Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Spovedania este o Sfântă Taină a Bisericii noastre în care cei care se spovedesc, adică cei care-şi mărturisesc păcatele, cei care-şi recunosc păcatele, cei care-şi mărturisesc păcatele ca păcate, primesc iertarea păcatelor pentru dorinţa lor de a fi iertaţi şi de a avea o viaţă mai bună, pentru silinţa lor de a părăsi păcatul, pentru că Sfânta Taină a spovedaniei sau a mărturisirii se mai numeşte şi Sfânta Taină a pocăinţei, pocăinţa fiind părăsirea păcatelor. Vă rog să reţineţi. De câte ori auziţi de pocăinţă să vă gândiţi că pocăinţa este părăsirea păcatelor. Cine nu părăseşte păcatele, cine vrea să păcătuiască şi pe mai departe, acela nu se pocăieşte, şi cine nu se pocăieşte nu poate primi iertarea păcatelor. Pocăinţa se face cu faţa spre viitor nu cu faţa spre trecut. Noi nu ne-ntoarcem faţa spre trecut când ne pocăim. Dacă pocăinţa ar fi o întoarcere cu faţa spre trecut - şi trecutul este irecuperabil, adică noi nu putem schimba trecutul nici în afară de noi nici în noi, numai Dumnezeu mai poate schimba din cele ce le-am făcut noi -, în cazul acesta, dacă pocăinţa ar fi cu faţa spre trecut, ar fi o încremenire cu faţa spre trecut şi n-ar avea nici un rost. Sunt puţini aceia care se gândesc că pocăinţa este de fapt o lucrare cu faţa spre viitor în înţelesul de a înlătura păcatul din clipa de faţă înainte, din clipa spovedaniei pe mai departe. Pocăinţa presupune întotdeauna şi hotărârea de a nu mai face păcatele.
*Arhimandrit Teofil Părăian, Prescuri pentru cuminecături, Editura Arhiepiscopiei Timișoarei

[cristiboss56]

Vin la mine la spovedit oameni care se spovedesc din an în an şi la toţi le spun că nu e destul. Nu e destul să te spovedeşti odată pe an. Nu ştiu ce le-aş putea spune acelora care se spovedesc şi mai rar decât odată pe an. De obicei când vine cineva la mine, totdeauna îi spun că trebuie să se spovedească cel puţin în toate cele patru Posturi. Se întâmplă însă că vin unii care s-au spovedit anul trecut, de pildă în Postul Paştilor, şi zic: când te-ai spovedit ultima dată? - aceasta-i întrebarea generală pe care o pun totdeauna. Şi îmi spune: "Anul trecut în Postul Paştilor". Şi zic: la cine te-ai spovedit? Zice: "La dumneavoastră". Măi frate, dar nu ţi-am spus eu - că eu ştiu, că le spun la toţi - să te spovedeşti mai des decât odată pe an? "Mi-aţi spus părinte, dar acuma ce să fac, a trecut anul şi nu m-am spovedit". Şi la aceştia aşa le spun, că dacă tot aşa fac şi în anul viitor, atunci la mine să nu mai vină, pentru că eu nu sunt dispus să mă ocup de oameni care sunt nepăsători faţă de lucrurile lui Dumnezeu. De obicei întreb: de ce nu te spovedeşti? Unii spun că nu au timp, sunt puţini aceia care recunosc că din neglijenţă. Mai zic: nu te spovedeşti pentru că nu ai păcate sau nu crezi în eficacitatea spovedaniei? Spun: "Ba da părinte, am păcate". Atunci de ce le tragi un an de zile după tine ca să te spovedeşti numai în Postul Paştilor? Pe unii îi mai întreb că dacă într-un an nu ar fi Paşti şi Postul Paştilor, s-ar mai spovedi în anul acela? Bineînţeles că la aceasta oamenii răspund: "Părinte, nu m-am gândit la asta". Şi atunci le spun eu că m-am gândit eu pentru ei şi că în anul acela nu s-ar spovedi. Dacă se spovedesc numai în Postul Paştilor cum să te spovedeşti într-un an în care nu e Postul Paştilor?



*Arhimandrit Teofil Părăian, Prescuri pentru cuminecături, Editura Arhiepiscopiei Timișoarei

[cristiboss56]

Pentru cei care au credinţă, împărtăşania este spre iertarea păcatelor, iar pentru cei ce se împărtășesc cu necredință, este spre muncă şi pedeapsă.



Pentru cei care cu credinţă, în chip vrednic, se împărtăşesc, împărtăşania este spre iertarea păcatelor, spre viaţa veşnică, spre păzirea sufletului și a trupului; dar pentru cei care se împărtăşesc cu necredinţă în chip nevrednic, este spre muncă şi pedeapsă, după cum şi moartea Domnului pentru cei care cred a devenit viaţă şi nestricăciune spre desfătarea fericirii veşnice, iar celor necredincioşi și ucigătorilor Domnului, muncă şi pedeapsă veşnică.



(Sf. Ioan Damaschin, Expunerea credinței ortodoxe, Cap. XIII, Despre Sfintele și Prea Curatele Taine ale Domnului, p. 145)

[cristiboss56]

Ştim fiecare că ţinta vieţii creştine este Împărăţia Cerurilor, este viaţa de veci, este desăvârşirea şi îndumnezeirea, este preamărirea lui Dumnezeu. Dar că la aceasta nu se poate ajunge decât prin curăţirea inimii, care pe de o parte înseamnă limpezirea minţii şi limpezirea inimii prin strădania de a înlătura gândurile cele rele, de a ocoli pricinile gândurilor celor rele şi de a ne întări în gânduri bune, folosindu-ne de tot ceea ce ne-a dat Dumnezeu la îndemână, folosindu-ne de Sfânta Spovedanie, folosindu-ne de Sfânta Împărtăşanie ca mijloace de îmbunătăţire sufletească.



*Arhimandrit Teofil Părăian, Prescuri pentru cuminecături, Editura Arhiepiscopiei Timișoarei p. 83

[cristiboss56]

Dacă cineva, fiind nedumerit, ar spune că păcatul celui ce se pocăieşte se iartă prin rugăciunea de iertare a duhovnicului - şi deci de ce acestuia nu i se îngăduie să se împărtăşească cu Sfintele Taine, odată ce a fost iertat şi îndreptat? - Acestuia îi răspundem în trei chipuri: 1) adevărat este că se iartă păcătosului păcatul, însa nu de-a dreptul, ci socotind că el va împlini canonul şi va sta departe de Sfânta Împărtăşanie (fiindcă de aceea duhovnicul, înainte de iertare, îi hotărăşte canonul şi lipsirea de Sfintele Taine); 2) adevărat este că se iartă păcătosului păcatul, nu însă şi pedeapsă şi certarea pentru păcat, cu alte cuvinte canonul, în care se cuprinde şi îndepărtarea de la Sfânta Împărtăşanie. Fiindcă şi păcatul lui David s-a iertat cu adevărat de Dumnezeu - când Natan i-a spus:, Domnul a ridicat păcatul tău” - dar nu s-a iertat şi pedeapsa pentru păcatul lui, fiindcă, după aceasta iertare, el a fost izgonit din împărăţia sa de către fiul său, Abesalom, şi sabia nu s-a îndepărtat de casa lui şi alte nenumărate răutăţi a pătimit, după cum însuşi Natan i le proorocise; 3) adevărat este că se iartă păcătosului păcatul, dar este nevoie ca păcătosul să fie pus la încercare şi, cu timpul, să fie întărit în harul lui Dumnezeu.
În sfârşit, îţi spunem, frate, ca acel canon pe care ţi-l va da duhovnicul (după Canoanele Sfinţilor Părinţi n. n.), trebuie să-l împlineşti cât mai repede cu putinţă, adică câtă vreme te afli în harul lui Dumnezeu, şi să nu amâni, fiindcă nu ştii ce ţi se va întâmpla mâine; „că nu ştii la ce poate da naştere ziua de mâine” (Pildele lui Solomon 27:1). [...]
(Sfântul Nicodim Aghioritul, Dulce sfătuire, Editura Credinţa Strămoşească, 2000)

[cristiboss56]

Noi credem în sfinți și pentru faptul că, prin viața lor, au devenit exemple pentru viața noastră, deci ni se constituie ca modele, dar și pentru faptul că pot să fie mijlocitori între noi și Dumnezeu, nu în sensul în care spun neoprotestanții, că Dumnezeu nu are nevoie de intermediari,ci pentru că Dumnezeu este atotputernic. Știm că Dumnezeu este atotputernic, dar se creează această comuniune, pentru că Biserica lui Dumnezeu este o comuniune. Un teolog occidental spunea că ,, Iisus Hristos nu este întreg fără sfinții lui”. Adică sfinții întregesc, la modul nostru logic de a gândi, așa cum Hristos fără Biserică nu ar fi Hristos întreg. Biserica este trupul lui Hristos, un trup al cărui cap este Iisus Hristos Însuși. Iisus Hristos și Biserica alcătuiesc un întreg. Din Biserică, în etajul superior, fac parte sfinții, așa că nu văd cum ar fi eliminați din comuniune și din această rugăciune. Nu în sensul acela vulgar, că este mijlocitor sau că este omul care îl bate pe Dumnezeu pe umăr și-l face atent la ce spui tu. Nu trebuie să gândim lucrurile la modul vulgar, ci să le gândim în forul lor duhovnicesc, prin prisma comuniunii care se realizează între Dumnezeu și omenire prin Biserica Sa.
(Mitropolitul Bartolomeu Anania, Rugăciunea, izvor de putere în încercările vieții, Editura Doxologia, Iași 2013, p.46-47)

[Ekaterina]

Sufletul nu poate avea pace daca nu va cugeta la legea lui Dumnezeu ziua si noaptea [Ps 1, 2], caci aceasta lege e scrisa de Duhul Sfant; dar din Scriptura Duhul Sfant trece in suflet si sufletul simte in el o dulceata placuta si nu mai vrea sa iubeasca cele pamantesti, pentru ca iubirea celor pamantesti pustieste sufletul si atunci el cade in urat si nepasare si nu mai vrea sa se roage lui Dumnezeu. Vrajmasul insa, vazand ca sufletul nu mai e in Dumnezeu, il zdruncina si ii seamana liber in minte ce vrea el, goneste sufletul de la un gand la altul si astfel acesta isi pierde toata ziua in aceasta neoranduiala si nu poate vedea curat pe Domnul. (Sfantul Siluan Athonitul)

[cristiboss56]

"Viaţa ta sufletească se împarte în mod distinct în două stări, între care există o profundă deosebire. O stare este aceea care înseamnă pace, bucurie, inimă largă şi deschisă; o alta e cea în care domină suferinţa, spaima, iar sufletul se simte în strâmtorare. Cea dintâi stare este rezultatul acordului desăvârşit dintre suflet şi legile Creatorului. La originea celei de-a doua stări stă încălcarea sfintelor sale porunci. Pot observa şi observ realmente cum în*cepe o stare sau alta. Presimt şi pe una, şi pe cealaltă. Ştiu ce se întâmplă întot*deauna: dacă stârpeşti de la început sămânţa născătoare de suferinţă şi strâm*torare, stârpeşti şi roadele ei, adică suferinţa şi strâmtorarea sufletului.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Când diavolul ni se află în inimă, simţim ceva ca o greutate ucigă*toare, neobişnuită, o pară de foc în piept şi în inimă; sufletul simte că ceva îl strânge şi că se întunecă; totul ne irită; simţim repulsie faţă de orice faptă bună; interpretăm anapoda orice cuvânt şi orice gest ale altora faţă de noi, vedem în ele porniri împotriva noastră, făcute cu rea intenţie, o lezare a onoarei şi de aceea nutrim faţă de ei ură adâncă, ucigaşă, gând de mânie şi răzbunare. „După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7, 20). Sunt zile când duhul rău mă tulbură şi pe mine.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)



Creştinul nu are nici un temei să ţină în inimă ură împotriva cuiva, ura fiind lucrul diavolului. Creştinul se cuvine să ţină în inimă numai dragoste. Şi fiindcă dragostea nu gândeşte răul, nu trebuie să poarte gând rău împotriva nimănui. Când nu am nici o dovadă în această privinţă, nu se cuvine să gândesc despre altul că e rău, trufaş sau altcumva. Să cred, bunăoară, că dacă îi voi arăta respect, el va cădea în trufie, sau dacă îi voi trece cu vederea o jignire, mă va jigni din nou sau îşi va bate joc de mine. Trebuie să nu lăsăm răul să se cuibărească în noi sub nici o formă. Iar răul pe care îl face ura poate fi, de cele mai multe ori, lesne descoperit.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Să purtăm în inimă doar dragostea!

[cristiboss56]

Dacă este vorba de rugăciunea de acasă, o puteţi amâna puţin, pentru câteva minute... Dacă nici după aceea nu-şi face loc, siliţi-vă să vă împliniţi pravila de rugăciune cu forţa, încordându-vă şi pentru a înţelege cele grăite, şi pentru a le simţi... Este ca atunci când pruncul nu vrea să se supună şi este luat de moţ şi cuminţit...
Metaniile pe lângă rugăciunea lui Iisus rămân la libera alegere şi la râvna voastră... Pentru greşelile mici faceţi închinăciune, iar pentru cele mari - metanie. Câte? Câte vrea sufletul, hotărând, totuşi, acest lucru o dată pentru totdeauna... Mai bine să vă rezervaţi timp pentru această rugăciune: un sfert de ceas, sau mai mult, sau mai puţin...
Toate cereţi-le de la Domnul cu supunere deplină faţă de El. Deprindeţi-vă să păziţi neîncetat pomenirea lui Dumnezeu.


(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi întelepte, traducere de Cristea Florentina, Editura Cartea Orodoxă, p. 306)

[cristiboss56]

Sfinţii ascultă rugăciunile noastre şi primesc de la Dumnezeu puterea de a ne ajuta. Aceasta o ştie tot neamul cel creştinesc.
Părintele Roman, fiu duhovnicesc al părintelui Dosifei, mi-a povestit că, pe când era băiat în lume, a trebuit odată să traverseze Donul iarna şi calul lui a căzut într-o crăpătură deschisă în gheaţă şi se cufunda târând după el sub gheaţă şi sania. Atunci micuţul băiat a strigat: „Sfinte Nicolae, ajută-mă să scot calul afară!”, a tras de hamuri şi a izbutit să scoată calul şi sania de sub gheaţă.
Părintele Matvei, care era din acelaşi sat cu mine, păştea, fiind copil, ca şi proorocul David, oile tatălui său. Nu era mai înalt decât un berbec. Fratele lui mai mare lucra de cealaltă parte a unui câmp mare. Deodată, vede o haită de lupi năpustindu-se asupra lui Mişa - acesta era numele părintelui Matvei în lume, dar micuţul Mişa a strigat: „Sfinte Nicolae, ajută-mă!” şi de-abia a strigat că lupii au bătut în lături fară a face nici un rău nici lui, nici turmei. Multă vreme la noi în sat se râdea şi se spunea: „Mişa s-a speriat tare de lupi, dar Sfântul Nicolae l-a izbăvit pe el!”
Cunoaştem încă o mulţime de alte cazuri în care sfinţii au venit în ajutorul nostru, de îndată ce i-am chemat. Din aceasta se vede că toate cerurile ascultă rugăciunile noastre.


(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2000, pp. 146-147)