Creatie versus evolutie

[Eugen7]

"Trecerea de la evul mediu la modernitate a gasit insa Biserica nepregatita, cu o constiinta relaxata (traditia eclesiala nu a mai fost interpelata cultural, pe masura paradigmei elenistice; nici macar de filosofia islamica, grea de continutul neoplatonic) si cu o amintire stearsa a modului de lucru al Parintilor. Este adevarat, Biserica Rasaritului nu a fost provocata de la inceputurile modernitatii - se pare ca nu a fost nici jenata, daca ne gandim ca majoritatea carturarilor de cultura bizantina a privit cu interes emergenta stiintelor -, socul noii cosmologii fiind resimtit mai intai in Apus. Din pacate, teologia occidentala, atasata unilateral de reprezentarea antica a lumii - socotita dogma netrecatoare, de vreme ce Galilei, spre exemplu, a fost acuzat de erezie -, a fost tentata sa respinga stiinta. De aici conflictul. Unei teologii intepenite in trecut, intr-o reprezentare supranaturalista a realitatii, i-a raspuns o stiinta ateizata, astfel incat ceea ce reprezenta sansa unei intalniri intre viziunea crestina si mentalitatea moderna s-a transformat intr-un conflict al ideologiilor. Mai departe, materialismului ateu profesat de oamenii de stiinta i-a raspuns literalismul teologiei, intr-o inutila incercare de contestare a legitimitatii stiintelor pe motiv ca nu convin Scripturii.

Acest conflict, i.e. al creationismului (fundamentalism in marginea teologiei) si al evolutionismului (fundamentalism in marginea stiintei), ramane insa din perspectiva traditiei Parintilor o falsa problema, care, e drept (si evident), scurtcircuiteaza raporturile dintre cele doua domenii ale cunoasterii. Vladimir Lossky observa va Biserica nu a avut niciodata de aparat vreo stiinta sau paradigma culturala, servindu-se mereu cu mare libertate de diversele sisteme care functionau la un moment dat.

In aceeasi linie, mitropolitul Zizioulas afirma ca o viziune patristica despre lume nu implica si fidelitatea Bisericii fata de contextul cultural in care Parintii din vechime si-au savarsit marturia: nu avem nevoie astazi de ceea ce au spus Parintii decat pentru a cunoaste si asuma stilul eclesial al manierei lor de lucru. [Zizioulas acuza teologia ortodoxa de astazi de fundamentalism patristic, asa cum acuza teologia protestanta de fundamentalism biblic.] A merge pe urmele Parintilor, considera mitropolitul, implica efortul decontextualizarii mesajului lor teologic, eliberandu-l de urmele vechii paradigme, pentru a-l recontextualiza sau incultura in carnea contemporaneitatii; asadar, a-l transpune in cadrele noii reprezentari.

Din nefericire, chiar daca o parte din teologii ortodocsi accepta necesitatea unei asemenea operatii, aceasta ramane mereu amanata din cauza unei confuzii de neiertat intre cercetarea stiintifica si diversele ideologii din marginea acesteia. Aceste ideologii paraziteaza de fapt demersul stiintific, cum se intampla in cazul confuziei dintre evolutie, ca fapt stiintific, si evolutionism, ca ideologie ateista care incearca sa interpreteze realitatea cosmica, biologica si umana facand abstractie de Dumnezeu, de un proiect si de un scop al creatiei.

Mai mult, si dintr-un alt unghi, din cauza infrangerii suferite in fata stiintelor, in sec. XVIII-XIX, teologii considera ca nici nu mai trebuie purtata vreo discutie cu lumea stiintei, si ca ceea ce au ei acum de facut este numai sa redescopere si sa conserve cu pietate realizarile generatiilor crestine din trecut. Acest blocaj, cu totul strain de spiritul apostolic al misiunii Bisericii, determina cea mai mare parte a teologilor sa ramana insensibili fata de importantele mutatii din cosmologia contemporana. Intr-o profunda criza a constiintei sale profetice, Biserica pare a fi pierdut puterea de a discerne si de a spera in semnele unei noi "pliniri a vremii". Or, pronia dumnezeiasca pare sa fi condus lumea stiintei - dincolo de perceptia Bisericii - catre momentul unei intalniri cu viziunea teologica traditionala despre lume.
[...]
Noua cosmologie, incercand o reprezentare a lumii in stare sa dea seama de tot, prin urmare tinzand sa colecteze maximum de fapte, inclusiv pe cel al existentei noastre, se deosebeste radical de cosmologia secolelor trecute. In vreme ce Galilei, Laplace si ceilalti, credeau ca se poate elabora o reprezentare corecta a universului facand abstractie de Dumnezeu si om, cosmologii de astazi inteleg faptul ca existenta si constiinta noastra pot fi considerate aparitii intamplatoare numai din usurinta, din comoditate mentala, asa incat se simt obligati sa interpreteze natura si forma universului in functie de faptul ca existam.

Aceasta concluzie a condus cosmologia contemporana spre elaborarea principiului cosmologic antropic, potrivit caruia - intr-o formulare paradoxala a sa - universul este asa cum e pentru ca noi suntem asa cum suntem. Principiul antropic (similar noii teorii a haosului, a dinamicii nonliniare) pare a fi solutia explicativa pentru numeroase nedumeriri, cum este aceea legata de faptul ca, desi ar fi posibil ca la nivel cuantic sa fie zamislita numai dezordinea, rezultatul fluctuatiilor cuantice este ordinea, tendinta elaborarii unor structuri din ce in ce mai organizate si mai stabile in univers. Interesant este ca, deoarece umanitatea nu exista fizic de la inceputurile universului, multi cosmologi contemporani considera necesar sa introduca in ecuatie factori situati mai presus de perceptia stiintifica, cum sunt Logosul si rationalitatea creatiei.

In acest punct poate si trebuie sa intervina teologia, atata vreme cat vrea sa urmeze drumul Parintilor. Parintii cunosteau reprezentarea universului static, multistratificat concentric, insa marcat de amprenta Logosului. De aceasta amprenta s-au prevalat ei pentru a se intalni cu paradigma acelui timp, exprimand credinta lor in Hristos prin asumarea termenului Logos. Acelasi este, asadar (daca luam in consideratie viziuni despre univers cum este cea a lui Barrow), punctul in care teologia de astazi se poate articula cu noua paradigma. Datele s-au schimbat, desigur, universul este descris azi ca inimaginabil de mare si complex, insa,[u] pentru ca noua cosmologie sesizeaza dincolo de evolutia universului o rationalitate, teoria patristica a Logosului se poate intalni fara mari dificultati si cu aceasta reprezentare.

Pentru cei din societatea seculara, intrigati de propunerea intalnirii, cred ca raspunsul este evident: stiinta lucrurilor din afara omului a lasat constiinta fara sansa unei orientari, pentru ca universul fara Dumnezeu si om devine lipsit de sens. Angoasele omului modern de aici vin. Incercarea de recuperare a universului simbolic al noimelor, antidot pentru aceste probleme ale constiintei, implica si acceptarea teologiei ca partener pentru discutie. Pentru cei care, in Biserica, se intreaba de ce este necesar un asemenea efort, raspunsul e deja dat de Parintii din vechime, de vreme ce ei insisi au savarsit o operatie asemanatoare in contemporaneitatea lor, transpunand viziunea eclesiala despre lume din contextul mitic in cel filosofic.

Operatia la care sunt chemati teologii astazi, aceea de a transpune acelasi mesaj eclesial despre lume din contextul filosofic antic in cel stiintific contemporan, are aceeasi motivatie: inseminarea pamantului culturii cu Verbul evanghelic, pentru mantuirea omului. [/b]
[...]
O teologie traditionala nu se va multumi cu recitarea textelor Parintilor, incercand mai curand sa repete aici si acum reusita lor; aceasta cu atat mai mult cu cat pamantul culturii, bine lucrat de cosmologia contemporana, este bun. Iar pamantul bun asteapta o samanta buna."
http://www.crestinortodox.ro/sanatat...ala-72678.html

Doamne ajuta.

[Eugen7]

"Viziunea cosmologica a sfantului se descifreaza deplin doar hristologic si eclesiologic. In raspunsul 60 catre Talasie, sfantul afirma ca taina lui Hristos s-a realizat in Hristos. Taina cea din veac ascunsa este Hristos, ca proiect si forma ultima sau etapa desavarsita a proiectului. Inainte de lume nu sta Logosul pur si simplu, ci Logosul intrupat, Hristosul ceresc, de care vorbeste sfantul Pavel (cf. Romani, 8, 29). Aceasta preexistenta si preeminenta a lui Hristos fata de creatie indica faptul ca continutul logosului, al ratiunii de a fi a lumii este divinoumanitatea: proiectul despre lume viza realizarea respiratiei comune a Creatorului si a creatiei. Aceasta e taina nespusa, pe care nici ingerii nu au stiut-o. Aceasta e marele mister al kenozei divine, care s-a descoperit acum, la sfarsitul lumii, in Iisus Hristos. Iisus este cel in care s-a descoperit si realizat planul lui Dumnezeu; in Hristos se descifreaza asadar vointa dumnezeiasca privind lumea si forma ultima a acesteia. Singurul lucru nou sub soare este taina Hristosului ceresc coborat pe pamant, adica theandria.

Ceea ce se descopera si se realizeaza anticipat in Iisus Hristos - manifestandu-se prin comunicarea insusirilor intre cele doua firi ale sale (dumnezeirea se inomeneste iar umanitatea se indumnezeieste) - este starea ultima a creatiei, dar nici de aceasta data puterea lui Hristos nu se substituie lumii, nu lucreaza fara energiile creatiei. Viziunea sfantului devine acum eclesiologica. Biserica este configurata potrivit dihotomiei esentiale a creatiei (naosul locasului sfant corespunde vizibilului, altarul corespunde invizibilului). Ceea ce s-a revelat in Hristos devine premisa transformarii creatiei in Biserica."
http://www.crestinortodox.ro/sanatat...ala-72678.html

[cristiboss56]

În prealabil postat de Eugen7

Iata doua filme exceptionale (care desi la prima vedere par antagonice de fapt se completeaza unul pe celalat... in ceea ce priveste "originea speciilor" si crearea omului, caci toata creatia este hristocentrica):

Cum apar speciile...
http://www.youtube.com/watch?v=-a6Pe...eature=related
"Priviti mai profund" si veti intelege (cu ajutorul harului lui Dumnezeu) "un pic din taina creatiei"... asociati "norisorii personalizati" cu natura (universul, evident impersonal) creat de Creator, care face voia Creatorului: hristocentrismul.

Aborigenii din jungla amazoniana: prima intalnire cu "omul modern" "civilizat".
http://www.youtube.com/watch?v=xd0I1...eature=related
Consider ca acest film confirma afrimatia invataturii filocalice: "omul este animal indumenzeit".

De asemenea "nu reusesc" sa imi dau seama daca acesti oameni aborigeni (evident ca nu toti ci doar unii dintre ei) care traiesc in armonie (naturaletea dragostei) unii cu altii, cu natura, sunt "urmasii" lui Adam (inainte de cadere sau dupa cadere)... sau sunt "parintii trupesti" ai lui Adam?
Sigur insa putem "vedea" in ei si in noi ca suntem dupa chipul pecetii, prototipul omului: Iisus Hristos. Atat ei cat si noi putem fi botezati in numele Sfintei Treimi... putem fi hristificati, sfintiti, indumnezeiti in har (harul Duhului Sfant).
Fara Hristos Iisus (Sfanta Sa Biserica, Sfintele Taine, Sfanta Traditie)... atat ei cat si noi suntem nimic (parf si cenusa... nimic). Sa se milostiveaca Dumnezeu de noi si sa ne ajute cu harul Sau sa intelegem atat cat ne este noua cu putinta aceste "taine"...

Doamne ajuta. Har si pace sa ne daruiaca Domnul Iisus Hristos.

P.S. Editarea ulterioara a avut ca scop corectarea link-urilor.

Sau cum ateismul modern şi-a aflat întruchiparea, de neîntrecut, în materialismul evoluţionist
Zis-a cel nebun întru inima sa: Nu este Dumnezeu! Stricatu-s-au şi urîţi s-au făcut întru meşteşuguri. Nu este cel ce face bunătate, nu este pînă la unul! Domnul din cer a privit peste fiii oamenilor, ca să vadă de este cel ce înţelege sau cel ce caută pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut, împreună-netrebnici s-au făcut! Nu este cel ce face bunătate, nu este pînă la unul!” (Psalmul 13:1-3). Stihuri pe care Fericitul Teodorit al Chirului (veacul al 4-lea) le tîlcuieşte aşa: ]

]„Temelie şi rădăcină a păgînătăţii este viaţa cea stricată, pentru că ei, dîndu-se pe sine la desfrînare şi la viaţă de fiară, au scos din minte pomenirea lui Dumnezeu: unii, lepădîndu-se de Dumnezeu cu totul şi hotărînd că nu este nicidecum Dumnezeu, ci numai un nume deşert rînduit peste nici o fiinţă; alţii, numindu-i Ťdumnezeiť pe cei ce nu sînt şi împingîndu-L în lături pe Cel ce singur este Dumnezeu cu adevărat; iar alţii, făcîndu-şi socoteala că este Dumnezeu, dar dovedind şi arătînd că nu poartă grija celor de pe pămînt şi nu priveşte nicicum la cele omeneşti.
Deci toţi împreună s-au abătut într-o socoteală lepădătoare de Dumnezeu, dar nu îndrăzneau să zică aceasta cu gura şi să se lepede cu buzele, căci gîndurile fireşti îi povăţuiau către mărturisirea cunoştinţei lui Dumnezeu. Cu inima se încredinţau însă pe sine, făcîndu-se cu adevărat fără de minte şi înnebunindu-se, că Acesta nu este Dumnezeu întru totul.
Iar mustrare a gîndului lor fără de Dumnezeu erau cele lucrate de dînşii, pentru că din rod se cunoaşte pomul. Drept aceea, cu înseşi faptele şi cu toată viaţa lor şi-au stricat sufletul, dîndu-se cu trupul la toată stricăciunea, încît şi bărbaţii se înnebuneau asupra bărbaţilor. Şi se stricau pe sine cu toate lucrările cele fără de lege şi cu fapte ce nu-s vrednice de grăit şi urîţi erau pentru dînsele. Cum nu ar fi prea-arătat aşadar - măcar de ar fi şi scris cu cuvîntul deasupra loru-şi nenumăraţi Ťdumnezeiť, măcar de ar fi şi zis cu buzele că-L ştiu şi că-L mărturisesc pe Dumnezeul cel peste toate - că întru inima lor, adică în mintea lor, nu era nici o înţelegere adevărată pentru Dumnezeu? Într-acest chip era toată viaţa mai înainte de venirea Mîntuitorului nostru. Iar „nebun” s-a numit, prea-adevărat şi prea-fireşte, cel lepădat de Dumnezeu. Căci, dacă frica lui Dumnezeu este începătura înţelepciunii, apoi nefrica şi lepădarea vor fi împotrivnice înţelepciunii” (

Asta vor să facă şi acum, să-i întoarcă pe cei botezaţi la acea vieţuire drăcească. Ateismul străbate întreaga materie a aşa-ziselor „cunoştinţe” ce se vîră silnic în minţile şcolarilor, de la „grădi” şi pînă la Universitate. (Că nu e vorba de nici un fel de cunoştinţe în adevăratul înţeles al cuvîntului se va vedea la timpul potrivit.) Să nu vă închipuiţi însă că „procesul instructiv-educativ” lasă deoparte celelalte păcate de moarte. Nicidecum! Nu scapă din vedere nici unul, le „cultivă” pe toate, ca un grădinar iscusit, ce are în serele sale şi flori timpurii, şi flori tîrzii. Dar ateismul e îngrijit cu osebită luare-aminte, pentru că Statul - a cărui instituţie de căpătîi e Şcoala - Statul deci este ateu înainte de a fi păgîn, sau iubitor de argint, sau slujitor al pîntecelui, sau ce mai vreţi, măcar că e şi toate acestea.
De aceea, şcoala are datoria să producă cetăţeni în primul rînd atei, şi abia după aceea curvari, prea-curvari, îndrăciţi cu pîntecele, iubitori de argint, iubitori de odihnă trupească şi de slavă deşartă! De fapt, ateismul hrăneşte toate celelalte patimi, căci, dacă nu e Dumnezeu, atunci nu e nici păcat, şi omul poate să facă orice.
Ateismul modern şi-a aflat întruchiparea, de neîntrecut, în materialismul evoluţionist. „Filosofia” acestuia se mărgineşte la doar două dogme: prima, că nu există decît materie; iar a doua, că această materie evoluează de la formele cele mai simple către cele mai complexe.

[cristiboss56]

De pildă, în manualele de chimie citim:
„Trăim înconjuraţi de obiecte şi de fiinţe pe care le observăm şi le cunoaştem cu ajutorul simţurilor noastre. Acestea se deosebesc între ele (au formă, culoare, gust, miros, dimensiuni, masă diferite), dar au o trăsătură comună; sînt alcătuite din materie.

. Materia. Universul se compune din materie, denumire provenită de la cuvîntul latin materia, care înseamnă lemn sau alt material. […] Atomii s-au născut în primele clipe ale Universului şi se formează şi acum în stele. Materia şi energia sînt inseparabile”

Şi:

„Tot ce se află în întregul univers este materie”

Scurt! Aşadar, materia există dintotdeauna şi e nemuritoare. Apoi - ne spune dogma evoluţionistă - în timp şi din întîmplare, ea a luat forme tot mai complexe, ajungînd la înfăţişarea lumii de azi. Precum băgăm de seamă, acesta e ateismul cel mai curat cu putinţă, căci nu mai păstrează în anti-teologia sa nici măcar umbra vreunui dumnezeu personal (cum făceau deiştii), măcar că nu poate ocoli credinţa în materia însăşi, în întîmplare, în necesitate, în progres şi în numeroşi alţi idoli - cum se va arăta mai la vale.
Oricine vede că „filosofia lumii ca joc «întîmplător» al atomilor, care şi ei au luat fiinţă «întîmplător», este satisfăcătoare doar pentru minţile cele mai mărginite şi debile”. În ciuda acestui fapt, toată gîndirea lumii de azi - fie că îi avem în vedere pe necredincioşi, pe păgîni, pe eretici sau pe cei mai mulţi dintre Ortodocşi - şade neclintit pe piatra vîrtoasă a superstiţiei materialismului evoluţionist, ajuns temelie a „ştiinţelor” după publicarea cărţii lui Charles Darwin Originea speciilor, şi de întreaga şcoală care s-a zidit asupra ei. Aceasta este plămada care, de un veac şi mai bine, dospeşte întregul aluat al „ştiinţelor” omeneşti, care întemeiază şi îndreptăţeşte programul de împătimire pus în practică de către şcoală: de la împătimirea minţii (trufie, slavă deşartă, mînie, tristeţe), pînă la împătimirea trupului (trîndăvie, curvie, slujirea pîntecelui, iubirea de argint).
Pînă la ivirea acestei credinţe în evoluţia materiei, patimile nu au putut fi arătate niciodată ca lucruri fireşti şi - cu atît mai puţin! - nu au putut fi impuse ca scop al educaţiei! Dar evoluţionismul, desfiinţînd convingerea în statornicia lumii, aruncă totul în relativ, în deşertăciune, şi atunci păcatul, nebunia, fărădelegea ajung a fi îngăduite, ba chiar necesare, ca „trepte” ale „devenirii”.
Am spus că materialismul evoluţionist al lui Darwin nu ţine de „ştiinţă”, aşa cum strigă el din toate puterile, ci de superstiţie şi de credinţă! Este chiar credinţa cea mai „curată”, căci nu se sprijină pe vreo descoperire sau minune, aşa cum se întîmplă în cazul creştinismului şi al „religiilor”, „religii” care au şi ele arătările şi „minunile” lor drăceşti. În legătură cu aceasta, „merită observat că Darwin nu era un savant format în sensul modern - zice Părintele Seraphim Rose. Darwin era un student teolog apostat, a cărui singură diplomă era în teologie” (Şi mason - se înţelege de la sine - din tată în fiu.) Iar ca să arătăm adevărul pînă la capăt, trebuie să spunem că „teoria evoluţiei a fost propusă mai întîi de către bunicul lui Charles Darwin, Erasmus, în 1784” . Francmasonul Erasmus era, pe deasupra, unul dintre întemeietorii „Societăţii Lunare”, ai cărei membrii erau revoluţionari. De unde se vede limpede ceea ce nu mai trebuia căutat: că „ateismul” este de fapt una din formele cele mai ascunse ale satanismului.

[cristiboss56]

Dar cum pot crede oamenii în nălucirea unui nebun apostat? Este foarte cu putinţă: omenirea căzută nu caută „adevărul”, căci L-ar fi primit pe Hristos, Adevărul întrupat. Nu, ea caută ceva care să îi îndreptăţească voinţa de a păcătui nepedepsită. În asta stă neînchipuita putere a materialismului evoluţionist: el e înşelăciunea, minciuna care desfiinţează conştiinţa cu totul şi prin asta îl odihneşte desăvîrşit pe omul căzut, căci îi dă acea libertate fără hotare de a face răul, fără grija răspunsului în faţa vreunui judecător din afara acestei lumi. Sfîntul Episcop Ignatie Briancianinov arată asta prea-lămurit: „Cel ce păcătuieşte de bună voie şi dinadins socoteşte drept cîrmuitor al lumii fie raţiunea omenească, fie întîmplarea oarbă şi fără noimă. Acest păcătos, prin însuşi felul său de a gîndi, prin însăşi aşezarea lui sufletească, se face vrăjmaş al lui Dumnezeu, vrăjmaş al Sfintei Lui Evanghelii; el calcă în picioare fără frică toate poruncile Lui, îndestulîndu-şi fără frică toate poftele păcătoase” .
Fiind în întregime rodul acestei dorinţe a omului căzut de la Hristos de a se înşela pe sine-şi, este un lucru fără noimă să cerem evoluţionismului darwinist vreo „probă ştiinţifică”, oricît de mică. E drept că această filosofie drăcească a vrut să se arate ca o „ştiinţă pozitivă”, pentru a-şi însuşi înlesnirile şi slava (superstiţioasă şi ea) de care se bucură ştiinţele omeneşti în faţa mulţimii necredincioşilor. Mai limpede: eresul evoluţionist al lui Darwin este un parazit al ştiinţelor (al biologiei, paleontologiei, chimiei, fizicii); el se foloseşte de uriaşul mecanism al acestora - institute de cercetări, laboratoare, şcoli de toate gradele, muzee, biblioteci, edituri, tipografii, presă - pentru a-şi face prozeliţi şi a propovădui reaua sa vestire întregii lumi. În acest scop, evoluţionismul darwinist s-a travestit în „ştiinţă”, a început să maimuţărească „cercetarea ştiinţifică” şi s-a silit, în batjocură, să fabrice „dovezi”, însă atît de grosolane, încît nu-i mai înşeală nici pe darwinienii înşişi. Să ne gîndim că însuşi obiectul „cercetării” evoluţioniste, anume facerea lumii, este de neînchipuit pentru oricare din ştiinţele experimentale şi a fost dintotdeauna domeniul filosofiei. Căci „nici o teorie ştiinţifică nu ne poate spune ceva despre cele Şase Zile. Ştiinţa încearcă să explice schimbările lumii acesteia, întemeindu-se pe extrapolarea proceselor naturale ce pot fi observate astăzi. Dar cele Şase Zile ale Facerii nu sînt un proces natural, ele sînt cea ce a avut loc înainte de a începe să funcţioneze întregul proces natural al lumii. […] În timpul celor Şase Zile s-a făcut însăşi firea; cunoaşterea noastră actuală a legilor firii nu are cum să ne spună cum au fost alcătuite aceste legi. Întreaga temă a obîrşirii primordiale, a începuturilor, a facerii tuturor lucrurilor, este în afara sferei ştiinţei”
Să răsfoim totuşi în fugă dosarul înşelăciunilor darwiniste, aşa cum se află în cărţile de şcoală, pentru folosul acelora care îşi închipuie că „ştiinţa” se ocupă cu lucruri serioase. Cele dintîi „dovezi” sînt hotărîte „din ochi”, după o judecată copilărească; „ele ţin de aşa zisa «morfologie comparată», adică de asemuirea alcătuirii trupurilor: oamenii au braţe, păsările au aripi, peştii au înotătoare. Desigur, aceasta nu e o dovadă, dar e ceva foarte logic pentru cineva care crede în evoluţie” Astfel, copiilor li se pune înainte întreaga teorie, pe scurt, vorbindu-li-se în acea limbă fără înţeles a „ştiinţei înalte”:

„Tratînd lucrurile comparativ, se evidenţiază înrudirile dintre diversele specii, mecanismele de adaptare la mediu şi ale evoluţiei vieţii. Se demonstrează astfel existenţa unor trăsături morfologice şi funcţionale comune plantelor şi animalelor sau, la polul opus, strînsa înrudire dintre comportamentul animalelor şi cel al omului. [...]”

Apoi vine încheierea:

„Simplu spus, comportamentul este tot ceea ce fac animalele, inclusiv omul. Comportamentul implică desfăşurarea de activităţi efectorii de tipul mişcărilor. [...] Descrieţi asemănările comportamentale dintre om şi maimuţele antropoide.”

Şi poză: „Pui de maimuţă hrănindu-se” . Mai departe:

"Studiul comportamentului pe baza manifestărilor externe face obiectul unei ştiinţe biologice relativ noi, etologia. Aceasta descrie diferitele comportamente, încercînd să explice cauzele, funcţiile (rolul adaptativ), dezvoltarea ontogenetică şi evoluţia filogenetică a manifestărilor respective. Din punct de vedere filogenetic, de exemplu, există o evoluţie a comportamentului. Speciile înrudite au comportamente asemănătoare, aşa cum au şi anatomie asemănătoare. Omul are numeroase manifestări comportamentale care îi exprimă trăirile psihice, interioare. Şi animalele au expresii comportamentale corespunzătoare unor procese psihice umane. Studiul acestora face obiectul psihologiei animale. Deosebirea dintre etologie şi psihologia animală constă în aceea că prima studiază comportamentul animalelor în natură, în timp ce a doua îl studiază în condiţii de laborator.
Un interes deosebit prezintă procesele care se desfăşoară în sistemul nervos şi care stau la baza activităţilor comportamentale. Astfel de studii se realizază mai ales pe animale al căror comportament este urmărit în condiţii experimentale. Scopul este descifrarea substratului nervos al activităţii psihice umane”

[cristiboss56]

E de ajuns! S-o zicem pe scurt: pentru se ajunge la înţelegerea omului se studiază cimpanzeul! Şi „raţionamentul” e dus acolo unde vrea darwinianul, aşa cum citim, fraţi Ortodocşi, şi în nelegiuitele cărţi de şcoală, în care ne batjocoresc urîtorii de Hristos, pe noi şi pe copiii noştri:

„Corpul omului are o alcătuire asemănătoare cu cea a animalelor” (STI3).

Apoi:

„Gorila, urangutanul şi cimpanzeul sînt maimuţe fără coadă. Ele se aseamănă cel mai mult cu omul; se numesc maimuţe antropoide ” (

Deci omul e o maimuţă fără coadă [7] . Slavă „Naturii” că n-avem coadă, căci am fi mai „inumani” decît gorilele! Dar să mergem mai departe:

„Cimpanzeul seamănă cel mai mult cu omul”

Şi reciproca e valabilă (părerea mea!): omul seamănă cel mai mult cu cimpanzeul, adică nu cu restul „antropoidelor”! (Nu-i vorbă, mai ţine şi de om. De pildă, Darwin însuşi aducea cu un fel de gorilă apostată albită întru fărădelegi. Ca şi prietenul lui, Karl Marx. Fireşte că ei ar fi zis, dimpotrivă, că unii Creştini bătrîni, cu barbă lungă, seamănă cu orangutanul, numit de sălbaticii din junglă chiar Bătrînul, „Avva”. Iarăşi, păreri; aşa e ştiinţa, lasă loc tuturor, şi din greşeli se va ivi cîndva adevărul!) Să ne întoarcem însă la vărul nostru cimpanzeul. Zice:

„Vesel şi predispus la joc, cimpanzeului îi place să-l imite pe om”

Iarăşi e valabilă reciproca: omul căzut din har şi predat cu totul diavolului, omul „modern”, „civilizat”, „umanist”, „democrat” - într-un cuvînt, umanoidul „liber” şi „European” - este educat în imitarea maimuţelor: e certăreţ, pizmaş, isteric, bătăuş, obraznic, viclean, neruşinat, nemilostiv, murdar, îndrăcit cu pîntecele, curvar, prea-curvar şi sodomit pînă la demenţă; e gălăgios şi… jucăuş. Este de ajuns să citeşti legislaţia europeană a „drepturilor” sau să vezi un concert de „muzică modernă”, model de „activitate spirituală, culturală”, ca să înţelegi că omul nu „a coborît din”, ci a evoluat în maimuţă. Căci - nu-i aşa? -

„asemănările dintre om şi maimuţele antropoide arată înrudirea lor şi provenienţa din strămoşi comuni”

Punct!
Cum se lămuresc însă particularităţile morfologice ale omului, namaiîntîlnite la nici un animal? Păi… tot aşa! Mai întîi, a „evoluat” creierul:

„Pe scară evolutivă, se observă tendinţa de dezvoltare a encefalului şi de corticalizare progresivă prin apariţia scoarţei cerebrale”

Mai departe a fost uşor:

„Marea dezvoltare a creierului, staţiunea bipedă şi modul de alimentaţie au schimbat dimensiunile şi aspectul craniului uman, deosebindu-l mult de craniul celorlalte vertebrate”

Aşadar, deosebirile dintre ţeasta omului şi aceea a animalelor sînt şi ele o dovadă a evoluţiei din animale! Şi:

„Staţiunea bipedă a omului a determinat modificări ale coloanei vertebrale, făcînd din aceasta axul central de menţinere şi de rezistenţă a corpului”
]„Ca urmare a staţiunii bipede [un nou prilej de a asemui omul cu cimpanzeul]), omul prezintă cîteva particularităţi ale sistemului locomotor: oasele membrelor inferioare, ale bazinului şi ale centurii pelviene s-au consolidat; s-au format curburile coloanei vertebrale; membrul anterior, eliberat de funcţia de locomoţie, este folosit la apucarea obiectelor; dezvoltarea fără precedent a cutiei craniene, ca urmare a dezvoltării encefalului; deplasarea centrului de greutate în regiunea lombară, ceea ce permite efectuarea unor mişcări mai complexe”

Deci strămoşul nostru, un oarecare gibon „semiarboricol”, avea altă alcătuire a coloanei vertebrale. Dar atunci cum s-a ridicat drept în picioare, dacă modificările au urmat tocmai acestei ridicări? Tot evoluţionismul foloseşte aceste raţionamente smintite, după care efectul e propria lui cauză! Nu e de mirare, căci hulitorii sînt ieşiţi din minţi.
O altă „dovadă” a evoluţiei speciilor este - după cum arată şi Părintele Seraphim Rose cel de fericită pomenire - „«fiziologia comparată”, care spune că ţesuturile şi fluidele organismelor arată multe similarităţi principiale. Dacă crezi în creaţie, spui că Dumnezeu a făcut făpturile asemănătoare, cu sînge asemănător, şi nu e nici o problemă. Dacă crezi în evoluţie, spui că unele au evoluat din altele”
]Mai departe, „al treilea argument e «embriologia comparată», care spune că embrionii diferitelor specii sînt asemănători. Ernst Haeckel, în «teoria recapitulării» şi «legea biogenezei» afirma că «un organism individual, în cursul dezvoltării sale (ontogeneză), tinde să recapituleze stadiile străbătute de strămoşii săi (filogeneză)»”
De mult s-a arătat însă că fotografiile pe care le aducea ca dovadă erau măsluite, iar ecografele de azi pot arăta oricui, pe viu, cum stau lucrurile.
În sfîrşit, „alte «dovezi» provin din paleontologie. Prima dintre ele e stratificarea geologică, precum în Marele Canion, unde poţi vedea tot felul de straturi; cu cît mergi mai jos, cu atît creaturile din ele par a fi mai primitive.” ). Adică fiecare strat reprezintă o „treaptă a evoluţiei”. Numai că, „adeseori, straturile sînt «cu susul în jos» faţă de modelul evoluţionist şi e nevoie de anumite «corecţii». Straturile trebuie datate după fosilele pe care le conţin, aşa cum au apărut în altă parte, unde ordinea era «corectă»!” . E simplu, nu? Aşa se pot fabrica „dovezi” pentru orice. În ultimul veac, toată istoria a fost rescrisă în acest fel, după cum am fost pregătiţi prin cărţile unor masoni ca Orwell sau Huxley. Întorcîndu-ne la ale nostre, să luăm aminte că stratificarea darwinistă are nevoie şi ea de milioane şi milioane de ani, ca şi evoluţia însăşi. Dar iată ce zic fizicienii: „Experimentele contrazic ideea lentei construiri a unui strat după altul. Scala temporală se reduce de la sute de milioane de ani la una sau două catastrofe ce produc aproape instantaneu stratificări”

[cristiboss56]

Explicaţia e, fireşte, aceea pe care o desprindem din Cartea Facerii:
„Nu există dovezi că straturile s-au depus în milioane de ani. Creaţioniştii spun că la fel de bine se poate accepta că Potopul a pricinuit exact acelaşi lucru. Vieţuitoarele simple de pe fundul mării ar fi, în general, primele care să fie îngropate, urmate de peşti şi alte organisme care trăiesc aproape de suprafaţa apei. Animalele terestre şi omul s-ar duce pe terenurile mai înalte, încercînd să se îndepărteze de Potop”
Cum fac darwinienii datarea propriu-zisă? Cum proorocesc ei trecutul? Să mai citim o bucată din cărţile de „luminare a maselor”:

„Primele epoci par a se pierde în negura vremurilor, reconstituirea lor fiind deseori anevoioasă. Descoperind şi în acest domeniu tehnici şi aparate de mare precizie, oamenii de ştiinţă au reuşit să descifreze o bună parte din tainele trecutului”

Aici ni se vorbeşte acoperit - căci depăşesc înţelegerea copilului de 12 ani - despre aşa zisele procedee de aflare a vîrstei straturilor geologice şi deci a fosilelor. Şi în această privinţă, ne va lămuri cartea Părintelui Serafim: „Richard Milton observă: «Ştiinţa a propus multe metode de geo-cronometrie, toate fiind, într-o anumită măsură, nesigure. Dar, dintre aceste multe metode, o singură tehnică - cea a descompunerii radioactive a uraniului şi a elementelor similare - dă o vîrstă a pămîntului de miliarde de ani. Această singură metodă a fost promovată cu entuziasm de darwinişti şi de geologii uniformişti, pe cînd toate celelalte au fost trecute cu vederea»”E vorba de prea-cunoscuta teorie a datării cu carbon radioactiv aflat în ciolanele fosilizate, a cărui cantitate - zic ei - se înjumătăţeşte uniform (ceea ce nu e adevărat!) o dată la nu ştiu cîte mii de ani. Dar acest „ceas” radioactiv trebuie „potrivit”, trebuie etalonat după nişte repere cronologice!
Care sînt acestea? „Fosilele index”, după cum ni se arată: „Ca indicaţii decisive asupra vîrstei straturilor se folosesc «fosilele-index», iar vîrsta «fosilelor-index» se determină conform presupunerilor evoluţioniste asupra lor. De fapt, avem iarăşi o argumentare în cerc. Teoria evoluţiei nu este dovedită de «milioanele de ani», fiindcă milioanele de ani se sprijină pe teoria evoluţiei! Dacă evoluţia nu e adevărată, nu e nevoie de milioane de ani” . Aţi înţeles? Ceasul este potrivit de la bun început după cum le convine darwinienilor, şi eşti necurmat izbit în moalele capului de nebuneala „fosilelor” vechi întotdeauna de zeci de mii, pînă la sute de milioane de ani, cum citim peste tot:

„În Peştera Urşilor s-au găsit fosile ale ursului de cavernă, dispărut cu mai bine de 15 000 de ani în urmă”

Sau, una dintre cele mai groase, mai gogonate, dintre toate:

„Dinozaurii au apărut pe pămînt cam cu 225 de milioane de ani în urmă şi au dispărut acum aproximativ 65 de milioane de ani. Nici un om nu a văzut niciodată un astfel de animal. Oamenii de ştiinţă nu au putut afla cu siguranţă de ce au dispărut dinozaurii. Unii spun că probabil impactul unui meteorit cu planeta noastră a provocat un nor uriaş care a acoperit cerul, oprind razele soarelui să mai ajungă pe pămînt. Fără lumină şi căldură plantele au dispărut, iar dinozaurii au murit prin înfometare. Alţii spun că dinozaurii ar fi dispărut datorită unei boli”

[cristiboss56]

Asta e ştiinţa - ce să-i faci! - unul spune una, altul alta. Nu mai ştiu, tîlharii, ce să scornească, numai să şteargă odată şi ultima amintire a adevărului! Pentru că nu izbutesc să nimicească Biblia, o îngroapă sub muntele acesta de gunoi şi bălegar numit „ştiinţă” şi „cultură”. Care e adevărul? Din iconomie dumnezeiască, uriaşele şopîrle numite „dinozauri” nu s-au mai înmulţit după Potop, atunci cînd lumea şi-a schimbat în mare parte înfăţişarea. Pînă şi manualul de muzică ne îndeamnă în bătaie de joc: „Audiaţi «Fosile», din suita «Carnavalul animalelor», de Saint-Saens” ). Şi ni se arată o caricatură: schelet vesel de dinozaur, cîntînd la ţambal, altfel spus - moartea veselă. (Ce e „carnavalul animalelor”, vedem în „Vămile văzduhului” şi în alte descoperiri despre iad.)
În privinţa „datării cu Carbon 14” (porecla „izotopului” radioactiv), mai trebuie spus că radioactivitatea lui nu scade uniform şi deci, practic, metoda nu e bună de nimic. Astfel, s-a calculat după acest procedeu vîrsta unei roci vulcanice despre care se ştia sigur că are vreo sută şi ceva de ani. „Ceasul radioactiv” i-a dat o vîrstă cuprinsă între cîteva mii şi cîteva milioane de ani! Negreşit că întreaga poveste e o amăgire, care abate luarea-aminte de la adevăr. Cercetarea „fosilelor” nu e de nici un folos, fireşte, căci: „arhiva fosiliferă a lumii nu e mărturia celor Şase Zile, ci a istoriei lumii stricăcioase de după Facere. Cele Şase Zile sînt dincolo de observaţia şi măsurătoarea ştiinţifică, fiind de un alt tip decît lucrurile pe care le măsoară ştiinţa” Cît despre resturile omeneşti „fosilizate”, cu acestea abia are să se întîmple ceva nevisat de „ştiinţa” oarbă a omului, în acea înfricoşată zi a celei de a Doua Veniri a Mîntuitorului Hristos, aşa cum citim la Proorocul Iezechil, care zice: „Fost-a mîna Domnului peste mine, şi m-a dus Domnul cu Duhul şi m-a aşezat în mijlocul unui cîmp plin de oase omeneşti. Şi m-a purtat împrejurul lor; dar iată oasele acestea erau foarte multe pe faţa pămîntului şi uscate de tot. Şi mi-a zis Domnul: «Fiul omului, vor învia oasele acestea?» Iar eu am zis: «Dumnezeule, numai Tu ştii aceasta.» Domnul însă mi-a zis: «Prooroceşte asupra oaselor acestora şi le spune: Oase uscate, ascultaţi cuvîntul Domnului! Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu oaselor acestora: Iată, Eu voi face să intre în voi duh şi veţi învia. Voi pune pe voi vine, şi carne va creşte pe voi; vă voi acoperi cu piele, voi face să intre în voi duh şi veţi învia şi veţi şti că Eu sînt Domnul.»
Proorocit-am deci cum mi se poruncise. Şi, cînd am proorocit, iată s-a făcut un vuiet şi o mişcare şi oasele au început să se apropie, fiecare os la încheietura sa. Şi am privit şi eu şi iată erau pe ele vine, şi crescuse carne şi pielea le acoperea pe deasupra, iar duh nu era în ele. Atunci mi-a zis Domnul: «Fiul omului, prooroceşte Duhului, prooroceşte şi spune Duhului: Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu: Duhule, vino din cele patru vînturi şi suflă peste morţii aceştia, şi vor învia!» Deci am proorocit eu cum mi se poruncise, şi a intrat în ei Duhul şi au înviat, şi mulţime multă foarte de oameni s-au ridicat pe picioarele lor” (Iezechil 37:1-10).
Ei bine, gîndiţi-vă acum la ce vor simţi darwinienii şi darwinienele atunci cînd, auzind trîmbiţa Arhanghelului, oamenii de Neanderthal şi celelalte rămăşite omeneşti amestecate printre ciolane de gorilă, se vor scula din vitrinele muzeelor şi le vor cere socoteală pentru toate batjocurile îndurate pe „altarul” nebunei ştiinţe a omului necredincios.
O altă „probă” că straturile geologice au vîrste fantastice sînt depozitele de roci sedimentare, care - spun darwiniştii - au nevoie de milioane de ani pentru a se forma. De ce? Pentru că aşa vor ei! Să luăm aminte:
„Roci sedimentare sînt cele formate prin acumularea resturilor vegetale şi animale, urmată de transformarea lor la temperaturi şi presiuni ridicate. Spre exemplu, calcarul s-a format din acumularea scheletelor şi cochiliilor calcaroase ale organismelor marine”
La fel, „cărbunii de pămînt sînt roci care se găsesc în subsol, unde s-au format în urmă cu milioane de ani. Pe atunci pămîntul era acoperit cu păduri întinse, formate din arbori uriaşi. Cu timpul, scoarţa pămîntului, în anumite locuri, s-a scufundat împreună cu pădurile uriaşe. Straturile scufundate au fost acoperite de mîl şi apă. Datorită lipsei de aer, arborii s-au carbonizat. Transformarea lemnului în cărbune a durat mii de ani” . „De asemenea, petrolul este o rocă sedimentară lichidă” . „Cum a luat naştere petrolul? Petrolul a luat naştere din resturile grase ale animalelor care au trăi cu mii de ani în urmă în ape. Animalele moarte au fost acoperite de mîl şi de nisip. Din cauza lipsei de aer, a presiunii şi temperaturii ridicate, s-au schimbat, transformîndu-se într-un lichid negru, gros, lipicios şi gras - petrolul” Este o minciună de la un capăt la celălalt, după cum notează şi părintele Serafim Rose: „Avem dovada că petrolul, cărbunele şi alte lucruri similare se pot forma într-un timp extrem de scurt - cîteva zile sau săptămîni”. La care adaugă: „Însăşi formarea fosilelor pledează mai curînd în favoarea unei catastrofe” . Aşa e, negreşit! Altfel, de unde cantitatea neînchipuit de mare a lemnului şi a trupurilor animale adunate deodată pe toată faţa pămîntului? De altfel, şi darwiniştii sînt siliţi să vorbească de acele „scufundări” ale pămîntului, cataclisme născocite doar pentru a nu recunoaşte Potopul de acum 5 000 de ani.
Toate aceste complicaţii ar fi fost de prisos dacă s-ar fi descoperit urmele vreunei făpturi care să facă trecerea de la o specie la alta. De altfel, în anti-Biblia sa, Originea speciilor, antihristul Darwin recunoaşte el însuşi că teoria pe care a închipuit-o este şi va rămîne doar o presupunere pînă în clipa în care se va găsi cel puţin o „verigă lipsă” a lanţului evolutiv, o specie intermediară oarecare, şi, mai ales aceea care s-ar fi aflat între om şi maimuţă. La drept vorbind, venerabilul era chiar îngrijorat că această singură dovadă necesară întîrzia să iasă la lumină, şi deplîngea puţinătatea săpăturilor.
Între timp, ucenicii săi, bieţi înşelaţi îndrăciţi, au săpat nebuneşte pămîntul şi, fireşte, n-au aflat ceea ce căutau. Cuviosul Părintele nostru Serafim ne aminteşte: „Nu s-a găsit niciodată o «specie intermediară». În afară de falsuri, bineînţeles” . Şi urmează: „«Omul de Neanderthal» este pur şi simplu «Homo sapiens», nedeosebindu-se de oamenii moderni mai mult decît se deosebesc aceştia între ei, fiind o varietate în lăuntrul unui fel anume sau al unei specii. Vă rog să observaţi că ilustraţiile cu «omul de Neandethal» sînt invenţia artiştilor cu idei preconcepute despre cum trebuie să fi arătat «omul primitiv», întemeiate pe filosofia evoluţionistă! [...] Acelaşi lucru e valabil şi în cazul lui «Homo erectus». În privinţa «Australopitecului», s-a arătat că e o maimuţă dispărută”
Pentru că se fac a lucra în cadrele ştiinţei experimentale, evoluţioniştii au produs şi „dovezi” fabricate, adică au împerecheat bucăţele de schelet omenesc cu resturi de maimuţe, şi apoi au pus desenatorii şi sculptorii să facă „reconstituirea”. Astfel, „omul de Pildown” - o ţeastă de om, căreia i s-a lipit o falcă de maimuţoi - a fost poate cea mai vestită „verigă intermediară”, pînă ce tîlhăria a fost dată în fapt. Apoi, „omul de China”, care, după o scurtă glorie, a fost ascuns şi „uitat”, fără nici o lămurire. La fel, celebra „Lucy” e un schelet de maimuţă cu picioare de om, în care nu crede decît „părintele” ei şi, poate, cîţiva sectanţi iniţiaţi. Batjocura a atins desăvîrşirea cu „Omul de Nebraska”, refăcut în întregime, cu familie cu tot, după un singur dinte de… porc.

[cristiboss56]

Prin evoluţionism (cea mai mare înşelătorie şi cea mai fantastică amăgire, alături de heliocentrism, din istoria de pînă acum a satanismului „ştiinţific”) diavolul îşi rîde de necredincioşi, de păgîni, de eretici, de Ortodocşii căzuţi de la Hristos, într-un cuvînt, de toţi ce cei care cred în ştiinţa omenească, şi nu vor a crede în descoperirea dumnezeiască. Evoluţionismul este o negrăită batjocorire a „ştiinţei” omului: „savanţii” transformişti recunosc, atunci cînd sînt între ei, că teoria lor e o nălucire, dar - zic ei - pentru că s-a ajuns prea departe, nu mai este cu putinţă a da înapoi (adică a recunoaşte că au minţit o lume şi un pămînt), pentru ca oamenii să nu-şi piardă încrederea în ştiinţă! Aşa-i că sînt sinceri, tîlharii? Pînă şi ei văd că ateismul evoluţionist este o religie, cu preoţi („savanţii”, „doctorii”), sanctuare (laboratoarele, şcolile şi muzeele), cu un ritual („cercetarea” propriu-zisă şi „comunicările”), în care minciuna se aduce jertfă gîndită către tatăl minciunii.
În sfîrşit, „ultima dintre aşa-zisele «dovezi» sînt «mutaţiile». Aceşti produşi de laborator nu sînt altceva decît variaţii în cadrul aceleiaşi specii”
Pînă acum, am vorbit numai despre darwinism, adică despre teoria evoluţiei vieţii. Mai e însă şi un evoluţionism astrofizic, care dă seamă de „naşterea şi prefacerile universului”, aşa zisa teorie a „Big Bangului”, a „marii explozii”. Aceasta nu poate produce nici un fel de „dovezi”, în afara aşa zisului „efect Doppler”, sau „deplasarea spre roşu” a luminii galaxiilor foarte îndepărtate, care ar arăta că universul îşi măreşte dimensiunile. Din aceasta, noi ar trebui să tragem încheierea că acum vreo 15 000 000 000 de anişori universul era mic cît un grăunte, sau cît un ou de univers. Să urmărim rezumatul pe care îl fac manualele acestui basm:
„O problemă importantă care îi preocupă pe oamenii de ştiinţă (astronomi şi astrofizicieni) este aceea a modului de formare şi a vîrstei Universului. O serie de descoperiri au permis construirea unei ipoteze denumite «expansiunea Universului», care are ca început o «mare explozie» (Big Bang), ce a avut loc în urmă cu aprox. 15 miliarde de ani. Astfel, cercetîndu-se un număr mare de galaxii, s-a observat că acestea se deplasează în Univers cu viteze diferite, care sînt proporţionale cu distanţele la care se află situate; cu cît o galaxie este mai îndepărtată, cu atît are o viteză de îndepărtare mai mare. Studiindu-se această «fugă a galaxiilor» prin metode astrofizice şi optice (deplasarea liniilor spectrale spre roşu), s-a ajuns la concluzia că Universul se află în expansiune. La aceasta se adaugă şi alte observaţii (descoperirea unei radiaţii termice relicte, repartiţia elementelor chimice uşoare în anumite zone din Univers) care conduc la un moment iniţial al Universului, caracterizat printr-o densitate şi o temperatură foarte mari, stare de la care se presupune că a pornit expansiunea. Această stare a avut o importanţă decisivă în formarea particulelor elementare şi sinteza primelor elemente chimice (hidrogen şi heliu). «Formarea Universului» a durat 3 minute, iar la 100 de milioane de ani de la «marea explozie» universul era un gaz difuz de hidrogen şi heliu la o temperatură foarte scăzută. Ulterior, în acelaşi timp cu «dilatarea» sa, repartiţia acestor elemente chimice (hidrogen şi heliu) a devenit neomogenă, în spaţiile cu o concentrare mai mare apărînd, sub acţiunea gravitaţiei, formaţiuni sferice pe locul cărora se vor naşte galaxiile. La o densitate suficient de mare a acestor formaţiuni sferice alcătuite din hidrogen şi heliu, se formează, în interiorul lor, prima generaţie de stele. Datorită rotaţiei, acest «nor» (protogalaxia sferică), se turteşte, începînd să ia forma unui disc (cele mai multe galaxii fiind în prezent de acest tip). Stelele din prima generaţie trăiesc pînă într-un anumit moment al evoluţiei lor (determinat îndeosebi de masă) - stadiul de novă sau supernovă - cînd explodează; în locul lor se formează un nor gazos alcătuit atît din elemente iniţiale (hidrogen, heliu), cît şi din elemente noi, mai grele, generate de această explozie; din acest nor gazos, se formează foarte repede o nouă stea care, în acest fel, este din a doua generaţie. Acest proces a continuat pînă în prezent. Se presupune că soarele nostru este o stea din a treia sau chiar a patra generaţie. Odată cu trecerea timpului, Universul «se dilată» şi există o limită exterioară a sa care reprezintă limita pînă la care a ajuns lumina din momentul exploziei iniţiale (Big Bang), adică «vîrsta» Universului.
Dacă această evoluţie a Universului, pornind de la o stare supradensă, printr-o explozie iniţială continuată cu expansiunea actuală, este în general acceptată de oamenii de ştiinţă, rămîn totuşi două întrebări la care răspunsurile sînt diferite: Cît va dura expansiunea actuală a Universului? Ce a existat înaintea exploziei iniţiale? Pentru a doua întrebare, redăm opinia unui cunoscut astrofizician: «Deşi nu ştiu dacă acest lucru este adevărat, este posibil, cel puţin din punct de vedere logic, să fi existat totuşi un început înaintea căruia timpul însuşi să nu aibă nici un sens» (Steven Weinberg, Primele trei minute ale Universului, Ed. Politică, 1987)”
Şi copiilor li se dau şi poezii satanist-hinduiste, mizeria astrofizică a zilelor noastre întemeindu-se în bună parte şi pe nebunia indică:
„Comentaţi următoarele texte: «Şi din a chaosului văi,/ Jur împrejur de sine/ Vedea, ca-n ziua cea dintîi/ Cum izvorau lumine» (Mihai Eminescu - Luceafărul)”; sau: „Un soare de s-ar stinge-n cer/ S-aprinde iarăşi soare” (la fel)”; şi: „Atunci, nici Nefiinţa n-a fost, şi nici Fiinţa/ Căci nu era nici spaţiu, nici cer şi nici stihie” (Rig Veda - Imn Creaţiunii) . Vedem că iarăşi credinţa necredincioşilor se clădeşte pe acest timp nesfîrşit de lung pe care îl visează minţile lor pustiite de patimi, blestemăţii şi fărădelegi.
Manualele noastre sataniceşti nu ar mai fi ceea ce sînt dacă nu ar strecura din cînd în cînd şi cîte o hulă împotriva Sfintei Biserici a lui Hristos. Astfel, după ce încheie arătarea „probelor” darwiniste, una dintre aceste scîrnave cărţulii spurcă mintea copiilor cu încheierea antropoidă:
„Biserica însă susţine ideea că lumea a fost creată de Dumnezeu. Singura dovadă a acestei teorii este Biblia” (IST5). Punct! Deci închipuirile lunaticilor demonizaţi şi măsluirile grosolane sînt dovezi, iar documentul scris nu e dovadă! Toată istoriografia umanistă se întemeiază pe un principiu care zice că nu există istorie acolo unde nu avem documente, mai ales documente scrise. Păi Biblia este documentul documentelor; ce mai caută darwinienii? Ce să caute fii tatălui minciunii (Ioan 8-44), decît să mintă, să amăgească, să înşele, să batjocorească, să ispitească şi să strice la minte pe cei mai slabi, pentru a le pierde sufletul. Şi cine nu e slab şi întunecat la minte, prin patimi, în afara Cuvioşilor şi Sfinţilor? De ajuns dar! Să încheiem aceste urîciuni cu observaţia liniştită şi oarecum admirativă a Cuviosului Serafim: „Teoria evoluţionistă e o păcăleală şi o hoţie cum n-a mai fost vreodată!” În cele ce urmează, vom încerca să descoperim fraţilor noştri Ortodocşi, nepăsători de învăţăturile pe care le primesc urmaşii lor la şcoală, că materialismul evoluţionist este acea lucrare drăcească ce se ridică hotărît asupra Adevărului Însuşi, care e Hristos, năzuind să şteargă de pe faţa pămîntului şi din mintea oamenilor orice urmă a învăţăturii Lui despre alcătuirea şi rostul lumii, de la Facere şi pînă la Apocalipsă. Vom urmări pas cu pas cum „teoria” atee înlocuieşte descoperirile făcute de Dumnezeu Însuşi cu povestea îndobitocitoare a prefacerii „atomului” în planete şi aştrii, iar apoi - trecut prin fazele de microb, plantă, animal, om - în supraom şi, la urma urmelor, în dumnezeu-om.
Aşadar:

[cristiboss56]

FACEREA DUPĂ SATANA

La început a fost Big-Bangul
Întrebarea care a tulburat dintotdeauna mintea filosofilor necredincioşi a fost - fireşte - aceea cu privire la zidirea lumii, a kosmosului, cum ziceau marii înşelaţi Elini. Aşa s-au ivit miturile cosmogonice, la neamuri, adică la vechile noroade ce nu-L mai cunoşteau pe Dumnezeu, cum erau Babilonienii, Egiptenii, zişii Elini, Inzii, Chinezii şi puzderia celorlalţi păgîni idolatri amăgiţi de Satana.
În toate aceste poveşti e vorba despre un demiurgos, un zeu-făurar, ce zideşte kosmosul dintr-o materie mai-nainte fiitoare, „care, aşa cum spun Sfinţii Părinţi, devine şi ea un fel de «zeu»” . Cu alte cuvinte, demiurgul nu aduce lumea din ne-fiinţă, ci transformă, preschimbă ceva dat, existent din veşnicie. Neavînd împărtăşire cu Duhul Adevărului, necredicioşilor le e cu neputinţă să născocească altceva, şi „tocmai ideea zidirii «din nimic» sau «din nefiinţă» deosebeşte cu totul istorisirea Facerii de cea a tuturor miturilor păgîne şi a speculaţiilor despre creaţie. Cartea Facerii descrie începutul absolut al întregii lumi, iar nu dezvoltarea ei din ceva ce există deja”
Ceva foarte asemănător rătăcirilor antice nălucesc şi evoluţioniştii, cu singura deosebire că, fiind atei, pun în locul demiurgului întîmplarea oarbă şi lasă materia să se transforme „de la sine” dintr-un „ou”, dintr-un „atom”, dintr-o „sămînţă” primordială, care a „explodat” şi a dat naştere „haosului”, dezordinii, aşa cum ni se descrie într-o lecţie de …muzică: „În oratoriul „Creaţiunea”, Haydn reuşeşte să zugrăvească dezordinea haosului primordial prin aritmii, disonanţe armonice şi stridenţe de instrumentaţie”
E limpede că ceea ce era la păgîni „un fel de zeu” este la evoluţionişti chiar zeul lor: însăşi Materia, precum citim în cartea de geografie de a 5-a:
„Universul a luat naştere în urma exploziei «oului cosmic» - aşa cum este numită starea de început a Universului. Explozia aceasta a fost numită «big bang», adică marea explozie”
Ceea ce e totuna cu a zice: „Universul a luat naştere în urma exploziei stării de început a universului”, care doar a trecut dintr-o stare în altă stare, materia care îl alcătuieşte fiind veşnică, cum ni se spune mai departe: „Ştim că universul este infinit în spaţiu şi în timp” . În actuala sa formă, materia kosmizată are un trecut venerabil: „Se apreciază [Cine apreciază?] că vîrsta Universului este cuprinsă între 15 şi 17 miliarde de ani”
Dar nici asta nu îi e de ajuns lui Păcală: el îşi ia păcălitorul şi adună infinit cu infinit, informîndu-ne că universul, nesfîrşit „în spaţiu”, încă se mai măreşte! Citiţi şi vă miraţi cîtă nebunie dispreţuitoare au ateii pentru realitate şi pentru judecata celorlalţi:
„De la marea explozie, universul este într-o continuă expansiune. Galaxiile se depărtează unele de altele. Aceasta înseamnă că ieri Universul era mai mic decît azi, iar mîine va fi mai mare decît astăzi. El poate fi comparat cu un aluat de cozonac cu stafide, care creşte continuu. Stafidele sînt galaxiile, iar aluatul - spaţiul dintre ele.Cît timp va dura această expansiune şi cît de mare va fi în final Universul, nu putem şti”
Ţinînd seama că numai Dumnezeu poate fi veşnic şi necuprins, încă o dată tragem încheierea că, pentru evoluţionişti, materia şi universul material sînt „dumnezeu”! Dar despre natura panteistă a evoluţionismului vom vorbi în alt loc. Deocamdată ne interesează că această filosofie fără noimă pune la temelia zidirii lumii întîmplarea şi dezordinea, adică lipsa raţiunii! Pe limba noastră, asta ar suna cam aşa: „Întru început a fost anti-Cuvîntul, anti-logosul, anti-raţiunea de a fi a lumii!”
Astfel, vedem numaidecît că evoluţionismul este contra-adevărul, este parodia, maimuţăreala Sfintei Scripturi, este filosofia Antihristului, precum acesta e maimuţa Domnului şi Mîntuitorului nostru, şi că ea ţinteşte în primul rînd hulirea Logosului, a Dumnezeu-Cuvîntului, şi apoi a întregii Sfinte Treimi. Căci rădăcina tuturor minciunilor se află, după cum spune Cuviosul Iustin Popovici, în tăgăduirea dumnezeirii Mîntuitorului: „Minciuna de căpătîi, tatăl minciunii, este a spune că Hristos nu-i Dumnezeu; iar din aceasta se trage şi a doua minciună de căpătîi: că nu există Dumnezeu. Din aceste două minciuni au roit toate celelalte minciuni, din toate vremurile - duhul rătăcirii s-a ţesut pe ele” . Să urmărim aceasta recitind Cartea Facerii şi tîlcuirea ei, după Cuviosul Serafim Rose şi după Sfinţii Părinţi:
„«Întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul» (Facerea 1:1).
Cuvintele au un înţeles tainic, cum învaţă Sfîntul Ambrozie: «Începutul, în înţeles tainic, este arătat de zicerea: ‚Eu sînt Alfa şi Omega, începutul şi sfîrşitul’ (Apocalipsa 1:8). Cu adevărat, Cel ce este începutul tuturor lucrurilor în puterea dumnezeirii Sale este, de asemenea, şi sfîrşitul… Deci întru acest început, adică întru Hristos, Dumnezeu a zidit cerul şi pămîntul, fiindcă ‚toate printr-Însul s-au făcut, şi fără de Dînsul nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut’ (Ioan 1:3)”