Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

- Cum putem vindeca sufleteşte pe cei care cârtesc, defaimă, vorbesc de rău pe aproapele şi nu-şi stăpânesc gândurile, limba şi pântecele?


- Cu iubire veşnică te-am iubit pe tine, zice Dumnezeu. Frate dragă, Dumnezeu din iubirete-aales din mulţimea atâtor oameni. Ţi-a dat viaţă şi te-a aşezat în lumea aceasta. Toţi cu care trăieşti sunt aleşii Lui pe care îi iubeşte şi îi apără. Sunt lângă tine, ca laolaltă să vă iubiţi şi prin aceasta se va vedea teama şi iubirea de Dumnezeu. Cerul şi pământul şi toate fiinţele strigă neîncetat că iubesc pe Dumnezeu. Soarele, luna, stelele, munţii, izvoarele, florile şi toată făptura se pare că strigă: “Iubiţi pe Dumnezeu, iubiţi opera lui Dumnezeu!”
Ce zici de toate astea? Crezi şi nu-L iubeşti? Te poţi gândi să iubeşti altceva decât pe Hristos? Şi totuşi, iată, tu vorbeşti de rău pe cei pentru care Domnul S-a jertfit să le dovedească că-i iubeşte şi cine îi loveşte, Îl loveşte şi pe Răscumpărătorul lor.
Gândurile noastre, mai degrabă să se îndrepteze spre facerea lumii, spre blestemata cădere în păcate, spre răscumpărarea noastră veşnică de către Dumnezeu pe Cruce, ca să avem parte străduindu-ne, să iubim pe toată lumea, oricum ar fi, că toţi sunt făcuţi frumoşi numai pentru singur Dumnezeu.
Iubite frate, care eşti stăpânit de iubirea de sine, crezi că nu va veni vremea la o înaripare duhovnicească şi aripile, fiind întinse, nu vor putea zbura din cauza nemiloasei tale lăcomii?
Nu te poate obliga nimeni să duci o viaţă de ascet, care, după unii, pare o nebunie, dar ai putea spune de la câte lucruri bune te-ai lipsit în preocuparea de azi, ca o fiinţă aleasă cu nume mare şi frumos, ţinând cont de subţietatea sufletului în rugăciuni, meditaţii, dăruiri şi multe altele, pentru armonia cu cei cu care trăieşti?
Deci, ori părăseşte plăcerile păcătoase şi vei câştiga viaţa de veci, pe care să ne-o adăugăm în fiecare zi, ori trăieşte îngreunat de patimi, care te duc la nesimţire, spre o moarte veşnică. Alege, iubite frate!
(Arhim. Ioanichie Bălan, Ne vorbeşte Părintele Arsenie (Papacioc), vol. I, Ed. Episcopiei Romanului, 1996, pp. 58-59)

[cristiboss56]

Sinuciderea nu este scurtarea suferinţelor, ci prelungirea lor. Albina care fuge dintr-un stup în altul ajunge să fie dispreţuită şi într-unul, şi în celălalt; dispreţuită în stupul din care a fugit şi dispreţuită în stupul în care a fugit.
Sinuciderea este încercarea de a fugi din împărăţia acestei vieţi. Însă pe un dezertor nicio împărăţie nu-l primeşte cu braţele deschise.
Uciderea este o lovitură piezişă dată vieţii; sinuciderea este o lovitură făţişă dată vieţii. Uciderea înseamnă dispreţul în parte al vieţii; sinuciderea înseamnă dispreţul final şi deplin al vieţii. Uciderea este un atac asupra omului ca om; sinuciderea este însă un atac asupra vieţii ca viață.
Chiar uciderea este prin sine însăşi un fel de sinucidere, deoarece viaţa ta şi viaţa vecinului tău este viaţă. Însă prin ucidere tu vrei să ucizi o parte a vieţii care se poate apăra de tine; pe când prin sinucidere tu vrei să ucizi o parte a vieţii care nu se poate apăra de tine. Iată, viaţa vecinului tău se poate apăra de tine, dar viaţa ta este cu desăvârşire lipsită de apărare faţă de tine. Iar uciderea celui care nu se apără atrage după sine pedeapsă şi chinuri în toate împărăţiile vieţii.
(Sfântul Nicolae Velimirovici, Învățături despre bine și rău, traducere de Pr. Teofil Petrescu, Editura Sophia, București, 2006, pp. 118-119)

[cristiboss56]

Fiecare păcat, în esenţa lui, este o ofensă adusă lui Dumnezeu. Toate ofensele, toate păcatele pământului se grăbesc să ajungă la Dumnezeu, să se ridice la Dumnezeu. El le primeşte pe toate şi le ţine pe toate. Cine le poate smulge oare de acolo? Cine le poate nimici în afară de El?
Când îţi ofensezi prietenul, el primeşte ofensa şi o duce cu sine. Pentru această ofensă tu poţi să posteşti o sută de ani şi să te cureţi şi să te căieşti şi să te întăreşti în toate virtuţile, nemaiofensând pe nimeni. Dar toate acestea pot fi zadarnice, dacă prietenul tău nu va binevoi să slăbească şi să nimicească ofensa. Tu singur nu poţi, nici prin întreaga veşnicie, să te mântuieşti de acel păcat, deoarece aceasta nu mai este în puterea ta, ci în puterea prietenului tău. Iar postul tău şi curăţirea şi căinţa şi virtuţile pot numai să îndemne pe prietenul tău să slăbească păcatul tău, să-l îndepărteze şi să-l nimicească.
Însă tu nu ai nicio putere asupra păcatului săvârşit. În aceasta constă groaza nemărginită a păcatului. Căci păcatul săvârşit este liber în raport cu tine, pe când tu nu eşti liber în raport cu el.
(Sfântul Nicolae Velimirovici, Învățături despre bine și rău, traducere de Pr. Teofil Petrescu, Editura Sophia, București, 2006, pp. 156-157)

[cristiboss56]

Rugăciunea este atât de tare şi de puternică, încât poţi să te rogi şi să faci ce vrei, căci rugăciunea te va povăţui spre adevărata şi dreapta lucrare.
Ca să fii plăcut iui Dumnezeu n-ai nevoie de nimic altceva decât să iubeşti. „Iubeşte şi fă ce vrei”, spune Fericitul Augustin, căci cine iubeşte cu adevărat, acela nu poate şi nu vrea să facă ceva ce nu este plăcut ființei iubite... Cum însă rugăciunea nu este decât revărsarea şi lucrarea dragostei, atunci se poate spune cu toată dreptatea despre ea acelaşi lucru: pentru mântuire nu e nevoie de nimic altceva decât de rugăciune neîncetată. Roagă-te şi fă ce vrei, şi vei atinge ţelul rugăciunii, vei dobândi iluminarea prin ea!...
(Mărturisirile sincere către duhovnicul său ale unui pelerin rus cu privire la rugăciunea lui Iisus, Editura Sophia, București, p. 194)

[cristiboss56]

Ce se cade a face cineva când va fi răpit cu ochii?
Iar dacă un fur ca acesta va reuşi să te răpească vreodată, să te nevoieşti ca măcar să nu laşi idolul Afroditei - adică al poftei celei urâte - să se întipărească în sufletul tău. Şi cum asta? Sau să năzuieşti la Dumnezeu prin rugăciune, acest lucru fiind mai puternic, căci: A Domnului este mântuirea (Ps 3, 8), după cuvântătorul de psalmi, sau să-ţi întorci imaginaţia spre un alt gând oarecare. Că idol pe idol şi imaginaţie pe imaginaţie se şterg. Căci, zice înţelepciunea populară, „cui pe cui scoate”.


O astfel de lucrare se vede că făcea şi Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu: „Vederea m-a răpit pe mine, dar m-am ţinut. Idol al păcatului nu mi-am făurit. Idolul a stătut şi am scăpat de încercare.” Auzi, a stat - zice - idolul păcatului şi nu s-a întipărit în imaginaţie, iar omul s-a slobozit imediat de ispită, adică de învoirea şi [drept urmare] de fapta păcatului.

(Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simțuri, Editura Egumenița, Galați, p. 124)

[cristiboss56]

Adevărata pocăinţă este schimbarea minţii spre săvârşirea faptelor bune, o schimbare a vieţii morale, o schimbare spre mai bine, o lepădare totală de viaţa trăită până atunci şi de păcat, o dorinţă neclintită de practicare a virtuţilor, o unificare desăvârşită a propriei voinţe cu voia dumnezeiască. De aceea, pocăinţa este renaşterea morală a omului şi punctul de plecare pentru o viaţă nouă şi virtuoasă.


(Sfântul Nectarie din Eghina, Despre pocăinţă şi spovedanie, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2004, p. 10)

[cristiboss56]

Cand fericirea cladeste un cuib pentru tine si familia ta, nu crede ca ea te va rasfata multa vreme. Caci impotriva oricarei fericiri pamantesti se porneste o rascoala nevazuta.
Abia te-ai asezat bine in cuibul fericirii si mai inainte sa te fi incalzit in el, pe neasteptate patrunde in cuib si se arata capul sarpelui. Pentru ca fericirea pamanteasca este o inselare, nu este altceva decat fericirea pe care sarpele a fagaduit-o Evei.
Nefericirea, careia Dumnezeu ii ingaduie sa vina asupra noastra, este mai buna decat fericirea pe care incercam sa ne-o zidim singuri. Nefericirea vine intotdeauna la timp; ea este ca vocea prietenului care striga la miezul noptii catre cel adormit: “Arde !”.
Omul intelept paraseste casa cuprinsa de flacari si lasand-o sa arda, isi scapa viata. Iar omul nebun se vaita in mijlocul focului si asteapta sa fie ars in flacari odata cu casa sa.
Dumnezeu vegheaza asupra fiecarui om mai cu grija decat oricare gradinar asupra pomilor sai. Gradinarul reteaza pomii ca sa creasca mai repede si mai bine. Insa daca reteaza prea mult din crengi si din tulpina, pomul se usuca.
De aceea, sa nu crezi ca Dumnezeu va ingadui vreodata ca suferinta ta sa intreaca masura. Bine spune Nil Sinaitul: “Daca olarul stie cat timp trebuie sa tina oala in foc ca sa fie arsa fara sa se sparga, cu atat mai mult va sti Dumnezeu masura suferintelor noastre”.
Traista fericirii noastre pamantesti este totdeauna rupta. Cu cat bagi mai multe lucruri in traista, cu atat se varsa mai mult din ea.
Cei care nu inteleg intelepciunea dumnezeiasca poarta traistele cele mai mari; insa inteleptii umbla fara traista.
Dar daca te socotesti fericit ca traista ta nu pare sa fie rupta, atunci socoteste ca odata ajuns in mormant, va apasa asupra ta nu numai pamantul, ci si traista fericirii tale cu mult prea plina, care va spori intunericul si greutatea mormantului.
Cu alt fel de fericire va rasplati Dumnezeu pe credinciosii Sai si anume cu fericirea Sa. El nu va intarzia cu rasplata, dar nici nu o va grabi.
Oare atletul asteapta sa fie declarat invingator in timpul alergarii? Oare agricultorul asteapta sa primeasca rodul graului indata ce-l seamana?
Caci esti trimis in aceasta viata nu sa intri in stapanirea fericirii, ci numai sa te faci vrednic de ea.

Episcopul Nicolae Velimirovici -"Invataturi despre bine si rau"

[cristiboss56]

sursa:http://orthodoxwayoflife.blogspot.ro

Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este o taină care nu poate fi înţeleasă de oricine. Dumnezeu se întrupează, dar în acelaşi timp rămâne întru totul Dumnezeu.
Decoraţiunile, cadourile şi întâlnirile cu familia sau prietenii nu ne pot ajuta să apreciem şi să preţuim mai mult semnificaţia acestei sărbători în istorie. PreaSfânta Fecioară Maria rămâne fecioară şi după naştere, dar acest lucru e doar o mică parte din acest preaslăvit eveniment. Cu siguranţă că, dacă Dumnezeu a creat întregul univers, s-a putut întrupa din Fecioara Maria.
Toate aceste evenimente ne fac să ne minunăm de natura lui Dumnezeu, Mântuitorul şi Creatorul nostru. Sfântul Grigorie Taumaturgul spune următoarele: „Nu aş putea vorbi nici în cuvinte despre firea lui Dumnezeu, nici în gând nu aş îndrăzni să caut să înţeleg natura dumnezeiască pentru că ea nu este subiect de examinare. Este necesar doar să credem în puterea lucrării lui Dumnezeu. Regulile umane sunt clare: o femeie se căsătoreşte, concepe un copil şi îi dă naştere; dar când Preasfânta Fecioară Maria, o fecioară necăsătorită, dă naştere unui Fiu în mod miraculos şi după naştere rămâne fecioară, aici clar nu mai este vorba de ceva lumesc, ci de un lucru dumnezeiesc."
Dumnezeu ne-a reamintit prin această taină că, dacă credem cu adevărat în puterea lucrării Lui, totul e posibil. Cu credinţă totul este posibil şi înţeles. Modul în care a venit în lume Mântuitorul nostru Iisus Hristos este unul foarte semnificativ. Faptul că S-a născut într-un grajd cu animale arată o incredibilă smerenie şi blândeţe. El a ales să Se întrupeze numai pentru a ne fi nouă de ajutor.
Să ne bucurăm cu adevărat de această taină şi să nu mai gândim raţional: cum oare o fecioară să dea naştere şi să rămână fecioară şi după naştere? Să credem cu adevărat că mare e Dumnezeu şi El pe toate le poate săvârşi. Şi Iosif s-a îndoit când a aflat vestea Fecioarei Maria că va naşte un Fiu. Dar Bunul Dumnezeu a trimis un înger care să-l aline şi să-i spună adevărul. „Şi cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor” (Matei 1, 20-21). „Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema.” (Luca 1, 35).
Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dăruiască putere în credinţă, pentru a trece peste pragul acestor îndoieli. Dumnezeu S-a întrupat pentru noi oamenii, pentru a noastră mântuire, pentru ca noi să ne bucurăm de El şi să ajungem să fim ca El.
Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie!

[cristiboss56]

Domnul ne iubeşte fără sfârşit pe noi, păcătoşii, şi dă omului pe Duhul Sfânt, şi prin Duhul Sfânt sufletul cunoaşte pe Domnul şi îşi găseşte fericirea în El, îi mulţumeşte şi-L iubeşte, şi în marea lui bucurie îi este milă de întreaga lume şi doreşte cu tărie ca toţi oamenii să cunoască pe Dumnezeu, pentru că Domnul însuşi doreşte aceasta pentru toţi. Însă, intr-adevăr, aceasta este cu putinţă numai prin har, chiar şi într-o mică măsură. Dar, fară har, sufletul e asemenea unui dobitoc.

Cât îmi e de milă de oamenii care nu cunosc pe Dumnezeu. Dar noi, creştinii ortodocşi, suntem norocoşi pentru că îl cunoaştem pe Dumnezeu. Ne-a învăţat Duhul Sfânt. El ne învaţă să-i iubim şi pe vrăjmaşi.

(Sfântul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 275)

[cristiboss56]

Cea mai bună hotărâre şi cel mai bun mod de înfrânare să fie acesta: să nu avem ca scop nici plăcerea, dar nici ostenirea trupului, ci să ne ferim de întrecerea măsurii în amândouă acestea, aşa încât trupul nostru nici să nu se tulbure din prea bună stare, nici să nu poată împlini poruncile din pricina slăbiciunii. Sf. Vasile cel Mare - Cele trei cuvinte ascetice.