Despatimirea

[vsovivi]

Adică se crede omul conştiinţa... când ea e defapt altcineva, şi ar ieşi din mândrie dacă ar întreba aşa seară de seară sau chiar mai des:

-Spune conştiinţă, mă mântuiesc eu cu faptele pe care le-am făcut astăzi? Sau iar am avut pofta aia mare mare, de mărire... pofta de a blestema, adică m-am nemulţumit pentru nimicuri.

Dar omul preferă seara să se lase furat de somn în timp ce priveşte pe TV la tot felul de filme şi de dezbateri şi meciuri ''interesante'' că doar televiziunea este a 7 sau a 8 artă.. ce-artă? Păi artă marţială... şi joială, fireşte, firea aia scurtă: poft, soft, moft.

Dar şi mândria este alticneva, şi ar trebui omul seara s-o mustre:
-De ce-mi dai mie ceea ce se cuvine lui Dumnezeu sau aproapelui meu?

[Traditie1]

t_iubesc, a vedea propria mândrie e mai prețios decât a vedea-o la alții.

Iar a judeca pe alții e deseori înșelător, mai ales când o facem după aparențe, așa cum se vede din mesajul tău. Omul e o taină și dacă nu înțelegem exact mecanismele psihologice prin care cineva a ajuns la anumite manifestări, e bine să nu tragem concluzii căci asta înseamnă a osândi, un păcat grav. Trebuie să căutăm să-i înțelegem (în sensul de a-i cunoaște) pe ceilalți ca să nu tragem concluzii greșite.

...

Vsovivi, prin faptul că spui că ar fi ușor de depistat mândria te amăgești și te închizi unei evoluții reale, fiindcă această convingere a ta e tot o formă de mulțumire de sine, de amăgire de sine. Tu de fapt vorbești despre forma activă a mândriei, la care m-am referit în mesajul anterior. Mândria e prezentă atât ca și caracteristică a sufletului cât și ca manifestare faptică, ultima constând în înălțările minții care se manifestează în diverse momente. Sau cu alte cuvinte, există mândria subconștientă, ca stare ontologică a noastră și mândria conștientă ca formă de exprimare a mândriei subconștiente.

A controla formele de mândrie conștientă nu e așa greu, dar a eradica mândria care ne caracterizează ontologic e un proces îndelungat și dificil, care durează ani iar Sfinții Părinți spun că acest proces durează la infinit fiindcă prin el ne apropiem de asemănarea cu Dumnezeu Cel infinit de Smerit.

[raisa2006]

Eu observ ca ,incercand sa ma despatimesc de fapt ma impatimesc mai tare...

De ex cand postesc atunci sunt mai irascibila, ma supara copiii mai tare s.a

[vsovivi]

În prealabil postat de Traditie1

t_iubesc, a vedea propria mândrie e mai prețios decât a vedea-o la alții.

Iar a judeca pe alții e deseori înșelător, mai ales când o facem după aparențe, așa cum se vede din mesajul tău. Omul e o taină și dacă nu înțelegem exact mecanismele psihologice prin care cineva a ajuns la anumite manifestări, e bine să nu tragem concluzii căci asta înseamnă a osândi, un păcat grav. Trebuie să căutăm să-i înțelegem (în sensul de a-i cunoaște) pe ceilalți ca să nu tragem concluzii greșite.

...

Vsovivi, prin faptul că spui că ar fi ușor de depistat mândria te amăgești și te închizi unei evoluții reale, fiindcă această convingere a ta e tot o formă de mulțumire de sine, de amăgire de sine. Tu de fapt vorbești despre forma activă a mândriei, la care m-am referit în mesajul anterior. Mândria e prezentă atât ca și caracteristică a sufletului cât și ca manifestare faptică, ultima constând în înălțările minții care se manifestează în diverse momente. Sau cu alte cuvinte, există mândria subconștientă, ca stare ontologică a noastră și mândria conștientă ca formă de exprimare a mândriei subconștiente.

A controla formele de mândrie conștientă nu e așa greu, dar a eradica mândria care ne caracterizează ontologic e un proces îndelungat și dificil, care durează ani iar Sfinții Părinți spun că acest proces durează la infinit fiindcă prin el ne apropiem de asemănarea cu Dumnezeu Cel infinit de Smerit.

Nici vorbă dragă domnule, mă iartă că trebuie să te combat, dar dumneata filozofezi metempsihotic, vorbind de conştient şi subconştient şi inconştient şi de ceva ce ar părea că este complicat şi greu de înţeles şi de văzut şi de pătruns, nici vorbă, totul este foarte uşor, simplu, este dat să vadă şi unui copil şi unui prost, e la mintea oricui, doar că trebuie să vrei să-ţi vezi bârna, să-ţi vezi drumul strâmb sau drumul ce coboară spre iad în loc să urce la ceruri, la cerurile smeritei cugetări, ale smeritei smerenii...


E simplu şi firesc, eee simplu de tot, adică în loc să te laşi convins de atacul semeţ al cugetului ce atacă pe la plăsele cu gândiri savantele papantele ca să mergi ca nebunul la PAtRIS, pentru ca să te opreşti la MOULIN ROUGE, unde să faci din bobul de grâu o făină dulce, praf şi pulbere albă... stai o clipă, că nu trebuie mai mult de o clipă şi te întrebi:
-la ce-mi trebuie mie ruj? Şi gata ai ieşit din mândrie.

Dar omul e curios, omul se vrea mare, ca să se dea mare, să se ţie mare, căci omului îi place gROZăvia... aşa ca şi cum el ar fi mai mare şi mai smerit ca oricine şi fireşte mai înţeţelept...

Deci cum să mă amăgesc eu cu mulţumirea de sine, că mulţumirea de sine vine de la mofturi, iar eu mă amăgesc cu ceva mai rău, cu întietatea ispismei care e culmea prostiei, căci zice el că banul făcut lesne este cea mai importantă şi strălucită înţelepciuciune... şi când vede la alţii începe să se laude că şi el ar putea fi afacerist şi că şi el ar putea născoci şi nălucifariferiza nişte afaceri serioase... de exemplu, se gândeşte cât ar câştiga dacă ar vinde nişte pălincă la plic... :))))))

Aşa că nu e vorba de subconştient sau de inconştient ci bârna e clară şi se vede mare şi groasă şi lungă cât prăjina, se vede şi dacă nu este pic de lumină... se vede şi dacă eşti orb, se vede şi de pe lună... e mare, pute, şi omul evită să constate doar pentru că îl flatează la porcgoliul său măreţ... deci e grozav omul căci se dă lovit şi virgin şi smerit şi se îmbracă în alb sau negru deşi e plin de păcate şi curvii în toată ispsitoria lui... aia nu mai vrea să ştie, nu mai ţine minte, în schimb ţine minte, că odată şi dumneata i-ai greştit şi te ţine minte chiar dacă te-a iertat iar când se iveşte prilejul, ajungi tu la ananghie, să vezi cum se bucură că o păţeşti şi vine şi-ţi ţine morală că cică n-ai ascultat... şi ca atare meriţi ceea ce ai păţit şi chiar se bucură... în subconştient sau inconştient... se bucură dar arată la oameni o mină asa ponosită şi gravă... se arată şi el lovit... se arată şi el plin ochi de coonştiinţă şi responsabilabilitate...

Deci dragul meu, barosan, nu e vorba de subtilităţi duhovniceşti sau sufleteşti ci e vorba de crasa excrochereală pe care o practică omul crezând că poate păcăli pe cineva, când defapt ideile trupului, trufia trupisării, pe care le ascultă omul sunt foarte simple dar le împachetează într-o fiilozoofilie foarte înaltă, în semeţia inimii, când adună sau scade, el judecă strâmb:

-lăcomie, mândrie,
-desfrânare, mândrie
-banul cel lesne obţinut, mândrie,
-fuga de lucru duhovnicesc şi trupesc, mândrie
-nemulţumirea de rugăciune şi binele altora, mândrie
-răzbunarea pe nevinovaţi, săraci, proşti şi mai mici, mândrie
-ispita şi pofta şi invidia pentru întietăţile dulcegăriilor deşertice, mândrie
-uitarea şi amintirea de mândrie ca să te mândreşti că nu asculţi, mândrie
în final
-curiozitatea sadică de răul altuiA şi de răul tău exact ca nişte pui, pui de pui, pui de vipvipere şi năpârpârci foarte ştiutoare şi versate... deci iată că dă lecţii la toţi, şi e pe deasupra şi fericit sau pededesubt.

Deci e lesne de observat din curiozitatea lui doar că nu vrea cu niciunchip ca să şi constate, că, problema lui e aia că trebuie schimbată direcţia sau îndreptată calea pe care merge inutil... dar iar şi iar omul nu vrea, nu vrea deloc... căci îi place enorm să-şi omoare timpul, clipa, secunda, şi astfel se sperie cu minteres tactic la anumite momente constatând că iarăşi a trecut prea repede tot timpul şi a trecut în zadar exact ca şi ieri... şi apoi se mulţumeşte ofoftând din firea lui aia scurtă, poft, soft, moft, adică se mulţumeşte cu amăgirea de sinee, că iată totuşi e cineva şi că mai are nişte bani buni, prin portofel sau puşi deoparte, că nu a cheltuit chiar totul, sau îşi zice că încă e în treabă şi că e foarte util societăţii, sau a fost cândva... dar e vai de el reptilă sărmană şi oarbă, nu vede că are pe inimă solzi de piatră cioplită... iar în mijloc şade bârna telescopicopică, e piatra cioplită de neascultarea lui proprie şi personală, şi ţine la ea mai mult decât la ochii din cap... căci ea, piatra asta necioplită ar fi trebuit să se cioplească singură prin răbdare în umilinţă pe calea ascultării smerite... dar omului nu-i place umilinţa şi ocările, că cică e de nesuportat jignirea şi e de nesuportat ca să recunoşti că eşti obraznic întorcând să fi lovit şi peste obrazul pe care-l ţii ascuns la întuneric... acolo unde îţi place să te retragi şi să ispisviseezi la toate ''fericirile'' ascunse ale omului necredincios şi păcătos: ştiinţa pe care ai furat-o pentru ca să-ţi faci din ea harem pentru zile negre... e un fel de pensie ce o agoniseşti prin păcătuiri... neştiind că ea, averea asta, este medalionul de berău (un soi de erou ceva mai dracool) pe care ai să-l porţi în eternitate plin de egoism... şi de slavă de la morţi sau de la fraieri... toţi cei care au biruit definitiv... smerenia smerită, şi cugetarea smerită... intrând şi tu definitiv în rândul poporului cel răsculat, cel prea tare la cerbice şi ceriad. Şi dacă cer mereu asta... vor primii ceea ce şi-au căutat: pacea viceversatilă... inversă, contra, adică defapt cearta, ce artă? păi arta marţială şi joială... fireşte... firea aia scurtă 666... aici e înţelepciuciuniunea... adică omu' drept cu mingea, omu' drept cu mingea, omu' drept cu mingea... halei hap de trei ori peste cap.

[vsovivi]

Ispismă ispisteţită şi jignită foarte tare că i s-a furat din mâncare... foarte prost cum ar veni adică... de frică... căci i se ridică... i se ridică tensiunea arterială... fireşte... îl dor dinţii de lapte fiindcă creşte... îi iese măseau de minte... de mintea altuia şi aşa ajunge de minte de înghiaţă apele... toate apele de la rădăcina sămânţei, de la rădăcina bobului şi rămâne pe veci aşa: încremenit... îngrozit, crizat... un om cu guşe şi cu ceafă lată... un fel de antricot... adică un fel de durere în cot... sau în în... su... şiret-uri.

[vsovivi]

Adică stimabilul, stima noastră şi mândria...... nu suferă ascultarea, îl scoate din minţi, nu-L suportă pe Dumnezeu şi e mereu nemulţumit oridecâteori e sătul, de orice, fiindcă el, cucon-aşul, e mai presus de orişice... e peste poate de înţeţelept şi puteputernic, nu de la nespălare că e mereu prespălat şi şpreiat spălăcitul ci de la lene, lene duhovnicească... pentru ca să trăiască... ca gLumea.

[Traditie1]

Ovidiu, din mesajele tale se vede (dacă am înțeles bine) faptul că te-ai vedea păcătos. Eu cred că asta e tot o formă de mândrie, de când Sfinții Părinți au spus că ei se vedeau păcătoși, vrem cu orice preț să ne vedem și noi păcătoși (ca să ne amăgim că suntem sfinți).

Este deci o problemă a falsei conștiințe. Falsa conștiință ne complică viața, ne face să pierdem timp cu false probleme, cu tot felul de analize de gânduri întortocheate. Trebuie să facem lucrurile simplu, dintr-o bucată, așa cum procedează un țăran.

Iar ce am zis cu subconștientul și conștientul era poate o exprimare mai nepotrivită. Încerc să formulez din nou: mândria nu este doar un păcat ci și o stare. Starea de împătimire a inimii este o stare păcătoasă dar nu este un păcat faptic. Păcatele faptice ale mândriei, adică înălțările de moment ale minții, sunt ușor de controlat, așa cum spui și tu, dar ca să scoatem bestia din inimă, să devenim curați nu e suficient efortul nostru (e și el necesar) ci ca harul lui Dumnezeu să lucreze asupra noastră. Și ca El să lucreze trebuie să ne deschidem Lui, depășind autolimitarea adusă de încrederea în propria lucrare.

Cu alte cuvinte, trebuie să-L lăsăm pe Dumnezeu să devină arhitectul lucării noastre lăuntrice căci ceea ce facem noi după capul nostru (sau chiar după sfaturi și cărți) nu poate aduce atâta roadă cât aduce lucrarea harului.

[vsovivi]

În prealabil postat de Traditie1

Ovidiu, din mesajele tale se vede (dacă am înțeles bine) faptul că te-ai vedea păcătos. Eu cred că asta e tot o formă de mândrie, de când Sfinții Părinți au spus că ei se vedeau păcătoși, vrem cu orice preț să ne vedem și noi păcătoși (ca să ne amăgim că suntem sfinți).

Este deci o problemă a falsei conștiințe. Falsa conștiință ne complică viața, ne face să pierdem timp cu false probleme, cu tot felul de analize de gânduri întortocheate. Trebuie să facem lucrurile simplu, dintr-o bucată, așa cum procedează un țăran.

Iar ce am zis cu subconștientul și conștientul era poate o exprimare mai nepotrivită. Încerc să formulez din nou: mândria nu este doar un păcat ci și o stare. Starea de împătimire a inimii este o stare păcătoasă dar nu este un păcat faptic. Păcatele faptice ale mândriei, adică înălțările de moment ale minții, sunt ușor de controlat, așa cum spui și tu, dar ca să scoatem bestia din inimă, să devenim curați nu e suficient efortul nostru (e și el necesar) ci ca harul lui Dumnezeu să lucreze asupra noastră. Și ca El să lucreze trebuie să ne deschidem Lui, depășind autolimitarea adusă de încrederea în propria lucrare.

Cu alte cuvinte, trebuie să-L lăsăm pe Dumnezeu să devină arhitectul lucării noastre lăuntrice căci ceea ce facem noi după capul nostru (sau chiar după sfaturi și cărți) nu poate aduce atâta roadă cât aduce lucrarea harului.

Cred că dumneata nu-l cunoști pe țăran, adică cum și cât poate fi de lacom săracul sărăcit care nu mai vrea să sărăcească ci să ispismuiască și să devină strângător... și de rău, cât de urât la suflet poate să fie... mai ales că e așa dintr-o bucată la faptă... obijnuit cu munca grea... la fel e și cu prostia lui și cu pofta. Dacă îi bagă cineva în cap pofta de a viola, de a se răscula, se vede și se închipuie mare, că știe socoti numai în favoarea sa, numai în minteresul său... că e hoț „cinstit” și se ceartă pe viață și pe moarte dacă te bănuie că i-ai luat ceva sau îi iei ceva din avere, dacă crede el că el ar fi meritat mai mult din ceva... deci țăranul nu e un țăran așa cum îți închipui dumneata idilic și foarte frumos despre el, ci defapt țăranul e mai rău ca boierul, căci în orice țăran stă în stare latentă modelul de arendaș, de vătaf sadic... de răzbunător și inchizitor necruțător.

Iar dacă ajunge prin politică și învață cearta politică, propaganda și viclenia, dacă îl face careva șefuț pe undeva dându-i posibilitatea unui câștig lesne, să vezi cum violează el fără probleme exact ca un tartore folosind formula desfrânării jidovești, te clătește cu îndreptări ca pe la partid, cu îndreptările altuia... adică, aprins și cu o falcă în cer și cu una-n pământ, negru la suflet de supărare, și visându-se mare... mare violator... te contrazice ca și cum te-ar îndrepta, ca și cum ar fi nemulțumit pentru o strâmbă dreptate sau o mare nedreptate și vine și te mustră cu o ură ieșită din minți dăruindu-ți o și mai nedreaptă îndreptare ca obligator s-o aplici și te și ridiculizează în public, tactica pe care prostul a învățat-o la orele de propagandă... cum să decredibilizăm persoanele cinstite și faptele lor din inimile oamenilor și să ne erijăm noi la bucate și la merite.

Deci aplică ei o nedreaptă și populistă îndreptare arătându-se indignați și foarte nemulțumiți, ca niște șefi competenți, plini fiind de pofta de violare și de vrednicia nemulțumirii și a urii pe cei care defapt au singurele merite în problema respectivă... și astfel omul, care aude și vede, crede, căci omul crede pe violator și pe mincinos și pe dialectic, adică pe cel ce te clătește cu îndreptări, pentru că omul e fricos și e și credul, și se satură să țină piept minciunilor și prostiilor la nesfârșit, vrea și el să violeze, să scape de Adevăr ca să fie în rând cu masele, cu masele ieșite din minți ce propagă minciunile... și chiar îi place fraierului ca să se lase violat... violat în credință... căci omului prost credincios îi place mai mult ca să susțină cu pătimășie ideile, altora, și convingerile sale, decât cu bună credință și umilință.

Ar fi simplu ca să ieși din starea asta, înlocuiești pătimăsia ideilor cu credincioșia, căci una este pentru trup și pofte, iar aialaltă e de la Dumnezeu. Dar țăranul, obijnuit cu pălincă și slănină și mămăligă și pită de casă și cărnărie și vin și alte bunătățuri gastronomice e ușor de rătăcit... e suficient să-i insufli pătimășia în credința lui... îi stârnești frica pentru pofte, groaza, criza, cataclismul iminent și patima nedreptății, pentru pofte, și gata... te crede, fiindcă vede că ești un foarte bun violator verbal. Scrâșnești perfect din dinții minciunilor.

Deci nu trebuie să fi ca țăranul! Cu niciun chip.

Iar cu mândria, ai dreptate, trebuie să lucrăm cu Harul, și nu să ne prefacem mereu. Că de aia zic de mine că sunt păcătos mereu că constat la nesfârșit cum se știe preface și exclam despre mine: „Doamne Doamne cum se știe preface, Doamne cât de bine se știe preface. Se preface perfect că nu se preface deloc. Se crede... mare violator, că crede că e ceva important și e chiar un model...”

E simplu, omul e credul și se crede... mare... se crește mare... duhul minciunii măririi de sine... iar la omul sărac și sărăcit care nu mai vrea să sărăcească apare perfecțiunea înșelătoriei, că am impresia că sunt și eu, nimeni altul decât exact ca:

BOGATUL-LAZĂR cel nemilostiv.

[vsovivi]

"Pacatosul se ascunde de Dumnezeu, sfantul se ascunde in Dumnezeu" Fericitul Augustin


Sau parafrazând, plinirea ar putea fi cam așa pe undeva:

Prostul si necredinciosul se ascunde în pofte și plăceri... plăcerile distracțiilor pe seama altora, iar înțeleptul și smeritul se ascunde de ochii curioși ca nu cumva să piardă iubirea și mila Domnului de la sfârșit tot primind mereu laude deșarte și fățarnice... de la proști, de la toți proștii, adică de la cei neascultători dar care se dau și se arată vrednici și blânzi... la început... și buni de tot... doar cu ei înșiși, iar când le ceri ceva zic în cor de surzi: CORBAN. Asta fiindcă ei se știu ascunde complet după zicala: ”Corban la corban nu-și scoate cojochii” ca un fel de frățietate... Dar să fim serioși și să nu dăm crezare oricărui duh necurat căci ne „râde ciorb de boală spartă” și abea „cine râde la urmă râde mai bine”.

Sau mai zicea sfântul o vorbă: „Iubește și fă ce vrei”.
Dar cum trebuie ea pricepută? păi simplu: „nu dori să faci nimic, ceva nimic, fără să iubești!”

[Traditie1]

Cred că s-a înțeles ce voiam să zic cu țăranul, era doar o figură de stil, nu un exemplu de conduită morală.