”, căci cu una ne sfătuim, iar cu celelalte lucrăm. Şi unul ca acesta - zice - se cuvine să nu dorească nimic din cele ce curg şi se strică, fiindcă pe acestea le-a numit „deşarte”, ca şi Ecclesiastul, care zice: „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sînt deşertăciune.” Şi - de vreme ce şi vicleşugul, şi călcarea de jurămînt sînt înjugate cu iubirea de bani - după cuviinţă le opreşte şi pe acelea: „şi nu s-a jurat întru vicleşug vecinului său.” Apoi, arată rodul isprăvilor acestora:
5 Acesta va lua blagoslovenie de la Domnul şi milostenie de la Dumnezeu, Mîntuitorul său.
Foarte potrivit a înjugat milostenia cu blagoslovenia: fiindcă şi cele ce par că sînt răsplătiri se dau oamenilor numai pentru dumnezeiasca iubire de oameni, căci toate dreptăţile oamenilor sînt nimic pe lîngă darurile date de Dumnezeu, necum pe lîngă cele ce vor să fie, care covîrşesc şi gîndul omenesc.
6 Acesta este neamul celor ce caută pe Domnul, al celor ce caută faţa Dumnezeului lui Iacov.
Cei ce voiesc a vieţui după aceste sfătuiri - zice - doresc cu adevărat a-L vedea pe Legiuitorul faptei bune, Care de demult l-a învrednicit de a Sa arătare şi pe marele Iacov[COLOR=#800080][2][/COLOR]. În Psalmul al 11-lea, vorbind pentru un neam care trăia întru toată răutatea şi viclenia, Proorocul se ruga lui Dumnezeu, zicînd: „Tu, Doamne, ne vei păzi pe noi şi ne vei feri de neamul acesta în veac.” Iar aici hotărăşte cele împotrivnice: „Acesta este neamul celor ce-L caută pe Domnul.” Că - după înomenirea lui Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru, cînd tot pămîntul şi marea s-a plecat dumnezeieştii propovăduiri - neamurile au părăsit dumnezeii cei părinteşti şi Îl căutau pe Dumnezeul lui Iacov.
Şi aşa, mai-nainte vestind mîntuirea lumii, învaţă de aici pe cei ce s-au apropiat la credinţă că Stăpînul Hristos nu numai că a înviat, stricînd stăpînirea morţii, ci S-a şi înălţat la ceruri. Că, de vreme ce Psalmul 21 avea proorociile mîntuitoarelor Patimi şi mai-nainte grăirea mîntuirii neamurilor, după cuviinţă mai-nainte scrie aici stăpîneasca Înălţare, pomenindu-le pe neamuri şi propovăduindu-le cunoştinţa. Şi ne arată nouă cete de Îngeri, pe unii povăţuind înaintea Stăpînului Hristos, iar pe alţii întrebînd de sus şi voind a se învăţa ce vedere prea-slăvită este aceasta:
7 Ridicaţi, boieri, porţile voastre, şi vă ridicaţi, porţile cele veşnice, şi va intra Împăratul slavei!
8 Cine este Acesta, Împăratul slavei? Domnul cel tare şi puternic, Domnul cel tare în război!
9 Ridicaţi, boieri, porţile voastre, şi vă ridicaţi, porţile cele veşnice, şi va intra Împăratul slavei!
10 Cine este Acesta, Împăratul slavei? Domnul Puterilor, Acesta este Împăratul slavei!
Şi nimeni - mă rog - să nu se minuneze auzind neştiinţa Puterilor nevăzute, fiindcă ele nici nu ştiu mai-nainte, nici nu le ştiu pe toate, ci numai Dumnezeiasca Fire singură are cunoştinţa aceasta, iar Îngerii, şi Arhanghelii şi celelalte cete ale Puterilor nevăzute atîtea ştiu, cîte sînt învăţaţi. De aceea a zis şi dumnezeiescul Apostol, vorbind pentru dînsele: „Ca să se facă cunoscută acum Începătoriilor şi Stăpîniilor, întru cele cereşti, prin Biserică, înţelepciunea lui Dumnezeu cea în multe chipuri.” Iar dacă Puterile de sus au învăţat dumnezeiasca înţelepciune prin Biserică, mai cu de-adinsul nu este nici un lucru necuvios dacă nu ştiu taina Înălţării lui Hristos, văzînd ele fire omenească, iar nu Dumnezeirea ascunsă întru dînsa.
Dar, dacă cineva nu ar primi acest lucru, să-şi ia dezlegarea din cele tîlcuite în Psalmul acesta. Astfel, mai sus, Proorocul a închipuit tîlcuirea faptei bune din întrebare şi din răspuns, zicînd: „Cine se va sui în muntele Domnului, sau cine va sta în locul cel sfînt al Lui?” Întrebînd aşa, a adus pe urmă şi răspunsul: „Cel nevinovat cu mîinile şi curat cu inima…”, şi celelalte. La fel, să se socotească şi aici că aşa e forma cuvîntului şi că cei ce întrebau nu au întrebat neştiind, ci ca prin propovăduirea aceasta să-i înveţe pe toţi stăpînirea Celui ce Se înălţa. Pentru aceea zic Puterile ce răspund că El este Împărat al slavei, fiindcă primeşte slava de la toţi şi are Împărăţia adevărată şi statornică. Şi Îl numesc pe El „Domn tare şi puternic în război”, căci a pierdut amara tiranie a diavolului şi a risipit înşelăciunea dracilor. Şi poruncesc a se deschide „porţi veşnice”, care niciodată nu s-au deschis oamenilor, căci nimeni nu a trecut vreodată prin acelea, dar Dumnezeu-Cuvîntul - Care S-a înomenit, luînd asupră-Şi pîrga noastră şi suind-o în ceruri - a pus firea noastră să şadă de-a dreapta slavei întru cele înalte, „deasupra a toată Începătoria, şi Stăpînia, şi Domnia şi a tot numele ce se numeşte, nu numai în veacul acesta, ci şi întru cel ce va să fie”. Şi marele Ilie s-a înălţat, dar nu la cer, ci spre cer. Aşa, unele iarăşi întreabă ca şi la început, iar celelalte răspund şi se învaţă că El este Domnul Puterilor, Împăratul slavei, adică al Îngerilor şi al Arhanghelilor, şi Făcătorul şi Ziditorul a toată făptura cea nevăzută.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]Culegere de tălmăciri alcătuită de Orighen, care şi-a aşezat lucrarea pe şase coloane, în greceşte: „exapla” (vezi Cuvîntul de încheiere).

[COLOR=#800080][2][/COLOR]„Apoi, S-a arătat Domnul în capul scării şi i-a zis: Eu sînt Domnul Dumnezeul lui Avraam, tatăl tău, şi Dumnezeul lui Isaac. Nu te teme! Pămîntul pe care dormi, ţi-l voi da ţie şi urmaşilor tăi. Urmaşii tăi vor fi mulţi ca pulberea pămîntului şi tu te vei întinde la apus şi la răsărit, la miazănoapte şi la miazăzi, şi se vor binecuvînta întru tine şi întru urmaşii tăi toate neamurile pămîntului” (Facerea, 28:13-14).

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 24


Întru sfîrşit, al lui David.

Psalmul acesta are forma rugăciunii. Pentru aceasta, după cuviinţă, deasupra-scrierea lui nici nu-l numeşte Psalm. Oarecari din scriitori a zis că este mai-nainte vestitor al robirii şi a tîlcuit că de la aceea ar fi fost zis, luînd aminte numai la sfîrşitul lui, care zice: „Izbăveşte, Dumnezeule, pe Israil din toate necazurile lui!” Iar eu socotesc că Psalmul acesta s-a zis de Fericitul David cînd avea asupră-i multe năpădiri ale neprietenilor. De aceea face şi pomenirea păcatelor vechi, şi a celor noi, şi se roagă a se izbăvi de acestea. Psalmul pus înainte tîlcuieşte încă sfătuire şi dojenire folositoare oamenilor, „şi se potriveşte mai vîrtos celor chemaţi din neamuri şi are multă urmare şi asemănare cu cel mai înainte de dînsul.”
Către Tine, Doamne, am ridicat sufletul meu.
2 Dumnezeul meu, spre Tine am nădăjduit, să nu mă ruşinezi în veac, nici să-şi rîdă de mine vrăjmaşii mei.
De pretutindeni fiind înconjurat de nenumăraţi vrăjmaşi, Ţie, Stăpîne, Îţi aduc sufletul meu şi sînt atîrnat de al Tău ajutor, rugîndu-mă să nu petrec întru ruşine totdeauna, şi să fiu bucurie vrăjmaşilor.
3 Pentru că toţi cei ce Te aşteaptă pe Tine nu se vor ruşina.
4 Să se ruşineze cei ce nelegiuiesc în zadar.
Am - zice - chezaşi puternici ai nădejdii pe cei ce au crezut în Tine şi au dobîndit ajutorul Tău. Că obişnuieşti a purta grijă de aceştia, iar pe cei ce trăiesc întru fărădelege îi ruşinezi. Şi a zis că îi va umple de ruşine nu numai pe cei ce păcătuiesc, ci şi pe cei ce fac fărădelege în zadar, căci nu toţi greşesc asemenea: unii alunecă ori dintr-o întîmplare, ori din fireasca neputinţă; iar alţii se îndulcesc cu fărădelegile, şi cu mintea gîndesc altele.
Căile Tale, Doamne, arată-mi şi cărările Tale mă învaţă!
5 Povăţuieşte-mă spre adevărul Tău şi mă învaţă, că Tu eşti Dumnezeu, Mîntuitorul meu, şi pe Tine Te-am aşteptat toată ziua!
Iar eu, mai întîi, mă rog să cunosc căile Tale şi să deprind cărările ce duc către Tine, ca să călătoresc totdeauna pe cărarea Ta cea nerătăcitoare şi adevărată. Apoi, mă rog să mă învăţ prin înseşi lucrurile că eşti Mîntuitor al meu, aşteptînd totdeauna de la Tine iubirea de oameni. Pentru că pe „toată ziua” l-a pus în loc de „de-a pururea”, voind să ne înveţe că nu are acum o socoteală, iar mai tîrziu alta, în locul aceleia.
6 Adu-ţi aminte de îndurările Tale, Doamne, şi de milele Tale, că din veac sînt!
7 Păcatele tinereţilor mele şi ale neştiinţei mele să nu le pomeneşti! După mila Ta pomeneşte-mă Tu,
Cu blîndeţe - zice - şi cu iubire de oameni îi iconomiseşti de-a pururea pe toţi. Şi acum mă rog să dobîndesc bunătatea aceasta şi să-Ţi aduci aminte de a Ta iubire de oameni, iar nu de păcatul meu: O Stăpîne, făcînd pomenire de mine, fă-o cu iubire de îndurări, iar nu după dreptate. Că aceasta s-a rugat şi întru cele zise: „După mare mila Ta pomeneşte-mă Tu” Adică: Pomeneşte-mă pe mine, nu păcatul meu! „Iar «Păcatul tinereţilor mele şi al neştiinţei mele să nu-l pomeneşti!» înseamnă «păcatul norodului din Egipt, fiindcă am slujit acolo idolilor».” Deci păcatele acelea să nu le pomeneşti, ci a Ta iubire, prin care şi atunci i-ai miluit pe oameni.
pentru bunătatea Ta, Doamne!
Că nu pentru a mea vrednicie mă rog să dobîndesc aceasta, ci pentru a Ta iubire de oameni.
8 Bun şi drept este Domnul,
Nu aşa prost - zice - am folosit cuvintele acestea, ci ştiind că Stăpînul este nu numai drept, ci şi iubitor de oameni. Dumnezeiasca Scriptură ne învaţă pretutindeni aceasta, zicînd: „Mila şi judecata voi cînta Ţie, Doamne”, şi: „Milostiv, şi îndurat şi drept este Domnul”, şi: „Dumnezeul nostru, miluieşte” şi: „Dumnezeu este judecător drept, şi tare, şi îndelung răbdător şi neaducînd mînie în toate zilele.”
pentru aceasta lege va pune celor ce greşesc în cale.
9 Povăţui-va pe cei blînzi la judecată, învăţa-va pe cei blînzi căile Sale.
Simmah a tălmăcit mai descoperit, zicînd: „Pentru aceasta, va arăta calea celor ce greşesc.” Pentru că, din bunătate, Dumnezeu nu munceşte îndată pe cei ce păcătuiesc, ci le arată calea cea dreaptă şi îi învaţă legea pocăinţei. Iar pe cei ce trăiesc întru blîndeţe şi prostime[COLOR=#800080][1][/COLOR]îi învaţă a desluşi firea lucrurilor şi îi face a şti toate iconomiile Lui, ca nu cumva prostimea, făcîndu-se merinde de neştiinţă, să lucreze multă vătămare. Apoi, arată firea căilor celor zise:
10 Toate căile Domnului, mila şi adevărul, celor ce caută aşezămîntul Lui şi mărturiile Lui.
Că cei ce totdeauna şi necurmat se desfătează întru sfinţitele cuvinte se învaţă cu de-adinsul prin acelea că toate iconomiile lui Dumnezeu, Mîntuitorului nostru, sînt amestecate cu mila şi cu adevărul. Căci celor ce se căiesc pentru greşeli le dă milă şi iertăciune, iar pe nevoitorii nebiruiţi ai faptei bune înalt îi propovăduieşte şi îi încununează, scoţînd hotărîrea împreună cu adevărul. Încă şi celor ce au trăit întru fărădelege şi nu s-au căit de cele greşite aduce asupră-le munci după hotarele adevărului.
11 Şi curăţeşte păcatul meu, pentru numele Tău, Doamne, că mult este!
Deci eu – zice - Te rog să fi milostiv păcatelor mele, nu pentru căinţa cea sîrguincioasă, ci pentru numirea iubirii de oameni pe care o ai şi pentru că de numele Tău am spînzurat nădejdile mele.
12 Cine este omul ce se teme de Domnul? Lege va pune lui în calea pe care a ales-o.
13 Sufletul lui întru bunătăţi se va sălăşlui, şi sămînţa lui va moşteni pămîntul.
De aici înainte, sfătuieşte, şi aduce dojenirea folositoare şi făgăduieşte celor ce se tem de Domnul felurita purtare de grijă, fiindcă de multe feluri sînt vieţuirile bunei-credinţe: monahiceşti, mireneşti, pustniceşti şi politiceşti[COLOR=#800080][2][/COLOR], prosteşti (adică ţărăneşti) şi ostăşeşti, împărăteşti şi trăitoare din lucrarea mîinilor, corăbiereşti şi lucrătoare de pămînt, şi altele de multe feluri. Şi, fiindcă întru fiecare viaţă este cu putinţă a plăcea lui Dumnezeu, proorocescul cuvînt a zis după cuviinţă: „Cine este omul ce se teme de Domnul? Lege va pune lui în calea pe care a ales-o”, în loc de: Va pune legile cuvenite şi potrivite în viaţa pe care acela voieşte a o vieţui. Aşa, pe vameşii care îl întrebau ce se cade să lucreze, dumnezeiescul Ioan Botezătorul i-a sfătuit să nu ia nimic mai mult decît ce era rînduit; iar pe ostaşi - să nu asuprească pe nimeni, ci să se îndestuleze cu lefile, adică cu hrana osebită şi hotărîtă lor. Tot aşa, dumnezeiescul Apostol a pus legi potrivite şi robilor, şi stăpînilor, şi copiilor, şi părinţilor, şi muierilor şi bărbaţilor.
Deci proorocescul cuvînt le-a făgăduit celor ce au împlinit legile dumnezeieşti petrecerea sufletului întru bunătăţi şi blagoslovenia seminţiei: „Sufletul lui întru bunătăţi se va sălăşlui, şi seminţia lui va moşteni pămîntul”. Că - de vreme ce facerea de copii era dorită Iudeilor, pentru a lăsa moştenitori, şi încă şi acum acest lucru le este vrednic de iubit celor ce îmbrăţişează viaţa însoţită - şi dintru acestea îi îndeamnă a alerga către lucrarea faptei bune.

[patinina34]

14 Întărire este Domnul celor ce se tem de Dînsul, şi făgăduinţa Lui va arăta lor.
Simmah şi Teodotion au tălmăcit acest cuvînt mai descoperit: „Taina Domnului - celor ce se tem de Dînsul, împăcarea şi tocmeala Lui va arăta lor.” Şi este cu putinţă a-L auzi pe Însuşi Stăpînul zicînd, prin Isaia Proorocul: „Tainele Mele - Mie şi la ai mei.” Că nu le descoperă pe acestea tuturor, ci celor ce se tem de Dînsul, şi lor le arată scopul dumnezeieştilor Lui cuvinte. Iar, după Cei 70, „întărire este Domnul celor ce se tem de Dînsul”, arătîndu-i pe dînşii nebiruiţi şi mai înalţi decît vrăjmaşii.
15 Ochii mei - de-a pururea către Domnul, că El va scoate din laţ picioarele mele.
„Ochii”, aici, îi zice iarăşi pe cei ai minţii, pe care îi are către Dumnezeu, cunoscînd arătat că prin purtarea Lui de grijă va scăpa de bîntuielile vrăjmaşilor gătite asupra lui.
16 Caută spre mine şi mă miluieşte, că unul născut şi sărac sînt eu!
Acest nume, „unul născut”, ceilalţi l-au tălmăcit „unul”. Şi zice: Sînt golit de tot ajutorul, pentru aceea mă rog a dobîndi sprijinirea Ta. Şi foarte jalnic l-a pus pe acest „caută spre mine şi mă miluieşte”: Vezi-mi - zice - singurătatea şi înconjurarea vrăjmaşilor. Văzîndu-mă aşa, negreşit mă vei milui.
17 Necazurile inimii mele s-au înmulţit, din nevoile mele scoate-mă!
18 Vezi smerenia mea şi osteneala mea, şi lasă toate păcatele mele!
Cu multe pătimiri dureroase - zice - sînt îmbulzit despre toate părţile. Deci, cumpănind această smerenie şi ticăloşie a mea cu fărădelegile mele, dă-mi lăsarea şi dăruieşte-mi iertarea lor.
19 Vezi pe vrăjmaşii mei, că s-au înmulţit şi cu urîciune nedreaptă m-au urît.
Deşi mi se pare - zice - că nu sînt vrednic de iubirea Ta de oameni, cu atîtea rele luptîndu-mă, totuşi, văzînd nedreapta vrăjmăşie a neprietenilor, împărtăşeşte-mă de dînsa, că Ţie am greşit călcînd ale Tale porunci, iar aceia îmi dau război cu nedreptate, neavînd a mă învinui cu nimic.
20 Păzeşte sufletul meu şi mă izbăveşte, să nu mă ruşinezi că Te-am chemat pe Tine!
Că, deşi am călcat oarecari din legile Tale, nu m-ai despărţit de a Ta purtare de grijă. Pentru aceea, Te rog a mă izbăvi de cei ce îmi dau război şi a fi păzit.
21 Cei fără de răutate şi cei drepţi s-au lipit de mine, că Te-am aşteptat, Doamne.
Şi acest lucru este osebit al faptei bune: a urî cineva împreună-petrecerea cu cei răi şi a-i iubi pe cei ce cinstesc potrivirea şi întocmirea, şi cugetă îndreptarea şi sînt izbăviţi de răutate. Proorocul a zis că a făcut acest lucru, socotind că este întru plăcerea Stăpînului.
22 Izbăveşte, Dumnezeule, pe Israil din toate necazurile lui!
Rugăciunea către Dumnezeu este potrivită împăratului, căci se cuvine celui rînduit să stăpînească a face toată purtarea de grijă pentru supuşi. Pentru aceasta, nici Fericitul David nu a adus rugăciunea numai pentru sine, ci şi pentru norodul încredinţat lui, şi într-acest fel mîntuirea celui ce împărăţeşte bine şi frumos s-a făcut folos al norodului de obşte. Graiul are încă şi altă înţelegere. Israil se despărţise şi în vremea lui Saul, şi în vremea lui Işboşet[COLOR=#800080][3][/COLOR], şi în vremea lui Avesalom. Deci zice: Dacă aş dobîndi ajutorul Tău şi m-aş înălţa deasupra vrăjmaşilor, Israil va dobîndi pace şi se va desfăta întru bunătăţile Tale, după ce voi strica şi voi opri războiul dintru dînsul.


[COLOR=#800080][1][/COLOR]„Prostime” – aici: „simplitate”, „smerenie”.

[COLOR=#800080][2][/COLOR]De obşte, sociale, de la „polis” – „oraş”, în elineşte.

[COLOR=#800080][3][/COLOR]Işboşet, fiu al lui Saul, după moartea acestuia a domnit 2 ani în Israil (vezi Cartea a II-a a Împăraţilor, 2:10).

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 25

Al lui David.

Mi se pare că dumnezeiescul David a zis şi Psalmul acesta pentru sine şi socotesc că este mai vechi decît cel trecut. Că acela a făcut pomenire de păcat şi de mare păcat, zicînd: „Curăţeşte fărădelegea mea, că multă este!”, iar aici povesteşte felurile faptei sale celei bune. Deci socotesc că a rostit cuvintele acestea cînd era gonit de Saul şi silit a petrece la cei de altă seminţie, unde - văzîndu-i trăind cu păgînătate, şi cu rea-credinţă şi cu toată fărădelegea - fugea de adunările lor şi de jertfele a tot poporul, care se săvîrşeau dracilor. Şi tălmăcirea graiurilor ne învaţă aceasta mai descoperit.
Judecă-mă, Doamne, că eu întru nerăutatea mea am umblat, şi spre Domnul nădăjduind nu voi slăbi.
Zice: Purtîndu-mă cu credinţă, şi nici un rău făcîndu-i lui Saul şi fiind gonit cu atît amar, Te rog pe Tine, Stăpîne, să fi judecător al dreptăţii mele, că pe Tine Te ştiu Dumnezeu, şi de a Ta purtare de grijă am spînzurat nădejdile mele şi nădăjduiesc că nu voi fi sub mîna celor ce mă gonesc.
2 Ispiteşte-mă, Doamne, şi mă cearcă, cu foc lămureşte rărunchii mei şi inima mea!
Şi de aici este arătat că Psalmul acesta e mai vechi decît păcatul lui David (cel cu muierea lui Urie). Căci el doreşte nevoinţele cele primejdioase, fiindcă trăia cu nevinovăţie şi cu nerăutate şi nu avea cercare de păcat. Iar „rărunchi” şi „inimă” numeşte gîndurile, şi am zis aceasta de multe ori.
3 Că mila Ta înaintea ochilor mei este,
Te rog a fi cercat şi a mă lămuri prin foc ca pe aur, fiindcă la mila Ta nădăjduiesc şi de aici aştept ajutorul, că de acesta m-am răzimat şi m-am întărit.
şi bine am plăcut întru adevărul Tău.
Aici, povesteşte felurile bunei-plăceri:
4 Nu am şezut cu adunarea deşertăciunii, şi cu cei ce lucrează fărădelegea nu voi intra.
5 Urît-am adunarea celor ce viclenesc, şi cu cei necredincioşi nu voi şedea.
Zice: În aşa fel am purtat grijă de slujba Ta, că - şi fiind la oamenii rău-credincioşi şi fără de lege - am fugit de adunările lor şi de împreunările lor cele vătămătoare. Şi acestea însemnează petrecerea lui la cei de altă seminţie, cu care, fiind silit a locui împreună, nu suferea să se împărtăşească nici de păgînătate, nici de fărădelege.
6 Spăla-voi întru cei nevinovaţi mîinile mele şi voi înconjura jertfelnicul Tău, Doamne,
7 ca să aud glasul laudei Tale şi să povestesc toate minunile Tale.
Deci mă îngreţoşez foarte de reaua-credinţă a acestora şi doresc să văd jertfelnicul Tău, Stăpîne, şi să primesc în urechi cîntările Tale de laudă şi să-i învăţ marile lucrări ale minunilor Tale pe cei ce nu le ştiu. Iar acest „Spăla-voi întru cei nevinovaţi mîinile mele” se aseamănă cu ce a făcut Pilat, care - nevrînd a se împărtăşi de uciderea săvîrşită de Iudei - şi-a spălat mîinile, arătînd şi cu fapta fuga de lucrul acela. Deci zice: Cutezîndu-mă, îmi spăl mîinile ca un nevinovat care nu am avut nici o împărtăşire cu dînşii.
8 Doamne, iubit-am bunăcuviinţa casei Tale şi locul lăcaşului măririi Tale.
9 Să nu pierzi cu cei necredincioşi sufletul meu şi cu bărbaţii sîngiurilor viaţa mea!
10 Întru ale cărora mîini sînt fărădelegile dreapta lor s-a umplut de daruri.
În loc de „bunacuviinţă”, Simmah a pus „palat”, şi în loc de „bărbaţii sîngiurilor”: „bărbaţi ucigaşi”. Şi zice: Degrab slobozeşte-mă, Stăpîne, din petrecerea cu aceştia pe mine, care doresc după casa Ta care străluceşte cu darul Tău, ca să nu mă pierzi cu oamenii rău-credincioşi, şi luători de mită, şi ucigaşi şi care leapădă dreptatea. Şi, prin acestea, i-a arătat iarăşi pe aceiaşi. Iar „casă” a numit Cortul, că încă nu se zidise dumnezeiasca Biserică. Pentru aceea a şi adăugat: „şi locul lăcaşului slavei Tale.”
11 Iar eu întru nerăutatea mea am umblat, izbăveşte-mă, Doamne, şi mă miluieşte!
12 Piciorul meu a stătut întru îndreptare,
Zice: Fiind împreună cu aceştia, am urmat credinţei, şi m-am depărtat pe sine-mi de toată răutatea şi, răzimînd picioarele mele de îndreptarea bunei-credinţe, am stătut cu întemeiere şi cu întărire. Mă rog să-mi păzeşti starea aceasta pînă în sfîrşit. Şi va fi acest lucru, dacă mă vei izbăvi de locuirea împreună cu aceştia.
în biserici bine Te voi cuvînta, Doamne.
De aici ne-am învăţat mai descoperit că Psalmul s-a zis pentru însuşi David: căci făgăduia că, prin scrierea Psalmilor, Îl va lăuda şi Îl va binecuvînta pe Dumnezeu întru toate bisericile de prin lume, mai-nainte văzînd cu ochi prooroceşti schimbarea şi prefacerea lumii. Şi proorocia a luat sfîrşit, că - prin gurile bine-credincioşilor - marele David laudă în tot pămîntul şi marea pe Făcătorul de bine Dumnezeu.

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 26

Mai înainte de a se unge, Psalmul lui David.

Această deasupra-scriere nu am aflat-o întru izvodul ce se numeşte Al şaselea[COLOR=#800080][1][/COLOR]din Exapla, fără numai întru unele din izvoade. De aici dar, oarecari au luat pricină să scoată ca neadevărate toate deasupra-scrierile şi să le lepede, că - zic ei - cum ar fi fost cu putinţă să scrie David Psalmi prooroceşti, fiind încă neuns, şi neprimind darul Duhului, şi dealtfel fiind el tînăr atunci - oile păscînd, nu îndreptînd împărăţia - şi nefiind gonit de nici unii din vrăjmaşi? Se cădea să ştie ei că Istoria Împăraţilor spune că David s-a uns de două ori, iar mai vîrtos de trei ori: întîi în Vitleem - de Samuil Proorocul; a doua oară în Hevron - de seminţia Iudei, după uciderea lui Saul; iar a treia oară - de toate seminţiile, după săvîrşirea lui Memfivoste. Şi pentru a doua ungere zice aşa: „Şi a întrebat David pe Domnul, zicînd: Mă voi sui întru una din cetăţile Iudei? Şi a zis Domnul către dînsul: Suie-te! Şi a zis David: Unde mă voi sui? Şi a zis: În Hevron.” Apoi, povestind în ce chip s-a suit, scriitorul de istorie a adăugat: „Şi au venit oamenii Iudei şi au uns acolo pe David, ca să împărăţească peste casa Iudei.” Iar pentru a treia, iarăşi aşa: „Şi au venit toate seminţiile lui Israil către David în Hevron.” Şi, după puţin: „Şi le-a aşezat lor Împăratul David aşezămînt în Hevron înaintea Domnului, şi au uns pe David împărat peste tot Israilul.”
Drept aceea, este arătat că a zis Psalmul de faţă mai-nainte de a primi a doua hirotonie şi a se da la arătare iconomia lucrurilor. Deci, fiind gonit de Saul, a rostit cuvintele acestea cînd a intrat către Avimeleh preotul şi - rugîndu-se în Cortul lui Dumnezeu şi luînd blagoslovenia pîinilor - a scăpat din mîinile celor ce îi dădeau război. Şi zice aceasta şi în Psalmul de faţă: „M-a ascuns pe mine în Cortul Lui în ziua răutăţilor mele.” Tot atunci, Doeg Idumeul, păscînd acolo asinii împărăteşti, a vestit lui Saul fuga lui David. Pentru aceea zice în Psalm: „S-au sculat asupra mea martori nedrepţi.” Tîlcuirea de-a rîndul ne va învăţa acestea încă mai descoperit.
Domnul este luminarea mea şi Mîntuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este scutitorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa
De Tine - zice - luminîndu-mă şi strălucindu-mă cu lumina Ta de gînd, îi defăimez pe toţi neprietenii deodată.
2 cînd se vor apropia de mine cei ce-mi fac rău, ca să mănînce cărnurile mele? Cei ce mă necăjesc şi vrăjmaşii mei, aceia au slăbit şi au căzut.
Zice: Nu am greşit nădăjduindu-mă la ajutor de la Tine, pentru că - ajungîndu-mă cei ce mă goneau ca nişte fiare şi se ispiteau a mă face jertfă mîncată crudă - pe mine nu m-au vătămat cu nimic, iar ei au pătimit pierzarea cea de tot. Istoria ne învaţă că acest lucru s-a întîmplat de multe ori, pentru că, fiind vînat de Saul, David a scăpat din mreji, iar mai vîrtos, de ar fi voit, l-ar fi şi ucis pe cel ce îl gonea. Dar el şi-a arătat a sa filosofie, iar acela şi-a luat pedeapsa pentru răutate la cei de altă seminţie. Deci cele zise sînt mai-nainte grăire a celor ce or să fie.
3 De s-ar rîndui asupra mea tabără, nu se va înfricoşa inima mea. De s-ar scula asupra mea război, întru aceasta eu nădăjduiesc.
Luînd - zice - atîta cercare a ajutorului Tău, eu îndrăznesc asupra celor grele, într-armîndu-mă cu nădejdea, măcar de se vor ispiti vrăjmaşii să năpădească asupra mea de două şi de trei ori pe atîţia.
4 Una am cerut de la Domnul, aceasta voi căuta: să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele, să văd frumuseţea Domnului şi să cercetez Biserica cea sfîntă a Lui.
5 Că m-a ascuns în Cortul Său în ziua răutăţilor mele, acoperitu-m-a întru ascunsul Cortului Său, pe piatră m-a înălţat.
Zice: Dobîndind atîta facere de bine, eu nu caut de la Făcătorul meu de bine bogăţii şi stăpînire, nici împărăţie şi slavă, ci să stăruiesc totdeauna la dumnezeiasca Biserică, şi să văd ca într-o oglindă dumnezeiasca frumuseţe de acolo şi să cercetez toate cele făcute după Lege. De acolo am acum cercare a folosului, de acolo secerînd mîntuirea şi scăpînd din mîinile celui ce mă gonea. Pe acestea le-a cerut marele David, şi le-a luat de la marele dăruitor Dumnezeu. Că el a întors dumnezeiescul Chivot, şi a făcut alt Cort, mai minunat, şi a alcătuit cetele de multe feluri ale cîntăreţilor, fapte pe care va putea să le înveţe cineva mai cu de-amănuntul din Cartea Paralipomenilor. Iar aceasta ce zice: „Una am cerut de la Domnul”, însemnează cum că „un dar am cerut”, că aşa se cuvine să înţelegem.
6 Şi acum, iată, a înălţat capul meu peste vrăjmaşii mei. Înconjurat-am şi am jertfit în Cortul Lui jertfă de laudă.
Aici timpul s-a schimbat. Aceasta ne-a învăţat şi Achila, că, în loc de: „a înălţat capul meu”, a pus: „se va înălţa capul meu”. Deci însemnează că va împărăţi, şi va birui pe vrăjmaşi şi îi va înconjura pe dînşii cel ce acum de dînşii este înconjurat. Şi nu Îi va aduce lui Dumnezeu jertfele Legii în Cort, ci - prin cei ce au crezut în Dumnezeu - îi va aduce jertfa de laudă întru toate bisericile din lume, noaptea şi în toate zilele. Unele din pre-scrieri (adică izvoade) au: „jertfă de laudă şi de strigare”. Au însă aceeaşi minte[COLOR=#800080][2][/COLOR] şi înţelegere, căci „strigare” este glas de război, făcut de cei mai îndrăzneţi asupra celor ce se tem. Într-acest chip este şi cîntarea de laudă, că glasul e al celor ce sînt cu inimă bună, şi se veselesc şi Îl laudă pe Dumnezeu, că zice: „De este cineva între voi cu inimă bună, să cînte.”
Cînta-voi şi voi lăuda pe Domnul.
Şi de aici este arătat că s-a schimbat timpul, fiindcă se făgăduieşte să cînte şi să aducă laudă.
7 Auzi, Doamne, glasul meu cu care am strigat! Miluieşte-mă şi mă auzi pe mine!
Milă cere, dar nu nedreaptă, ci foarte cu dreptate.
8 Ţie a zis inima mea: Pe Domnul voi căuta.
Zice: N-am rostit cuvinte golite de adevăr, ci - mintea împreună-mărturisind cuvintelor - am pus lucrul deasupra lor.
Căutatu-Te-a pe Tine faţa mea,
Şi nu vor ajunge cele făcute pînă acum, ci voi lucra acestea şi în vremea de-aici înainte:
faţa Ta, Doamne, voi căuta.
Deci să nu mă lepezi pe mine, cel ce Te doresc, nici să mă lipseşti de ceea ce doresc:
9Să nu-Ţi întorci faţa Ta de către mine şi să nu Te abaţi întru mînie de la robul Tău!
Aceasta a pus-o din metafora celor ce se mînie, şi se întorc de către cei ce se apropie la dînşii şi se ispitesc a se abate către altă cale.
Ajutorul meu fii, să nu mă dai pe mine corbilor şi să nu mă părăseşti, Dumnezeule, Mîntuitorul meu!
Pe acest „să nu mă dai pe mine corbilor”, ceilalţi tălmăcitori l-au zis: „Să nu mă lepezi pe mine.” Cei 70 au făcut numele acesta dintru învăţătura dinafară, pentru că „Du-te la corbi!” era ocară la cei vechi, făcută din oarecare basm.
10 Că tatăl meu şi maica mea m-au părăsit, iar Domnul m-a luat.
Că, fiind gonit de Saul, am fost silit a petrece departe de cei ce m-au născut. Destul însă îmi eşti Tu mie în locul tuturor - o Stăpîne!
11 Lege pune-mi mie, Doamne, în calea Ta, şi mă povăţuieşte în cărare dreaptă,
În loc de „lege pune-mi mie”, Achila şi Teodotion au zis: „luminează-mă”, iar Simmah: „arată-mi calea Ta”. Zice: Fiindcă sînt silit a petrece departe de cei de o seminţie cu mine, fă-Te mie Însuţi legiuitor şi povăţuitor, arătîndu-mi cărarea care duce către Tine.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]În Exapla, Psalmii aveau două tălmăciri suplimentare, numite A cincea (Quinta) şi A şasea (Sexta), subînţeles „uersio”- traducere.

[COLOR=#800080][2][/COLOR]cuget