Cuvant pentru suflet !

Sunt multe viziuni care sunt amăgiri,
dar altele sunt semnele amăgirii şi altele ale harului.
Astfel, duhul amăgirii, când se apropie de om, îi zăpăceşte mintea şi o sălbăticeşte; îi face inima aspră şi o întunecă; îi pricinuieşte frică, temere şi mândrie; îi înăspreşte ochii, îi tulbură creierul, îi înfioară tot trupul; îi iscă prin nălucire, în faţa ochilor o lumină care nu străluceşte şi nu e curată, ci roşie; îi scoate mintea din frâu şi o îndrăceşte; îl mişcă să spună cu gura cuvinte necuviincioase şi hulitoare.
Şi cel ce vede acest duh al amăgirii de multe ori, se mânie şi se umple de furie. El nu cunoaşte deloc smerenia nici plânsul şi lacrima adevărată, ci totdeauna se laudă cu bunătăţile lui; este plin de slava deşartă şi fără înfrânare şi temere de Dumnezeu şi totdeauna este stăpânit de patimi. Iar la urmă de tot îşi iese cu totul din minţi şi vine la pierzania deplină.
Fie ca Domnul să ne izbăvească de această amăgire.

Semnele harului sunt acestea: când vine la om harul Preasfântului Duh, îi adună mintea şi-l face să fie cu luare aminte şi smerit, îi aduce aminte de moarte, de păcatele lui, de judecata viitoare şi de osânda veşnică; îi face sufletul de se frânge uşor, de plânge şi se tânguieşte; îi face ochii liniştiţi şi plini de lacrimi. Şi cu cât se apropie mai mult de suflet, cu atât îl mângâie mai tare prin sfintele patimi ale domnului nostru Iisus Hristos şi prin nemărginita Lui iubire de oameni şi-ii prilejuieşte minţii vederi înalte şi adevărate:

- Cu privire la puterea cea necuprinsă a lui Dumnezeu, care cu un singur cuvânt le-a adus pe toate din nefiinţă la fiinţă;

- Cu privire la puterea nemărginită, care singură cârmuieşte şi are grijă de toate;

- Cu privire la necuprinsul Sfintei Treimi şi la noianul de nestrăbătut al fiinţei dumnezeieşti şi la celelalte.

Atunci mintea omului parcă este răpită de acea lumină şi luminată de lumina cunoştinţei dumnezeieşti. Inima i se face senină şi blândă şi dă la iveală roadele Sfântului Duh: bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, compătimirea, iubirea, smerenia şi celelalte. Sufletul lui primeşte astfel o bucurie de negrăit.

http://www.filocalia.ro/referate/41/...Cavsocalivitul

Ingaduie-mi ca, rugindu-ma, sa dobandesc cererea! Ca nu fara rusine caut sa ma miluiesc.
Fii indelung rabdator cu mine, razvratitul, si izbaveste-ma de pacatele care m-au inconjurat!
Ridica-ma sanatos din adancul faradelegilor!
Slobozeste-ma pe mine de tot lucrul cel rau mai inainte de a ma apuca sfarsitul.
Caci in iad cine se va marturisi Tie?
(Sfantul Efrem Sirul - Plansul de marti seara)

[cristiboss56]

Poate mai puţin cunoscut este faptul că despre depresie se vorbeşte de peste 2000 de ani, prezenţa stărilor depresive fiind semnalată în scrierile biblice, în poemele lui Homer, în tragediile lui Sofocle şi Eschil. Hipocrate descria melancolia ca o tulburare a sistemului umoral, iar Araeteus de Capadochia (50-130 e.n) ca o „teamă a sufletului care se fixează într-o cugetare nelămurită, fără febră şi furie, cu tristeţe, descurajare, insomnie şi pierderea somnului reconfortant (...), iar într-un stadiu mai avansat pacienţii se plâng de inutilitate şi îşi doresc moartea”. În puţine cuvinte avem chiar din Antichitate o descriere sugestivă care, deşi a fost completată cu mii de alte noi informaţii, în esenţă, ca simptomatologie, se regăseşte în cuvintele celebrului medic, care este totodată şi primul care a presupus, în mod genial, că melancolia şi mânia sunt faze ale aceleiaşi boli.
Cum se ajunge la depresie?
Termenul „ depresie” provine din latinescul depressio, -onis , care înseamnă „coborâre”, „cufundare”, „afundare”, descriind sentimentul de apăsare a sufletului, de cădere, de năruire a idealurilor şi de scufundare, pe care le trăieşte acut cel întristat. Încercând o prezentare dificil de sintetizat, dat fiind volumul de informaţii, întrebarea care se ridică vizează primar cauzele depresiei . Acestea merg de la modificările neurotransmiţătorilor şi ale reglării neuroendocrine, până la tulburările de bioritm, factorii genetici, bolile organice acute sau cronice cerebrale sau extracerebrale, evenimentele de viaţă, psihotraumele. De asemenea, se poate vorbi de o vulnerabilitate la boală , privită ca o rezultantă dintre factorii genetici, influenţele din perioada intrauterină, perinatală, precum şi a factorilor psihosociali cu potenţial nociv, care acţionează mai ales în primii ani de viaţă.
În urma investigaţiilor pacientului depresiv, se constată o diminuare a capacităţii de relaţionare şi comunicare cu semenii, precum şi a celei de a-şi putea găsi singur motivaţia interioară şi bucuria de a trăi. De asemenea, aceste persoane au o predilecţie pentru a observa doar partea negativă a evenimentelor trăite, fenomen cunoscut ca „dependenţă” de nefericire. O altă cauză, ceva mai puţin discutată, este legată de tendinţa aproape generală a persoanelor de a se confunda dureros cu povestea vieţii proprii şi cu faptele personale, cu predilecţie cele negative.
Vindecarea furiei îndreptate spre interior
Drumul spre libertatea de durere, spre vindecarea furiei îndreptate spre interior, trece prin înţelegerea faptului că eu nu sunt povestea mea . Ea face parte din mine, o pot integra şi pot să-i accept darurile care vin chiar şi din cele mai mari traume, dar, în esenţă, eu sunt eu . Astfel ne apropiem de tratament care este aproape la fel de complex ca şi boala, de durată, cuprinzând de la medicaţia antidepresivă, la metode variate de terapie de suport şi de cunoaştere personală. Aş înclina să accentuez importanţa tehnicilor de autocunoaştere (prin art-terapie sau drama-terapie, de exemplu), deoarece starea de depresie maschează şi este generată de o lipsă, un gol sufletesc care se ascunde în spatele factorului declanşator. Prin artă, aceste dureri ies mai uşor la suprafaţă şi sunt chiar firesc exprimate, o explicaţie fiind şi aceea că în timpul procesului creativ emisfera dominantă este cea dreaptă, emisferă care răspunde de partea imaginativă, eliberată de control, limite şi norme, a minţii umane.
Tratamentul cu funcţiile cele mai căutate în depresie
Într-o viziune holistică, depresia este o boală a sufletului care se reflectă în trup, este strigătul sufletului: „nu vreau să trăiesc fără Dumnezeu!” , un strigăt venit din nevoia primară de sens, de adevăr, de iubire, de stabilitate şi siguranţă clădită pe ceva real, care nu se schimbă cu timpul, societatea sau cu oamenii din viaţa noastră, şi care nu se pierde prin moarte. Această nevoie bazală, încălcată aparent constant prin evenimentele schimbătoare şi stresante ale vieţii noastre, se manifestă prin durerea numită depresie, care, privită corect, este un strigăt de ajutor, o chemare de trăire vie şi de conectare la partea adevărată din noi. De aceea, Tainele Bisericii, Spovedania, Împărtăşania, chemarea Duhului Sfânt, reuşesc să fie tratamentul care are calităţile cele mai căutate astăzi şi anume să se adreseze direct cauzei, şi prin asta efectelor, să fie gratuit şi să ajungă pentru toţi.
Părinţii pustiei, despre deznădejde
Părinţii filocalici vorbeau despre un drac al întristării care încearcă să-i prindă pe oameni în mreaja lui. Unul dintre cei care amintesc despre aceasta e Evagrie Ponticul, din ale cărui scrieri cuprinse şi în Filocalia I am extras rândurile care urmează:
„Toţi dracii fac sufletul iubitor de plăceri; numai dracul întristării nu primeşte să facă aceasta, ci el ucide gândurile celor ce au început această vieţuire, tăind şi uscând prin întristare orice plăcere a sufletului, dacă e adevărat că oasele bărbatului trist se usucă. Dacă acest drac războieşte pe un monah cu măsură, îl face încercat, căci îl convinge să nu se apropie de nimic dintr-ale lumii acesteia şi să înlăture toată plăcerea. Dar dacă stăruie mai mult, naşte gânduri care sfătuiesc pe monah să-şi ia viaţa, sau îl silesc să fugă departe de locul unde petrece. Acest lucru l-a gândit şi l-a pătimit dreptul Iov fiind asuprit de acest drac. «De aş putea, zice, să mă omor, sau pe altul să rog să-mi facă mie aceasta.» Simbol al acestui drac este sălbăticiunea numită năpârcă, a cărei fire se arată prietenoasă, însă al cărei venin covârşeşte veninul celorlalte fiare, ba dacă e primit fără măsură, omoară şi animalul însuşi. Acestui drac i-a predat Pavel pe cel ce a făcut nelegiuire în Corint. De aceea şi scrie cu râvnă Corintenilor, zicând: «Arătaţi-i dragoste, ca nu cumva să fie înghiţit unul ca acesta de o întristare mai mare». Dar duhul acesta, care întristează pe oameni, ştie să se facă şi pricinuitor de bună pocăinţă. De aceea şi Sfântul Ioan Botezătorul îi numea pe cei ce erau străpunşi de duhul acesta şi alergau la Dumnezeu «pui de năpârci», zicând: «Cine v-a arătat vouă să fugiţi de mânia ce va să vie? Faceţi, deci, roade vrednice de pocăinţă; şi să nu vi se pară a grăi întru voi: «Părinte avem pe Avraam». Căci oricine a urmat lui Avraam, şi a ieşit din pământul şi din neamul său, s-a făcut mai tare decât dracul acesta.”
Iar Sfântul Ioan Casian spune că „atunci când duhul acesta viclean tabără asupra sufletului şi-l întunecă în întregime, îi pricinuieşte scârbă faţă de toate lucrurile şi faţă de însăşi făgăduinţa vieţii”. De asemenea, Sfântul Ioan Casian dă un remediu: „întristarea se tămăduieşte prin rugăciune, prin nădejdea în Dumnezeu, prin cugetarea la cuvintele cele dumnezeieşti şi prin petrecerea cu oamenii cuvioşi”.

* Andreea Hefco - medic psihiatru, doctor în Știinţe Medicale, specialitatea Neurologie

Cristian, sper ca "Plansurile" Sfantului Efrem Sirul nu ti se par manifestari ale unei depresii!
Ma gandesc ca ar putea sa ti se para asa, dupa postarea de mai sus care urmeaza fragmentului din Plansul...

Sau poate ai vrut sa previi, profilactic, o asemenea confuzie la unii dintre cititorii care s-ar putea lasa furati de asa cugetare...:)

*
Daca tot veni vorba despre o comparatie ca asta, as introduce cateva distinctii (simpla opinie personala):
1) Plansul Sfantului este un act luminos; porneste din Duh care da omului harul cercetarii de sine cu cainta; continua cu lucrarea de autocunoastere a omului care, prin identificarea starii sale dovedeste recunostinta - se foloseste de har, pentru a constientuza micimea lui si totodata dependenta absoluta de Dumnezeu, iar prin asta Iubirea purtatoare de grija a Domnului;
2) Plansul este un act reparator: omul isi reface pozitia justa inaintea vietii omenesti si a Domnului - constientizeaza si da concretete nimicniciei vietii omenesti; prin asta isi reface increderea/devotiunea fata de Creatorul si Proniatorul nostru.
3) Plansul, prin linia lui curatitoare, lasa loc nadejdii refacute a ocrotirii; omul isi recapata increderea ca e ocrotit si se simte intr-un anumit proces de recuperare a sentimentului de siguranta (Dumnezeu stie de el, il iubeste si il ocroteste pe pacatos)

Din pacate, in multe din formele depresiei aceste caracteristici lipsesc ori sunt vazute ca vane, superflue, fara consistenta. In depresie omul pare ca pedaleaza/cliveaza pe langa marile sentimente ale vietii omenesti: sentimentul nimicniciei concomitent cu ocrotirea, constientizarea faradelegilor simultana cu nadejdea iertarii, uimirea ca Domnul Care este atotputernic iubeste atat de mult pe faptura atat de vulnerabila si de trecatoare care este omul.... In omul aflat sub puterea depresiei (care a fost asemanata de unii terapeuti cu "vraja" unui riu ce te atrage, pas cu pas, la adinc) aceste elemente de unificare a conditiei duale a omului se estompeaza treptat. De aici neliniste, durere, simtamantul zadarniciei fara vreo compensare, pierderea sensului lucrurilor si al vietii.

Cat de inaltatoare sunt "Plansurile" si cat de nesuferite miasmele starilor depresive. Miasme, deoarece depresia imi pare ca este, de la un punct, o forma de exprimare a nerecunostintei, a mandriei, a slavei desarte etc.

P.S. Imi reinnoiesc rezerva pentru compilarea unor texte duhovnicesti si a celor din psihologie/psihiatrie. Astfel de paralele si analogii cred ca trebuie facute, dupa parerea mea, cu maxima prudenta. Atrag respectuos atentia asupra naturii diferite a mecanismelor sufletesti evocate in stiintele psi, respectiv in scrierile duhovnicesti. A le pune pe acelasi palier, a le confunda pe unele cu altele inseamna reductionism pagubos, de ambele parti.

[cristiboss56]

Nu , nu , in nici un caz plânsul amintit de tine nu este patologic ci curatitor, caci despre plâns am discutat pe un thread acum câțiva ani si am vazut acolo câte feluri sunt . ( poate gasesc acel thread si am sa-ti dau linkul )
Mulțumesc frumos pentru intervenția ta binevenită :)

Ma bucur ca ne-am intalnit "in largul aceluiasi gand" (vorba lui Mihailc)...:)
Doamne ajuta!

[cristiboss56]

Doctorul Wilkinson m-a învăţat o lecţie importantă despre cum să mă port cu o femeie. M-a convins că soţul trebuie întotdeauna să-i împărtăşească soţiei toate probleme sale la timp, şi în totalitate. Am mers într-o seară împreună la o doamnă care ne sunase disperată pe amândoi ‒ pe doctorul şi pe preotul ei! Spunea că în curând va părăsi această „vale a plângerii” (acestea au fost exact cuvintele ei!). Eu eram tânăr pe-atunci, abia ieşit din facultate. Doctorul a trecut cu maşina să mă ia, aşa cum a făcut de multe ori după aceea, întrucât am devenit prieteni foarte buni.
Mi-ar fi plăcut să îl cunoşti. Iubea oamenii şi avea darul de a-i citi ca pe nişte cărţi deschise. A fost şi unul dintre cei mai buni profesori de psihologie pe care i-am cunoscut vreodată. Parcă îmi citea gândurile în acea seară. Aveam emoţii ca un debutant pe scenă, în bătaia reflectorului. „Stai liniştit!”, îmi spuse el tărăgănat, „nu o să moară în seara asta. O s-o ajutăm noi, amândoi. Nu zic că nu are probleme. Din contră, chiar unele foarte serioase. Dar sunt toate în imaginaţia ei”.
Apoi mi-a spus pe scurt povestea acelei doamne. Soţul ei murise cu un an înainte şi îmi aduc aminte că doctorul mi l-a descris aşa: „Ştiu că nu e bine să vorbim de rău pe cei morţi, dar omul acela a distrus-o!”.
Aparent, era un om bun, dar îşi proteja soţia, ceva nemaivăzut. Odată, o boală i-a omorât toate animalele de la fermă, dar ea nu a aflat asta niciodată. Dacă pierdea bani, nici atunci nu afla. Nici atunci când a ars hambarul de la fermă nu ar fi aflat, dacă nu s-ar fi întâmplat să fie chiar acolo.
„E o mare greşeală să ascunzi totul unei femei, în felul acesta”, îmi spunea doctorul. „Mai devreme sau mai târziu, va ajunge să îşi imagineze alergii şi dureri de cap, numai ca să dea minţii ceva de făcut. Femeile au nevoie să simtă că trec prin probleme, iar dacă nu trec prin cele adevărate, şi le vor crea pe ale lor.”
În anii care au trecut din seara aceea mi s-a confirmat în repetate rânduri ce mi-a spus. Am întâlnit cazuri de femei care îşi imaginau singure probleme, căutând confirmarea faptului că vieţile lor contează. Întotdeauna, în astfel de cazuri, îmi aduceam aminte de ce îmi spunea Wilkinson şi de fiecare dată găseam lângă persoana respectivă un bărbat obsedat de a-şi proteja soţia.
Motivul pentru care am vrut să îţi povestesc asta este că am auzit prea mulţi bărbaţi zicând „Dar eu nu vreau să o mai încarc şi cu problemele mele, doar are şi ea destule ale ei!” (De cele mai multe ori, bărbații o spun crezând că merită o statuie pentru asta.)
Dacă te surprinzi vreodată gândind aşa, sper că ai să-ţi aduci aminte de scrisoarea aceasta şi ai să îţi revizuieşti atitudinea. În ziua nunţii voastre aţi jurat să fiţi împreună „la bine şi la rău”. Soţul care uită asta poate face mai mult rău în viitor, decât crede el că ar face astăzi dacă se deschide şi îi împărtăşeşte soţiei toate problemele sale.
Bineînţeles, sunt moduri şi momente mai puţin potrivite în care să îi comunici aceste lucruri, iar câteodată e bine să amâni, depinzând de situaţie. Dar regula trebuie să rămână că problemele trebuie împărtăşite între soţi şi îi faci un rău lui Marilyn, dacă nu înţelegi acest lucru.
În primul rând, îi distrugi acea atmosferă de parteneriat, care este unul dintre elementele (şi motivele) de bază ale căsniciei. „Împreună” este unul dintre cele mai frumoase cuvinte inventate vreodată şi el capătă o frumuseţe şi mai specială, atunci când el semnifică o femeie și un bărbat care se apropie unul de altul trăgând la jugul vieţii, umăr la umăr.
În afară de asta, îi jigneşti inteligenţa, dacă îi dai de înţeles că nu te poate ajuta să găseşti soluţia oricărei probleme. Iar la cât de inteligentă este Marilyn, întotdeauna va simţi când te apasă ceva. Dacă de fiecare dată va trebui să te descoasă, ca să afle ce se întâmplă, mai devreme sau mai târziu firea ei femeiască o va face să-şi pună întrebări.
„Oare e ceva în neregulă cu mine? De ce nu are încredere în mine?”, „Oare crede că nu sunt suficient de deşteaptă ca să îl ajut cumva?”, „Nu cumva discută problemele astea cu altcineva, în care are încredere mai mare?”... şi aşa mai departe..
Am cunoscut cupluri în care el era foarte deştept, iar ea era, ca să folosesc o frază de-a ta, „de pe altă planetă”. Dar a găsit întotdeauna un ajutor în a gândi cu voce tare orice problemă, iar ea a apreciat asta de fiecare dată. Dacă îţi foloseşti inteligenţa în locurile în care are ea nevoie, va fi încântată de încrederea pe care i-o arăţi. Şi, mai important decât asta, va depozita aceste amintiri într-un colţ al minţii şi le va folosi ca să întâmpine acele întrebări de care vorbeam mai devreme.
Mai există un rău, pe care i-l faci dacă nu te deschizi în faţa ei la momentul potrivit şi în felul potrivit. Dacă îi ascunzi problema şi o rezolvi singur, îi răpeşti bucuria de a fi participat la acest succes, care îţi aparţine acum numai ţie. Bineînţeles că te bucuri atunci când cineva reuşeşte să facă ceva, bravo lor! Dar este cu totul altceva atunci când ai participat şi tu, câtuşi de puţin, la acel succes.
Dacă pui totul cap la cap, ai să ajungi tot la ce a spus doctorul atunci: „E o mare greşeală să te porţi aşa cu o femeie”. Oricât de ciudat ar suna, un mod de a o menţine fericită este a duce împreună cu ea toate nefericirile tale.
(Charlie W. Sheed, Scrisori către Filip - sfaturi unui tânăr căsătorit, Editura Bizantină, 2011, p. 108-112)

[cristiboss56]

Telul nostru este să adorăm pe Dumnezeu şi să iubim pe semenii noştri. Fericirea constă în împlinirea poruncilor Lui.
Cea mai importantă filantropie este să vorbeşti de bine pe ceilalţi.
Şi să vreau, nu pot să mă supăr. Când ne supărăm e ca şi cum am spune lui Dumnezeu: Nu sunt de acord. Nu le faci bine. După care este nemulţumirea.
În faţa şi înlăuntrul Frumuseţii, predica este inutilă. Aceasta turbură armonia.
Prin chemarea Numelui lui Hristos, ne ţintuim eul.
Candela sufletului nostru este aceea care trebuie să fie totdeauna aprinsă. Neadormită.
Dând bucurie altora, tu o înţelegi întâi.
Mai bine să faci Rugăciune cu gura, decât să nu faci deloc.
Dumnezeu să se interpună între tine şi scopul tău. Nu scopul tău între tine şi al lui Dumnezeu.
Agonia morţii este încercarea pe care o face sufletul de a se elibera şi de a alerga să dea răspuns Domnului.
Corespondenţa este singurul mod de a fi singur, dar în acelaşi timp şi împreună cu ceilalţi.
Minunea este cursul normal al lucrurilor, aşa cum o vrea Dumnezeu. Ceea ce noi numim minune, pentru Dumnezeu este firesc.
(Maica Gavrilia Papaiannis)

[cristiboss56]

Intreaga lume se află parcă sub influenţa unei puteri, a unei forţe, care stăpâneşte mintea, voinţa şi toate puterile sufleteşti ale omului. O aristocrată mi-a povestit că avea un fiu. Era evlavios, neprihănit... S-a luat cu prietenii şi a devenit necredincios, destrăbălat, ca şi cum cineva îl stăpânea şi îl obliga să facă toate acestea. Evident că aceasta este o forţă străină, o forţă a răului. Izvorul ei este diavolul, iar oamenii sunt doar arme. Acesta este Antihristul care vine în lume... Omul rămâne parcă fără apărare, cu cât este stăpânit de această forţă a răului şi nu este conştient de ceea ce face... Îl inspiră şi gândul sinuciderii... Dar cum se petrec acestea? Toate acestea se întâmplă pentru că oamenii nu îşi iau cu sine armele, nu au cu sine rugaciunea lui Iisus şi semnul Sfintei Cruci. Nimeni nu se învoieşte să facă rugăciunea lui Iisus şi semnul Crucii: sunt lucruri învechite, antichităţi arheologice care şi-au trăit veacul.
(Sfântul Varsanufie de la Optina )

[cristiboss56]

Nu uitați că viața pământească ne este dată doar ca să ne pregătim pentru viața veșnică, căci după cum veți trăi viața pământească, astfel va fi și viața veșnică pentru voi. Fiți credincioși lui Hristos, fiți credincioși Lui așa cum El Însuși a poruncit în Apocalipsa Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan Teologul. El vorbea despre cei șapte îngeri ai bisericilor din Asia Mică. Îi numea pe episcopii acestor biserici îngeri. Și iată, unuia dintre acești îngeri El i-a spus: Fii credincios până la moarte, și-ți voi da ție cununa vieții.

(Sfântul Luca al Crimeei )