cea mai buna religie

În prealabil postat de catalin2

Partea pozitiva este ca e bine ca mai intra cate un protestant pe forum ca sa mai spuna ce zic sfintii, ca unii ortodocsi au uitat (nu e o ironie, ma refer la sf. Ciprian).
Dar vezi si tu ca nu e chiar asa tarziu, sfantul Ciprian s-a nascut in anul 200 si a trecut in rai in 258, deci oricum e inaintea primului Sinod ecumenic, des invocat de protestanti.
Da, nimeni nu se poate mantui decat prin Iisus, adica trebuie sa creada in El si astfel sa il urmeze. Cum sa Il urmeze? sa vina in Biserica lasata de El (ca sa aiba parte de harul trimis la Cincizecime) si sa faca faptele de mantuire. Ce a spus Iisus? Ca lasa Biserica Sa si invatatura Sa, nu a spus ca lasa ceva scris, abia apoi a fost scrisa Sfanta Scriptura.

A spus ca e mai de folos noua sa vina Mangaietorul, Duhul Adevarului, Care ne va aduce aminte de toate...
Ori exact asta s-a intamplat la Cincizecime si se tot intampla pana azi si in vecii vecilor se va petrece in Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de Marcus Aurelius

Poate îmi spuneţi şi cea "învăţătură apostolică" de care amintiţi ce spune CONCRET împotriva a ceea ce spun eu... că a spune doar că e "cam protestantă" viziunea mea, înseamnă (după părerea mea!) că e o încercare de discreditare (deşi cred că nu aţi avut nicio intenţie insidioasă, dar în mod subconştient) a unei opinii, fără a arăta concret motivele sau "cadrul legislativ" (dacă îmi permiteţi terminologia) care reglementează topicul dat, şi de la care eu am făcut rabat prin ceea ce am enunţat anterior. P.S.: e ca şi cum ar spune cineva despre dvs. că sunteţi "nespiritual"...şi atât (că aşa i se pare lui), fără să spună concret pe ce se bazează, care ar fi cadrul "spiritual" din care dvs. ieşiţi, etc. Acum, ca să uzitez puţin terminologia specifică domeniului religios, eu protestez împotriva heterodoxiilor cu pretenţii de dogmă biblică (în sensul acesta puteţi să-mi spuneţi "protestant"), dar sunt ortodox (botezat ortodox şi pregătit o perioadă din viaţă să devin preot), ceea ce nu m-a împiedicat să merg la slujba de Paşte la Vatican să-l văd pe Papa oficiind slujba, ori la întâlnirea mondială a tineretului catolic, în prezenţa Papei Ioan Paul II. Deci... aş zice eu că-s "open minded" DAR pun preţ suprem pe Scriptură. De aceea vă rog a contura mai bine "învăţătura apostolică" la care faceţi referire, ca să mă dumiresc şi eu cu ce am "călcat strâmb". Mulţumesc şi pt. postarea anterioară, şi pt. răspunsul pe care-l aştept!

"Preţ suprem pe Scriptură" îmi sună, fără supărare, foarte protestant. Ca şi ideea că ar exista vreo separare între Biserică şi Capul ei nevăzut. Eu nu cred că Domnul, cel puţin în mod direct, ne-a lăsat vreo Scriptură. În schimb, ştiu sigur că ne-a lăsat o Biserică. La data la care cea mai timpurie Evanghelie, cea a Sf Matei, era foarte departe de a fi luat formă scrisă, instituţia Bisericii funcţiona de ceva timp. Avea conducători, administratori diaconali, avea reguli, avea membri cotizanţi, avea deja primii martiri. Se întrunise primul Conciliu al Episcopilor şi luase primele hotărâri importante. Avusese loc prima schismă. Primele enciclice şi pastorale fuseseră redactate. Succesori ai Apostolilor fuseseră desemnaţi. Primul Papă explicase deja cum trebuie înţeleasă învăţătura apostolică. Toate acestea sunt prezente în Sf Scriptură.

Tot de-a lungul Sfintei Scripturi şi, cu precădere, în corpul paulin, găsim că Isus şi Biserica sunt una şi că nimeni nu se poate mântui fără Biserică. Ea este Arca lui Noe, în afara căreia este moarte, ea este corabia condusă de Petru în furtună şi salvată in extremis, ea este măslinul altoit, ea este muntele cel înalt, ea este mireasa Mirelui. Fiecare membru al ei este mădular al lui Cristos (Efeseni 4:16), iar toţi membrii laolaltă sunt trupul Său (Efeseni 1:23). De mântuit, ne mântuim în Cristos. Dar în Cristos întreg, cap şi trup: Biserica este deplinătatea (pleroma) lui Cristos (Efeseni 1:23). Cristos este cap al Bisericii (Efeseni 1:23), temelie a ei (1 Cor 3:11), piatră unghiulară (1 Petru 2:7). El conferă Bisericii îndrumători, oameni cu haruri speciale, care o conduc în numele Lui, zidirea trupului Lui este lucrul lor (Efeseni 4:11) Biserica este templul Lui, locul în care El locuieşte (2 Cor 6:16).

Ei bine, ACEASTA este credinţa apostolică şi aceasta este credinţa mea.

[Marcus Aurelius]

Întâi de toate mă văd nevoit a face o remarcă pe care aş vrea să o verific: modul în care începeţi abordarea are un iz insidios (nu mi-o luaţi în nume de rău!) - adică printre rânduri se citeşte clar că a pune mare preţ pe Scriptură (ceea ce asociaţi dvs. cu protestantismul) e un lucru oarecum scandalos (acum, nu ştiu dacă e scandalos prin prisma sloganului reformaţiunii "Sola Scriptura", sau e scandalos "per se").
Apoi, o mică, dar utilă (zic eu!) precizare: nu evanghelia după Matei a fost prima scrisă, ci evanghelia după Marcu (de aici şi disputele asupra sinopsisului celor trei evanghelii, Matei şi Luca presupunându-se că s-au inspirat din evanghelia după Marcu).
În al treilea rând cred că ar fi cinstit să nu insinuaţi ideea de "papă" în Scriptură, că asta e marcă catolică (ştiu că v-aţi declarat catolic, dar totuşi, nu-i "fair" să insinuaţi în discuţia noastră asemenea idee) şi nu cred că e cadrul potrivit să polemizăm făcând exegeză greacă pe pasaje din Ioan 20:22-23 ori Mat. 16:18-19; 18:18, căci am crezul că am polemiza în van.
Iar în ultimul rând... biserica, într-adevăr, nu-i disociată de Capul ei, care este Hristos(!). Însă perspectiva mea este (împărtăşită, dealtfel, de mulţi teologi) că biserica vizibilă nu se suprapune întru totul bisericii invizibile a lui Hristos. Când vorbesc de biserca vizibilă, deja se conturează disputa asupra identităţii acesteia, iar când vorbesc de biserica invizibilă... deja mă gândesc la mult mai mult decât atât, la mai mult decât declaraţii dogmatice, la un spirit de ascultare din dragoste de Dumnezeu, după postulatul Domnului Hristos: "dacă mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele" (Ioan 14:15) şi "prin aceasta vor cunoaşte toţi că Îmi sunteţi ucenici, dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii" (Ioan 14:35) iar un verset mai sus conturează şi ce înseamnă şi care este modelul de "dragoste unii faţă de alţii", zicând "cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii".
Închei aici răspunsul meu cu stimă şi respect, mulţumindu-vă pentru răspunsul pe care mi l-aţi dat şi asigurându-vă că nu am nicio intenţie de a ascuţi polemici deşarte pe internet şi că, dacă discuţia noastră va căpăta traiectorii nefaste, sper să găsim modul cel mai judicios de a-i asigura un final bun, evitând un spirit nepriincios întrucât "dacă iubeşte cineva cearta de vorbe, noi n-avem un astfel de obicei şi nici Bicericile lui Dumnezeu" -le spunea Pavel corintenilor, şi la asta subscriem şi noi, nu pentru că o spune Pavel (că nu el a inventat atitudinea asta!), ci pentru că acesta e spiritul lui Dumnezeu pe care încercăm să-l întipărim şi noi "din slavă în slavă, după chipul Său".

[Marcus Aurelius]

În prealabil postat de DragosP

Mai bine laşi pe alţii să zică asta.

Domnule Dragoş... :) fiecare vorbeşte despre sine când face un C.V....puteţi considera că ceea ce am spus eu despre MINE (!) e parte dintr-un C.V. mai...colocvial. ...şi nu interzic nimănui să spună asta, las şi pe alţii (dacă vor!), dar nu văd un păcat dacă o spun şi eu (şi n-o spun ca pe o laudă, ci ca pe o declaraţie de autoritate recunoscută de forul meu interior, autoritate după care mă judec şi pe mine, sau "în primul rând, pe mine"). Iar partea cu "Îmi cer iertare celor pe care i-am supărat" sună a ironie crasă în contextul dat, întrucât scurta replică aruncată faţă de ce am scris eu are un spirit "Peninic" pronunţat (vezi 1 Sam. 1:6) iar "iertarea" de care pomeniţi capătă a priori un substrat sfidător. Iar scurta remarcă, zic eu (că mie mi se adresa), chiar nu cred că îşi avea rostul.

[DragosP]

Când te duci undeva şi începi a argumenta ceva, dacă închei cu emfază aşa cum ai încheiat tu, se poate să dai si peste unul ca mine, puţin dus la biserică.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de Marcus Aurelius

Întâi de toate mă văd nevoit a face o remarcă pe care aş vrea să o verific: modul în care începeţi abordarea are un iz insidios (nu mi-o luaţi în nume de rău!) - adică printre rânduri se citeşte clar că a pune mare preţ pe Scriptură (ceea ce asociaţi dvs. cu protestantismul) e un lucru oarecum scandalos (acum, nu ştiu dacă e scandalos prin prisma sloganului reformaţiunii "Sola Scriptura", sau e scandalos "per se").

Una este să spuneţi, aşa cum faceţi acum, "mare preţ pe Scriptură" şi cu totul alta este să folosiţi formularea pe care aţi folosit-o iniţial: "preţ suprem pe Scriptură", ceea ce, din perspectiva Bisericilor apostolice, nu mai e OK. E o diferenţă ca de la ortodoxie la protestantism. Noi credem că Scriptura şi Predania au egală importanţă şi sunt, ambele, sursele majore ale credinţei noastre. Dacă am fi siliţi să facem o ierarhie chiar între acestea două, v-am demonstrat deja că Biserica a funcţionat, şi încă foarte bine, fără ceea ce înţelegem azi prin "Scriptură". Dar, fără Predanie, este de neconceput.

Apoi, o mică, dar utilă (zic eu!) precizare: nu evanghelia după Matei a fost prima scrisă, ci evanghelia după Marcu (de aici şi disputele asupra sinopsisului celor trei evanghelii, Matei şi Luca presupunându-se că s-au inspirat din evanghelia după Marcu).

Faceţi afirmaţie peremptorie într-o chestiune despre care adevăraţii specialişti ai Scripturii, de la care avem mereu de învăţat, consideră că este subiect de dezbatere. Numeroşi sunt Părinţii Bisericii care consideră că Evanghelia după Sf Matei este prima. Papia, Irineu, Origen, Ieronim, şi lista ar putea continua. Ca să nu mai vorbim de Augustin. Se pot aduce multe indicii în privinţa faptului că Evanghelia după Matei este anterioară celei după Marcu, dar am să mă limitez la două: 1) argumentul de autoritate: Biserica a aşezat Evanghelia după Matei înaintea celei după Marcu. Domeniul biblic fiind un domeniu în care Biserica are autoritate, trebuie să luăm în serios acest lucru. 2) argumentul apologetic. Evanghelia după Matei este scrisă pentru evrei, iar cea după Marcu e scrisă în mod evident pentru neamuri şi, mai ales, pentru romani. Un lucru "pentru alţii" te aştepţi să fie mai curând făcut DUPĂ un "lucru pentru ai noştri" decât ÎNAINTE de acela.

În al treilea rând cred că ar fi cinstit să nu insinuaţi ideea de "papă" în Scriptură, că asta e marcă catolică (ştiu că v-aţi declarat catolic, dar totuşi, nu-i "fair" să insinuaţi în discuţia noastră asemenea idee) şi nu cred că e cadrul potrivit să polemizăm făcând exegeză greacă pe pasaje din Ioan 20:22-23 ori Mat. 16:18-19; 18:18, căci am crezul că am polemiza în van.

"Papă" sau "Petru", spuneţi-i cum vreţi: important este că în Scriptură citim cum unul dintre Apostoli, şi anume Petru, explică Bisericii Universale prin a doua enciclică cunoscută cum trebuie înţeleasă doctrina unui alt Apostol, anume Pavel. A se vedea A Doua Epistolă Catolică a Sf Ap Petru, cap 3, paragrafele 15 şi 16.

Iar în ultimul rând... biserica, într-adevăr, nu-i disociată de Capul ei, care este Hristos(!). Însă perspectiva mea este (împărtăşită, dealtfel, de mulţi teologi) că biserica vizibilă nu se suprapune întru totul bisericii invizibile a lui Hristos.

Aici este, în fond, eroarea: unde anume citiţi în Sf Scriptură că Domnul a făcut o Biserică invizibilă ? Eu citesc că a făcut o Biserică vizibilă. I-a dat conducători cărora le-a dat putere, le-a dat reguli etc. Pe ce bază presupuneţi dv că Dumnezeu, care S-a făcut pe Sine cât se poate de vizibil, cu trup de carne, astfel încât atingându-L să credem, a menţinut pe Mireasa lui în invizibilitate?

Când vorbesc de biserca vizibilă, deja se conturează disputa asupra identităţii acesteia, iar când vorbesc de biserica invizibilă... deja mă gândesc la mult mai mult decât atât, la mai mult decât declaraţii dogmatice, la un spirit de ascultare din dragoste de Dumnezeu, după postulatul Domnului Hristos: "dacă mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele" (Ioan 14:15) şi "prin aceasta vor cunoaşte toţi că Îmi sunteţi ucenici, dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii" (Ioan 14:35) iar un verset mai sus conturează şi ce înseamnă şi care este modelul de "dragoste unii faţă de alţii", zicând "cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii".

A-L iubi pe Cristos înseamnă fix a asculta de poruncile lui, după cum El Însuşi ne lămureşte de mai multe ori. Scrie în Biblie. Care sunt poruncile Lui ? Ne lămureşte, în detaliu, Dogmatica. În linii mari, sunt cele din Biblie şi cele pe care Petru şi urmaşii lui, ceilalţi Apostoli şi urmaşii lor le dau, ca delegaţi ai Lui, veac după veac, până la plinirea timpului.

Închei aici răspunsul meu cu stimă şi respect, mulţumindu-vă pentru răspunsul pe care mi l-aţi dat şi asigurându-vă că nu am nicio intenţie de a ascuţi polemici deşarte pe internet şi că, dacă discuţia noastră va căpăta traiectorii nefaste, sper să găsim modul cel mai judicios de a-i asigura un final bun, evitând un spirit nepriincios întrucât "dacă iubeşte cineva cearta de vorbe, noi n-avem un astfel de obicei şi nici Bicericile lui Dumnezeu" -le spunea Pavel corintenilor, şi la asta subscriem şi noi, nu pentru că o spune Pavel (că nu el a inventat atitudinea asta!), ci pentru că acesta e spiritul lui Dumnezeu pe care încercăm să-l întipărim şi noi "din slavă în slavă, după chipul Său".[/quote]

[Marcus Aurelius]

În prealabil postat de catalin2

Partea pozitiva este ca e bine ca mai intra cate un protestant pe forum ca sa mai spuna ce zic sfintii, ca unii ortodocsi au uitat (nu e o ironie, ma refer la sf. Ciprian).
Dar vezi si tu ca nu e chiar asa tarziu, sfantul Ciprian s-a nascut in anul 200 si a trecut in rai in 258, deci oricum e inaintea primului Sinod ecumenic, des invocat de protestanti.
Da, nimeni nu se poate mantui decat prin Iisus, adica trebuie sa creada in El si astfel sa il urmeze. Cum sa Il urmeze? sa vina in Biserica lasata de El (ca sa aiba parte de harul trimis la Cincizecime) si sa faca faptele de mantuire. Ce a spus Iisus? Ca lasa Biserica Sa si invatatura Sa, nu a spus ca lasa ceva scris, abia apoi a fost scrisa Sfanta Scriptura.

Mulţumesc mult pentru postare, domnule Cătălin!
Dacă îmi permiteţi câteva menţiuni scurte (şi nu-s cu gând dialectic nociv, ci doar în vederea unei eventuale sinteze): Ciprian poate fi luat în calcul din anul 246 - de când s-a creştinat (destul de târzior ca vârstă, aş spune), şi chiar de mai târziu (după doi ani e desemnat episcop de Cartagina, funcţie deţinută timp de 10 ani, până la moartea sa). Apoi,... spun că e totuşi destul de târziu, întrucât ceea ce spune el se constituie mai târziu într-o dogmă bisericească, deşi pe vremea lui fuseseră deja de un secol şi mai bine scrise diferite evanghelii apocrife care, totuşi, au fost considerate prea târzii şi din pricina asta lipsite de autoritate pentru a fi cuprinse în canonul biblic spre extragerea învăţăturilor inspirate şi a dogmelor bisericii lui Hristos. Apoi, să nu uităm că şi pe vremea lui existau destul de multe păreri contradictorii privind diferite aspecte legate şi de dumnezeire, şi de natura lui Hristos şi alte multe probleme de înţelegere a Scripturii. Aşadar, vedem, spre exemplu, o selectivitate subiectivă în ceea ce priveşte afirmaţiile şi convingerile lui şi greutatea lor ca normă bisericească: "extra ecclesia nulla salus" este preluat de biserica catolică într-o manieră atât de categorică încât a fost un resort puternic al Inchiziţiei, iar dezacordul aceluiaşi Ciprian faţă de primatul episcopului de Roma asupra celorlalţi episcopi ai bisericii nu a fost luat în seamă (deşi s-a opus vehement pretenţiilor lui Ştefan - episcopul Romei) în timp ce, o altă jumătate a percepţiei lui în acest sens - succesiunea apostolică petrină - a fost luată ca fiind bună şi întru totul validă. Se pare că, totuşi, biserica a luat ce s-a potrivit cu pretenţiile ei şi a negat, băgat în con de umbră sau anatemizat după caz, fără prea mult spirit hristic şi justificare biblică, ceea ce nu corespundea direcţiei pe care apuca. Oricum, asta e o divagaţie poate inutilă.
Ştiţi, Hristos spune la un moment dat că Împărăţia lui a venit deja şi lucrează înăuntrul omului, iar acestuia (nouă), îi spune să caute mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi celelalte i se vor da pe deasupra. Acum nu vreau să dau în New Age şi în introspecţia aceea gnostică în vederea identificării "divinităţii lăuntrice". Nicidecum! Dar vreau să spun că omul nu trebuie adus "cu furca" la biserică. Trebuie ca lucrarea lui Hristos să-şi facă efectul în viaţa lui astfel încât el să poată fi parte a Bisericii lui Dumnezeu ca un mădular "compatibil", nu ca un "corp străin" de Biserică (mă refer la "străin" prin modul de viaţă pe care-l trăieşte). Iar când omul simte chemarea lui Dumnezeu din inima lui, va căuta compania celor la fel ca el în gândire, în vieţuire "...urmăreşte dreptatea, credinţa, dragostea, pacea, împreună cu cei ce cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată", îi spunea Petru lui Timotei. Şi cum spuneam şi în altă postare, Biserica vizibilă (care e aceea!?!...că toate pretind că sunt) e diferită de cea invizibilă (în care nu intră nimeni pe baza moştenirii "ereditare", ci doar prin alegerea inimii de a trăi cu teamă de Dumnezeu şi în lumina preceptelor Lui, din respect, dragoste şi de bunăvoie, considerând chemarea lui Dumnezeu la o vieţuire sfântă ca un privilegiu, o binecuvântare, şi nu ca o povară sau ca un dat, pur şi simplu).
Dacă am vorbit nepotrivit, să-mi fie cu iertare şi sper să nu fiu înţeles greşit!

[Marcus Aurelius]

Domnule Dragomir,
În accepţiunea mea nu e o rectificare a doua afirmaţie pe care am făcut-o, cum că „pun mare preţ pe Scriptură”, după ce, în prealabil formulasem „preţ suprem pe Scriptură” – nici nu m-am gândit la nuanţarea pe care o faceţi dvs., aşa că, spre luminarea asupra afirmaţiilor mele, spun că prin „mare preţ pe Scriptură” nu am anulat prima afirmaţie "preţ suprem pe Scriptură". Chiar pun preţul suprem pe Scriptură şi e un preţ mare – e cel mai mare!
Apoi… poate sunt eu un pic mai tributar gândirii greceşti, dar nu am văzut în declaraţia dvs., cum că Biserica a existat înainte de Scriptură nicio demonstraţie că aşa ar fi într-adevăr. Biserica S-A BAZAT PE SCRIPTURĂ - vedeţi referirile şi bazele învăţăturilor propovăduite că sunt preluate de către apostoli din Scriptură la Conciliul de la Ierusalim (Faptele Apostolilor cap.15 – se face lumină acolo asupra unei greşite înţelegeri a spiritului unor pasaje din Scripturile pe care LE AVEAU. În vers.16-18, Iacov, care se pare că era lider al bisericii din Ierusalim, confirmă că ceea ce se întâmpla în comunitatea creştină de atunci era o împlinire a Scripturilor.), Pavel le vorbea oamenilor dovedindu-le cu Scripturile că ceea ce propovăduia el era adevărat şi avea fundament în Cuvântul lui Dumnezeu ( Faptele Apostolilor 17:2-3; 18:28), le vorbeşte credincioşilor în epistolele lui luând ca bază a Evangheliei Scripturile (Rom. 1:1-2; 1 Cor.15:1-5 – arată aici că Evanghelia pe care o propovăduieşte este “după Scripturi”, în sensul de “conform Scripturilor”; îi evidenţiază lui Timotei că Sfintele Scripturi pe care le cunoştea acesta din pruncie “pot să-ţi dea credinţa care duce la mântuire prin Hristos Isus”), de Apolo spune că era “tare în Scripturi şi “învăţa amănunţit pe oameni despre Isus” – F.Ap.18:24. Ba mai mult, chiar şi paragraful menţionat de dvs. din 2 Petru 3:15-16 face referire la oamenii care răstălmăcesc scrierile lui Pavel “ca şi pe celelalte Scripturi”). De-acolo, din Scripturi, şi-a extras fundamentele Biserica având o înţelegere mult mai clară a profeţiilor Scripturii (însuşi Hristos explică ucenicilor în drumul spre Emaus, după învierea Sa, tot ce se întâmplase, argumentând şi demonstrându-le CU SCRIPTURA!- Luca 24:25-27). Cât despre Predanie, nici pomeneală de dogmatizare a primilor creştini după aşa ceva (poate mă înşel eu!...). Ba mai mult, dacă ar fi să merg până la capăt, Hristos are de condamnat Predaniile care nu aveau suport scripturistic – „pentru ce calcă ucenicii Tăi predania bătrânilor? Căci nu-şi spală mâinile când mănâncă” (predanie fără fundament biblic!), iar Hristos le concluzionează „aţi desfiinţat cuvântul lui Dumnezeu în folosul predaniei voastre”, (Matei 15:1-9) iar în concluzia discuţiei El adaugă „degeaba Mă cinstesc ei, învăţând ca învăţături nişte porunci omeneşti.” De aici se vede că problema închinării defectuoase era sorgintea umană a învăţăturilor după care trăiau.
Legat de diacronia evangheliilor. Nu fac afirmaţii peremptorii. Admit că nu se ştie EXACT ordinea, dar înclin spre ascendentul temporal al Evangheliei după Marcu din câteva considerente:
- Întâi de toate argumentul dvs.apologetic nu stă în picioare (în opinia mea!), deoarece, în primul rând nu-s ambele Evanghelii (Matei şi Marcu) scrise de acelaşi autor, ca să spunem că Matei a ales o ordine preferenţială „întâi pentru ai noştri, şi apoi pentru...goimi, pentru ceilalţi” – e posibil ca Marcu să fi scris înainte de Matei.
- În al doilea rând- argumentu „de autoritate” – dacă veţi observa canonul ebraic, veţi vedea că cei ce l-au conceput nu şi-au propus o ordine cronologică, ci una stilistică (şi au fost tot autorităţi şi acelea, doar că nu spunea nicăieri că trebuiau să stabilească o ordine cronologică în canon!!!). Apoi, până la canonul final conturat (367 menţionat prima oară de Atanasie şi recunoscut de conciliile ulterioare (Roma, Hippo, Cartagina), au existat şi alte versiuni de canon – cel al lui Marcion punea tot pe Matei primul, iar Marcion a fost declarat „eretic”, dar nu şi ordinea canonului său, ci doar aversiunea lui faţă de scrierile cu caracter evreiesc. Pe lângă aceasta, părinţi bisericeşti din sec. I (deci care au fost contemporani cu unii autori ai cărţilor Noului Testament) – Policarp, Ignaţiu, şi începutul sec. II – Clement din Roma citează din majoritatea cărţilor Noului Testament de mai târziu, DAR NU DIN TOATE. Din asta nu ar trebui să înţeleg că pe unele nu le-ar fi acceptat (şi ei fiind „autoritate a Bisericii”), iar cei de mai târziu le-au pus în drepturi (cu referire la Marcu, 2 şi 3 Ioan şi 2 Petru). Ceea ce vreau a spune este că nu pot folosi ideea de „autoritate a Bisericii” ca să susţin o ordine cronologică a scrierii Evangheliilor – CU SIGURANŢĂ CĂ BISERICA NU ŞI-A PROPUS AŞA CEVA LA ÎNTOCMIREA CANONULUI!!! Şi vă dau un singur exemplu – Evanghelia lui Ioan, nu am studiat dacă există unanimitate, dar MAREA MAJORITATE (cel puţin!) a specialiştilor o consideră ca fiind ultima carte scrisă, din punct de vedere CRONOLOGIC, a Noului Testament... şi cu toate acestea, nu este pusă ultima în canon.
- Apoi, singurele puncte comune, în armonie, dintre Matei şi Luca sunt cele care se regăsesc şi în Marcu - de aceea sunt mulţi specialişti care susţin că Marcu a fost baza din care s-au inspirat şi Matei, şi Luca, ambii adăugând la ceea ce au luat din Marcu anumite elemente, veridice dealtfel, să se potrivească scopului pt.care au scris ei (Matei pt.Iudei, iar Luca pt.eleniştii orientali). N.B.: nu abordez problema dublei surse, a sursei cvadruple, ori a sursei unice, întrucât nu afectează ordinea temporală luată în discuţie.
- Apoi, apare un element în Matei 22 – parabolă paralelă cu cea din Luca 14:16-24, element ce duce la ipoteza ca Matei a scris, totuşi, după asedierea Ierusalimului din anul 70 d.Hr. –în vers.7 face o menţiune cu trimitere la pedepsirea cu armate şi prin arderea cetăţii în foc, a celor ce au respins chemarea Împăratului (cu referire la poporul iudeu) – elementul menţionat susţinând ipoteza scrierii lui Matei ca fiind ulterioară cuceririi Ierusalimului de către romani.
Totuşi, cum am afirmat şi iniţial, nicio opinie nu are un ascendent absolut.
Cu privire la interşanjabilitatea nominală dintre Papa şi Petru – nu pot să-i spun „cum doresc”... ci spun cum spune Scriptura că-l chema, neatribuindu-i-se funcţia de „Vicar al lui Hristos” – această funcţie e atribuită, dacă vreţi, într-un sens, Duhului Sfânt (revin scurt asupra ideii că nu trebuie să-mi argumentaţi cu pasajele din Ioan 20:22-23 ori Mat. 16:18-19; 18:18 pentru ascendentul ori succesiunea petrină, întrucât am intra într-o exegeză lingvistică pe termini greceşti şi nu cred că e cazul şi spaţiul suficient; şi-aşa mă văd nevoit să scriu neplăcut de mult, căci argumentele ce pot fi date sunt numeroase – oricum nu fac o prezentare exhaustivă a lor pe un forum – şi trebuiesc amintite măcar sumar cele mai la îndemână).
Deja am atins parţial şi ultimul punct abordat de dvs.- poruncile lui Hristos. Când spun “ale lui Hristos” afirm paternitatea lor hristică, nu petrină ori augustiniană, ori tertuliană, ori tomistă. Poruncile Lui nu-s “în linii mari cele din Biblie”, ci sunt “cele din Biblie” –“n-adăuga nimic la cuvintele Lui ca să nu te pedepsească şi să fii găsit mincinos”. Dacă cercetăm în amănunt în raportul biblic, putem observa că referirea la Cuvântul lui Dumnezeu Îl are în vedere pe Hristos şi Scriptura sau, mai bine şi complet zis, pe Hristos cum este El descoperit şi confirmat de Scripturi. Iar apostolii, sub influenţa Duhului Sfânt (şi la Cincizecime, şi mai apoi- F.Ap.cap. 8, 10, 13 etc) propovăduiau acelaşi Cuvânt al Domnului – nimic diferit de învăţătura pe care a dat-o Hristos şi e revelată în Cuvântul Său (logic!). Ba mai mult, Pavel spune la un moment dat “dacă cineva dă o învăţătură străină şi nu se ţine de cuvintele sănătoase ale Domnului nostru Isus Hristos, şi de învăţătura ce duce la evlavie, este plin de mândrie şi nu ştie nimic, ba încă are boala cercetărilor fără rost şi a certurilor de cuvinte, din care se naşte pizma, certurile, clevetirile, bănuielile rele, zadarnicele ciocniri de vorbe ale oamenilor stricaţi la minte, lipsiţi de adevăr şi care cred că evlavia este un izvor de câştig. Fereşte-te de astfel de oameni.”
Inutil să menţionez cât de limpede este mesajul, cu condiţia ca noi să fim sinceri cu el şi să nu încercăm a-l înghesui în şabloane şi preconcepţii, ci a ne lăsa învăţaţi şi modelaţi de frumosul şi curatul Cuvânt revelat.
Închei “Epistola lui Marcus Aurelius către Mihnea Dragomir…şi către cititorii de pe forum” cu respectul cuvenit unora care sunt “împreună moştenitori” ai făgăduinţelor cereşti, dorindu-vă multă pace şi har de la Cel ce ţine în mâna Sa toate lucrurile!

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de Marcus Aurelius

Domnule Dragomir,
În accepţiunea mea nu e o rectificare a doua afirmaţie pe care am făcut-o, cum că „pun mare preţ pe Scriptură”, după ce, în prealabil formulasem „preţ suprem pe Scriptură” – nici nu m-am gândit la nuanţarea pe care o faceţi dvs., aşa că, spre luminarea asupra afirmaţiilor mele, spun că prin „mare preţ pe Scriptură” nu am anulat prima afirmaţie "preţ suprem pe Scriptură". Chiar pun preţul suprem pe Scriptură şi e un preţ mare – e cel mai mare!

Pe scurt, dv susţineţi că "preţ mare" şi "preţ suprem" sunt formulări echivalente. Altfel spus, pozitivul şi superlativul relativ reprezintă acelaşi grad de comparaţie. Nu este şi părerea mea, dar n-o să ne sfădim din această pricină. Oamenii susţin tot felul de lucruri deosebite, în mare măsură şi în funcţie de liceul la care au studiat limba română.

Apoi… poate sunt eu un pic mai tributar gândirii greceşti, dar nu am văzut în declaraţia dvs., cum că Biserica a existat înainte de Scriptură nicio demonstraţie că aşa ar fi într-adevăr. Biserica S-A BAZAT PE SCRIPTURĂ - vedeţi referirile şi bazele învăţăturilor propovăduite că sunt preluate de către apostoli din Scriptură la Conciliul de la Ierusalim (Faptele Apostolilor cap.15 – se face lumină acolo asupra unei greşite înţelegeri a spiritului unor pasaje din Scripturile pe care LE AVEAU. În vers.16-18, Iacov, care se pare că era lider al bisericii din Ierusalim, confirmă că ceea ce se întâmpla în comunitatea creştină de atunci era o împlinire a Scripturilor.), Pavel le vorbea oamenilor dovedindu-le cu Scripturile că ceea ce propovăduia el era adevărat şi avea fundament în Cuvântul lui Dumnezeu ( Faptele Apostolilor 17:2-3; 18:28), le vorbeşte credincioşilor în epistolele lui luând ca bază a Evangheliei Scripturile (Rom. 1:1-2; 1 Cor.15:1-5 – arată aici că Evanghelia pe care o propovăduieşte este “după Scripturi”, în sensul de “conform Scripturilor”; îi evidenţiază lui Timotei că Sfintele Scripturi pe care le cunoştea acesta din pruncie “pot să-ţi dea credinţa care duce la mântuire prin Hristos Isus”), de Apolo spune că era “tare în Scripturi şi “învăţa amănunţit pe oameni despre Isus” – F.Ap.18:24. Ba mai mult, chiar şi paragraful menţionat de dvs. din 2 Petru 3:15-16 face referire la oamenii care răstălmăcesc scrierile lui Pavel “ca şi pe celelalte Scripturi”). De-acolo, din Scripturi, şi-a extras fundamentele Biserica având o înţelegere mult mai clară a profeţiilor Scripturii (însuşi Hristos explică ucenicilor în drumul spre Emaus, după învierea Sa, tot ce se întâmplase, argumentând şi demonstrându-le CU SCRIPTURA!- Luca 24:25-27).

În majoritatea citatelor pe care le daţi, prin "Scriptură" se înţelege Vechiul Testament. La data la care Sfinţii Apostoli trimit scrisorile lor, la data la care Sf Luca a scris "Actele Apostolilor", niciuna dintre Evanghelii nu luase formă scrisă. Îmi place să cred că nu contestaţi şi acest lucru, pretinzând că vreun Apostol sau vreo Biserică Particulară căreia i-a scris a ţinut în mână vreo carte pe care scria "Evanghelia". Or, în absenţa caracterului scris, nu putem vorbi de Scriptură. Deci, în perioada apostolică, Biserica a funcţionat excepţional de bine fără Evanghelii, Acte, Corp Paulin, Corp Petrin, Revelaţie incluse în Scriptură. Tot aşa cum vechiul Popor Ales a urmat drumul său fără să aibă niciun Vechi Testament (Veche Scriptură), primele cărţi fiind scrise de Moise, la o dată considerabil ulterioară Legământului Abrahamic. Deci, creştinii au funcţionat fără "cartea lor", tot aşa cum şi evreii funcţionaseră fără "Tora", iar în acest lucru, ca şi în atâtea altele, vedem un antitip. Prin urmare, se poate să fii creştin fără Evanghelie în formă scripturistică, aşa cum se poate să fi aparţinut la ceea ce a fost "religia cea adevărată" fără Torah.

Cât despre Predanie, nici pomeneală de dogmatizare a primilor creştini după aşa ceva (poate mă înşel eu!...). Ba mai mult, dacă ar fi să merg până la capăt, Hristos are de condamnat Predaniile care nu aveau suport scripturistic – „pentru ce calcă ucenicii Tăi predania bătrânilor? Căci nu-şi spală mâinile când mănâncă” (predanie fără fundament biblic!), iar Hristos le concluzionează „aţi desfiinţat cuvântul lui Dumnezeu în folosul predaniei voastre”, (Matei 15:1-9) iar în concluzia discuţiei El adaugă „degeaba Mă cinstesc ei, învăţând ca învăţături nişte porunci omeneşti.” De aici se vede că problema închinării defectuoase era sorgintea umană a învăţăturilor după care trăiau.

Şi totuşi, primul Conciliu pe care l-a ţinut Biserica Universală, acela de la Ierusalim, chiar asta a făcut: a dogmatizat. Ambele variante, şi aceea că putem mânca porc, precum şi aceea că porcul era interzis, puteau fi susţinute (şi probabil că au fost susţinute) cu argumente din Scriptură, ultima chiar cu mai mult temei decât prima. Dar, potrivit dogmei hotărâte atunci, prima variantă a fost adoptată. Şi astăzi, ca şi atunci, în baza Scripturii se poate susţine orice. Practica protestantă ne demonstrează clar acest lucru, dacă privim la pulverizarea diverselor variante ale protestantismului, deşi toate pretind a avea aceeaşi unică sursă: Scriptura. Cu Scriptura un luteran vă demonstrează că un copil poate fi botezat, cu fix aceeaşi Scriptură un baptist vă demonstrează că un copil nu poate fi botezat. Cu Scriptura un adventist vă explică că Ziua Domnului trebuie să fie sâmbăta, cu aceeaşi Scriptură un penticostal vă arată că trebuie să fie duminica. Prin urmare, nu Scriptura, ci altceva trebuie să fie "autoritate supremă". Altfel spus, avem nevoie de o autoritate care să ne lămurească privind însăşi Scriptura. Dar care să fie această autoritate ? Este autoritatea pe care a lăsat-o Cristos pe pământ: aceea a apostolilor şi a urmaşilor lor legitimi, până în zilele noastre. De unde ştim că a lăsat această autoritate apostolilor ? Din Scriptură, acolo unde îi investeşte. De unde ştim că asemenea mare autoritate se transmite şi nu a murit odată cu ultimul apostol ? Tot din Scriptură, de acolo de unde ni se arată că un nou apostol e investit de ceilalţi, la o dată la care Isus nu mai era lângă ei în trup. Ajungem la ceea ce mereu am spus: cercetând Scriptura, punând pe ea "mare preţ", ori chiar şi "preţ suprem" sau chiar făcând din ea sursă unică a Sfintei Doctrine, ajungeţi cu necesitate la subiectul topicului: la a cunoaşte "care este cea mai bună religie".

Legat de diacronia evangheliilor. (...)

Problema este importantă, dar irelevantă pentru ACEST topic. Există destule informaţii, chiar şi pe net, care vă vor arăta că varianta pe care am enunţat-o, aceea că prima Evanghelie este cea a lui Matei, este cel puţin sustenabilă, dacă nu probabilă.

Deja am atins parţial şi ultimul punct abordat de dvs.- poruncile lui Hristos. Când spun “ale lui Hristos” afirm paternitatea lor hristică, nu petrină ori augustiniană, ori tertuliană, ori tomistă. Poruncile Lui nu-s “în linii mari cele din Biblie”, ci sunt “cele din Biblie” –“n-adăuga nimic la cuvintele Lui ca să nu te pedepsească şi să fii găsit mincinos”. Dacă cercetăm în amănunt în raportul biblic, putem observa că referirea la Cuvântul lui Dumnezeu Îl are în vedere pe Hristos şi Scriptura sau, mai bine şi complet zis, pe Hristos cum este El descoperit şi confirmat de Scripturi. Iar apostolii, sub influenţa Duhului Sfânt (şi la Cincizecime, şi mai apoi- F.Ap.cap. 8, 10, 13 etc) propovăduiau acelaşi Cuvânt al Domnului – nimic diferit de învăţătura pe care a dat-o Hristos şi e revelată în Cuvântul Său (logic!). Ba mai mult, Pavel spune la un moment dat “dacă cineva dă o învăţătură străină şi nu se ţine de cuvintele sănătoase ale Domnului nostru Isus Hristos, şi de învăţătura ce duce la evlavie, este plin de mândrie şi nu ştie nimic, ba încă are boala cercetărilor fără rost şi a certurilor de cuvinte, din care se naşte pizma, certurile, clevetirile, bănuielile rele, zadarnicele ciocniri de vorbe ale oamenilor stricaţi la minte, lipsiţi de adevăr şi care cred că evlavia este un izvor de câştig. Fereşte-te de astfel de oameni.”
Inutil să menţionez cât de limpede este mesajul, cu condiţia ca noi să fim sinceri cu el şi să nu încercăm a-l înghesui în şabloane şi preconcepţii, ci a ne lăsa învăţaţi şi modelaţi de frumosul şi curatul Cuvânt revelat.

Faceţi aici o dezvoltare a punctului dv de vedere iniţial, acela despre care am spus că este protestant, lucru care v-a supărat. Vedeţi dv, noi nu suntem Religia Cărţii, suntem Religia Vieţii. Iar "Viaţa" este Cristos. Cum operează "Viaţa" ? Prin oameni. Desigur, nu prin toţi oamenii, ci prin acei oameni ai lui Cristos cărora El le-a dat autoritate. Fără o înţelegere a problemei autorităţii apostolice în Biserică, care nu este ASEMENEA, ci este IDENTICĂ (=aceeaşi) cu autoritatea lui Cristos în Biserică, se ajunge la brambureala protestantă, în care fiecare, ţinând Scriptura în mână, se crede şi preot, şi apostol. Cu autoritate conferită de Cristos, Biserica lui a dogmatizat. Tocmai v-am arătat că a făcut asta la primul ei Conciliu Ecumenic când a tratat o problemă despre care Învăţătorul nu vorbise nimic. A făcut asta şi mai apoi. Ştim nu numai că Sf Fecioară a fost fecioară înainte de a-L naşte pe Isus (lucru sustenabil cu Scriptura), dar ştim cu certitudine dogmatică ca A RĂMAS fecioară şi după aceea, lucru care nu are nici cea mai mică acoperire în Scriptură. Mai ştim multe, multe alte lucruri tot pe această cale. A crede că Isus a dat apostolilor de atunci o autoritate pe care nu o mai au cei de acum, înseamnă a nega promisiunea lui Isus de a asista mereu Biserica prin Spiritul Sfânt. În ultimă instanţă, înseamnă a nega Scriptura.

Închei “Epistola lui Marcus Aurelius către Mihnea Dragomir…şi către cititorii de pe forum” cu respectul cuvenit unora care sunt “împreună moştenitori” ai făgăduinţelor cereşti, dorindu-vă multă pace şi har de la Cel ce ţine în mâna Sa toate lucrurile! [/quote]

[Marcus Aurelius]

Într-o ordine aleatorie: sursele de pe internet nu-s de neglijat, dar nici nu pot avea pretenţia de autoritate ştiinţifică în domeniu, decât într-un număr destul de redus şi, în general, nu pe site-uri free, ci pe site-uri academice. Celelalte pot avea rol informativ la nivel general, şi pot să ne inducă şi în eroare dacă „plecăm urechea” doar într-o parte.
Legat de formulările de care vorbeaţi, ar trebui, înainte de a vă grăbi cu insinuarea vis-a-vis de pregătirea în domeniul limbii române, să observaţi intenţia autorului. Ştiţi, consider că în cadrul legislativ se face una dintre cele mai amănunţite analize a unui text, aceasta presupunând o analiză pe cinci planuri: gramaticală, logică, sistematică, istorică şi teleologică – dvs.v-aţi oprit la prima, din păcate, deşi contextul vă permitea să faceţi analiza pe mai multe planuri, dacă vă dădeaţi interesul. Din altă perpectivă, e ca şi cum ar spune cineva că la capitolul „sport” îi place mult fotbalul, fără a-şi propune să spună cât de mult, ci doar să transmită că pe o scară ierarhică a domeniului respectiv, fotbalul ocupă un loc deloc de neglijat. Dacă ar fi întrebat cât de mult, ar putea spune că cel mai mult (sau suprem – sunt echivalente ca sens), ceea ce pt. Dvs.ar fi o pricină de poticnire, în timp ce declaraţia „per se” n-ar conţine nicio inconsistenţă dacă ar fi interpretată logic şi teleologic.
Acum, dacă tot faceţi caz atât de mult de lingvistică, îmi pare mai gravă inconsistenţa cu privire la dihotomia pe care o faceţi între „Vechiul Testament” şi „Scripturi” – Biserica, aşa cum spuneam şi-n postarea anterioară, s-a bazat pe Scripturi, scrierile vetero-testamentare purtând această denumire (şi asta o ştim nu prin „dogmatică” sau alte surse adiacente, ci în mod DIRECT din relatările MULTIPLE ale Noului Testament – nici nu m-aş fi aşteptat să fiu nevoit a face astfel de sublinieri faţă de dvs., care păreţi familiarizat întrucâtva cu Biblia!). Apoi, în ceea ce priveşte Noul Testament ca parte a Scripturii (căci Scriptura a însemnat, în primul rând Vechiul Testament, şi abia mai apoi Noul Testament, pe măsură ce acesta i s-a adăugat mai întâi „necanonic”, şi mai târziu prin canonizare), acesta a căpătat autoritate prin prisma autorităţii scriitorilor în cadrul comunităţilor creştine ale vremii şi prin uzanţă, şi nu în mod arbitrar prin decizia unor foruri autorizate de mai târziu – acestea doar au recunoscut autoritatea deja existentă a unor scrieri şi a hotărât pe anumite criterii (pe care, nefăcând obiectul topicului nostru, nu le discutăm acum) care sunt produs ale inspiraţiei divine şi care au avut doar caracter „pastoral” (gen Policarp, Clement din Roma, Ignaţiu – şi „pastoral” şi apologetic, etc). Scripturile nou-testamentare reprezintă, în mare parte, o serie de scrisori asemenea celei de care aminteşte episodul Conciliului din Ierusalim, scrisori care, în parte s-au pierdut (se pare că au existat trei epistole către Corinteni, apoi Epistola către Laodiceea-Col.4:16), iar în parte au supravieţuit timpului şi au ajuns a fi canonizate.
Pe lângă aceasta, să-mi fie cu iertare dar nu-i just întocmai să vorbin de o lipsă totală a caracterului scris – segmentul temporal pe care îl invocaţi a reprezentat o perioadă SCURTĂ, de cca. 15 ani în care Biserica se afla în fază incipientă a existenţei ei şi din care doar nu avem azi scrisori incluse în canon, dar asta nu înseamnă că n-ar fi existat epistole cu caracter pedagogic, informativ sau formativ – şi am arătat mai sus exemple de alte scrieri cu caracter autoritar existente în circulaţie din primii ani ani bisericii. Apoi, epistolele au început a circula (vorbesc de cele care au rezistat efectului neantizant al timpului) şi credincioşii s-au bucurat de sfatul, corectarea şi încurajarea celor cu mai multă experienţă şi cu mai mare aplecare asupra raportului cu Dumnezeu. Apoi, creştinismul fără Scripturi azi poate tinde ori spre naturism, panteism, deism, etc, ori spre secularism şi tradiţionalism lipsit de vitalitata lui „duceţi-vă şi faceţi ucenici...”.
Cât despre Conciliul din Ierusalim, aş spune că n-a dogmatizat ci a eliberat comunităţile creştine ne-iudaizante de legalismul ceremonial pe care încercau unii iudei a-l introduce şi-n creştinism, iar decizia respectivă (însoţită şi de o epistolă! – asta vis-a-vis de „lipsa de Scriptură”) a fost una inspirată, întrucât proaspăt creştinaţii nu puteau purta o groază de poveri (unele care nu-şi mai aveau justeţea prin purul lor caracter ceremonial, iar altele pt.că nu erau uşor de primit şi înţeles în faza neofită a credinţei lor – dealtfel, Pavel vorbeşte despre un progres al primirii învăţăturii creştine, progres care se realizează în timp, învăţătura având nevoie de timp de sedimentare şi asimilare pentru ca omul să poată creşte şi primi mai departe noi învăţături cu privire la mântuire, neprihănire şi caracterul lui Dumnezeu (a se vedea 1 Cor.3:2; Evrei 5:12-14, unde Pavel spune comprehensibil despre această progresie şi acuitate spirituală dobândită ÎN TIMP).
În ceea ce priveşte „autoritatea supremă extra scripturistică”de care vorbeaţi, deja am intra pe un teren minat, subiectiv, un fel de nisipuri mişcătoare gata oricând să ne înghită, dacă am accepta alte autorităţi în afara Cuvântului Scripturii. Cu ce pot verifica orice altă sursă că e ortodoxă şi nu heterodoxă? Care ar fi autoritatea supremă din spatele oricărei pretenţii de autoritate a cuiva? Poate ceva de sorginte umană să aibă pretenţia absolutului în ceea ce priveşte TEO-logia?!? Hristos – care era cea mai înaltă autoritate – alege în discuţiile cu oamenii să facă apel la Scripturi ca autoritate, să-i trimită la Scripturi pt.mântuire („ce să fac să moştenesc viaţa veşnică?”, întreabă cineva. „Ce scrie în Lege? Cum citeşti în ea?...Du-te, fă aşa şi vei avea viaţa veşnică”, îl îndeamnă Hristos). Ba mai mult, în confruntarea cu diavolul din pustie, autoritatea pe care se întemeiază Hristos pe întreg parcursul disputei (şi nu e că vorbea cu un om, ca să spunem că de dragul înţelegerii limitate omeneşti a făcut-o, ci vorbea cu îngerul care cunoştea prea bine pe Dumnezeu!), s-a sprijinit doar pe Scriptură, făcând din ea autoritate supremă; nu vreo predanie, ori învăţături orale răspândite de vreun mare învăţat sau învăţături scrise de vreun grup de religioşi ai vremii (cum a fost cazul Talmudului). Orice învăţătură ce a circulat pe cale orală era verificată cu Scriptura (a se vedea exemplul bereenilor F.Ap.17:11) şi cu ceea ce scriau cei ce explicau împlinirea Scripturii prin viaţa lui Hristos (epistolele apostolice). Oricine venea cu o altă Evanghelie decât cea a lui Hristos, pe care o propovăduiau apostolii, era „anatema” ( Gal.1:6-9 ), iar Evanghelia lui Hristos era propovăduită şi prin scris (epistole), şi oral prin cuvintele celor ce aveau această învestitură (apostoli, învăţători, prooroci).
Îmi cer iertare pentru discursul lung şi, probabil, obositor!