Sinceritatea :

[Dumitru73]

totul porneşte de la sinceritatea faţă de propria persoană.
dacă faţă de tine nu eşti sincer, dacă "reuşeşti" să te minţi cu succes chiar şi pe tine, este grav.
nu doar faptele sunt grave, ci faptul că nu mai ai cale de întoarcere. cine te-ar putea convinge? tu "detii" adevărul.
cu siguranţă că sunt situaţii în care trebuie să eviţi adevărul.
dar asta este altceva.

Să eviți să-l spui? Sau să-l afli?

[Dumitru73]

În prealabil postat de N.Priceputu

Să eviți să-l spui? Sau să-l afli?

da eviţi să-l spui.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de Dumitru73

dacă "reuşeşti" să te minţi cu succes chiar şi pe tine, este grav.

De regula, asta este un pacat contra Duhului Sfant. Iar pacatele contra Duhului Sfant, spune Domnul, nu vor fi iertate. Pentru ca:

nu mai ai cale de întoarcere. cine te-ar putea convinge? tu "detii" adevărul.

[cristiboss56]

În prealabil postat de Dumitru73

totul porneşte de la sinceritatea faţă de propria persoană.
dacă faţă de tine nu eşti sincer, dacă "reuşeşti" să te minţi cu succes chiar şi pe tine, este grav.
nu doar faptele sunt grave, ci faptul că nu mai ai cale de întoarcere. cine te-ar putea convinge? tu "detii" adevărul.
cu siguranţă că sunt situaţii în care trebuie să eviţi adevărul.
dar asta este altceva.

"Este cu neputinţă să fii sincer cu ceilalţi până nu ai învăţat să fii cu tine însuţi."

Maurice Maeterlinck

[cristiboss56]

În prealabil postat de dobrin7m

A fi sincer inseamna a nu minti. Iar tema minciunii este pe larg arata in Scriptura.


Omul viclean este mincinos, una spune si alta este, una este inlauntrul sau si alta in afara. Acest om viclean nu este sincer, si iata ca vorbind de viclenie, care este un pacat, invatam, sa fim sinceri.
Ca sa discutam despre sinceritate are trebui neaparat sa discutam despre minciuna, neadevar si viclenie pacate care sunt dezbatute de toti Sfintii Parinti.

In ziua de azi , omul sncer este luat de prost , este privit ca o ciudatenie , ca ceva iesit din "tipar". Acelasi lucru putem spune despre omul bun , intelegator si smerit !

[cristiboss56]

http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...a-b1-p2064.htm
Există în om un instinct infailibil de a discerne binele de rău. A fi onest cu tine şi cu viaţa ta în general presupune frecvent o deschidere largă în faţa suferinţei. Aceasta determină, poate, ca onestitatea să fie ceva mai rară în zilele noastre?
La o discuţie la care am asistat, în care s-a vorbit despre onestitate, s-a spus că ea înseamnă a fi cinstit, corect şi incoruptibil, calităţi raportate la baza de principii în care credem şi la care aderăm. S-a spus că este o calitate morală de mare preţ, ce presupune judecată dreaptă şi un acord între ceea ce simţim, spunem şi facem. Poate presupune durere şi o renunţare la binele personal, în virtutea a ceea ce credem. Este o trăsătură de caracter lucrată de-a lungul vieţii, nu moştenită genetic şi deşi noţiunile se pot uşor confunda, este cumva diferită de sinceritate. Afirmaţia aceasta poate contraria, dar cunoaştem probabil situaţii de viaţă în care am fost oneşti, chiar alegând să nu fim total sinceri, cel mai adesea ca să nu rănim. Am fost oneşti faţă de principiul nostru de a pune binele celuilalt pe o treaptă importantă a valorilor pe care le respectăm.
Sinceritatea ca scuză pentru a-l lovi pe celălalt

Onestitatea foloseşte sinceritatea, dar e mai mult decât atât. Sinceritatea poate fi privită astfel şi ca o alegere, care diferă cu situaţiile şi relaţiile care o generează, pentru că există limite până la care o putem folosi. Aceste limite sunt date natural de răspunsul la întrebările: dacă alegând sinceritatea totală urmăresc un bine, un ajutor sau îmi rănesc aproapele? Deci sinceritatea poate avea feţe, dar onestitatea este una singură. Feţele sincerităţii şi limitele până la care o putem folosi nu sunt întotdeauna uşor de distins. Poate pentru aceasta Dostoievski afirma că „nu există lucru mai greu decât sinceritatea“.
Putem şti absolut sigur că tot ceea ce spunem aduce cu adevărat un bine, nu răneşte şi este de ajutor? În unele ocazii, poate mult mai frecvente decât am putea crede, acest răspuns rămâne o necunoscută, chiar şi în faţa celor mai bune intenţii, motiv pentru care se cer folosite cel puţin două ajutoare de seamă. Să cântărim cu atenţie cuvintele rostite şi să le îmbrăcăm în blândeţe, pentru că putem transmite acelaşi mesaj în moduri foarte diferite. Deci, să nu folosim sinceritatea ca scuză pentru a-l lovi pe celălalt şi să nu uităm că dacă alegem să rănim, se pierde mult din ce am vrut cu adevărat să spunem. Al doilea ajutor, care este de fapt mereu primul, este rugăciunea. Înainte să rostim ceva despre care credem că ar putea avea un efect important în celălalt, să spunem o rugăciune scurtă. Nu sunt căi dificile, dar ne devin cu adevărat utile numai dacă alegem să le folosim frecvent, făcându-le un mod de viaţă.
Un far în întuneric
S-a spus că onestitatea duce la Dumnezeu. Sau că odată cu apropierea noastră de Dumnezeu, gradul de onestitate creşte. Această calitate morală funcţionează ca un far în întuneric, luminând realist atât calităţile, cât şi defectele noastre, arătând dureros dimensiunile nebănuite ale faptelor noastre.
Onestitatea se învaţă. În timp, odată cu maturizarea noastră, parcurgem un drum în care alegem ceea ce este important pentru noi. . .
Link permanent catre articolul complet
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...a-b1-p2064.htm