Cugetari ORTODOXE !

[cristiboss56]

[florin.oltean75]

Ce sarbatorim de Craciun?

Formal, nasterea Lui Iisus istoric, pe care nu L-am vazut, dar in care credem.

Profund, nasterea Lui Iisus-Dumnezeu Atotputernic in ieslea inimii noastre.

Mare bucurie, mare veselie, mare cantare - la unison cu tot Cerul!

Laude peste laude pentru cel Omnipotent, cel Omniprezent care alege sa se nasca din nou si din nou, sa repete neobosit miracolul venirii in aceasta lume prin ieslea saracioasa din inima oamenilor.

Satul de prea mult bine ?

,,Pentru tine, plânsul copilului reprezintă o bătaie de cap; pentru cei ce nu pot avea copii, e o binecuvântare.
Pentru tine, 300 de lei nu reprezintă nimic; pentru altcineva, e un salariu pe o lună. Sau pensia.
Pentru tine, mersul pe jos e un chin; pentru alții, e o binecuvântare.
Pentru tine, o haină purtată mai mult de o lună se numește demodată; pentru alții, reprezintă costumația pentru toate anotimpurile și ocaziile.
Pentru tine, baraca de afară înseamnă un bordei; pentru altcineva, reprezintă casa unde locuiește.
Pentru tine, căldura soarelui e dogoritoare; pentru alții, e o bucurie.
Pentru tine, pâinea reprezintă o masă ieftină și sărăcăcioasă; pentru alții, e mâncarea de toate zilele.
Pentru tine, soneria telefonului e stresantă; pentru altul, e o bucurie.
Pentru tine, învățatul reprezintă un lucru inutil; pentru alții reprezintă o șansă.
Pentru tine, activitățile zilnice au devenit banale și plictisitoare; pentru alții, reprezintă bucurii de fiecare zi.
Pentru tine, viața e un stres; pentru alții, zilele sunt numărate…"


Sursa: https://luminapentrucandeladinsuflet...rea-mult-bine/

[cristiboss56]

"Sufletul curat, daca va privi în el însusi, Îl va vedea, ca într-o oglinda, pe Dumnezeu."
Sfântul Atanasie cel Mare

"Marimea iubirii ce o afla la noi moartea va fi masura dragostei de care vom si cuprinsi pe intreaga vesnicie fata de Dumnezeu."
Pr. Arsenie Papacioc

"Drumul imparatesc al sufletului sensibil, poetic si nobil, este drumul iubirii, al dragostei divine catre Dumnezeu, Iisus Hristos, si dezinteresul, adica indiferenta fata de faptul ca iubirea ta in Hristos are drept urmari bucurii sau suferinte. Este un drum plin de noblete si superioritate, fara meschinarii, calcule si frica, plin de curaj si vrednic de maretia dumnezeiasca a increderii desavar
Parintele Porfirie



Numai niste suflete curate mai pot schimba ceva in tara asta... De nu vei birui mai intai vrajmasiile din tine, nu le vei putea infrange nici pe cele din jurul tau Trebuie sa devii tu intai lumina, ca sa-i poti lumina si pe ceilalti€... Iustin Parvu

"Cu adevarat Hristos este pururi cu noi, precum lumina este pururi cu ochii care vad. Dar mare este intristarea cand ochii sufletului nostru sunt inchisi, pentru ca in zadar se osteneste Lumina sa intampine vederea ochilor nostri. O, ce intristare si durere simtim cand nu suntem cu Hristos!"
Sf. Nicolae Velimirovici

[cristiboss56]

Sfinţia voastrã, prin ce se defineşte Biserica Ortodoxã? Arhim. Arsenie: Chiar cuvîntul ortodox înseamnã dreaptã credinţã, dreaptã slãvire pentru Adevãrul pe care l-a propovãduit Hristos, cum ne-a învãţat Hristos, de aceea a şi rãmas, cu mila lui Dumnezeu, aceastã titulaturã: Ortodoxie; adicã credinţa dreaptã: “orthos” înseamnã drept, “doxa” înseamnã credinţã – pe greceşte.
Deci Adevãrul: “Eu sunt Calea, Adevãrul şi Viaţa” ; şi noi respectãm Adevãrul care este Hristos, n-am schimbat nimic în practicã, s-au stabilit şi poziţiile dogmatice prin Sinoadele Ecumenice, şi am respectat lucrul acesta. Acestea s-au fãcut şi împreunã cu catolicii de astãzi; ei s-au despãrţit, dar la 787 (Sinodul VII Ecumenic, pentru apãrarea Icoanelor) noi am fost împreunã; mai departe nu ne putem da dupã fiecare bãtaie de vînt.
Ce înseamnã dogma creştinã?
Arhim. Arsenie: Adevãr de credinţã revelat, cuprins în Scripturã şi în Tradiţie, aprobat şi practicat de Bisericã.
Sfinţii Pãrinţi spun cã în afara Bisericii Ortodoxe existã erezii, schisme şi adunãri ilegale – aşa le caracterizeazã. Ce pãrere aveţi?
Arhim. Arsenie: Nu spun nici o noutate; existã, ştim cã existã.
Vã întreb acest lucru pentru cã acum nu prea se mai folosesc aceşti termeni, ci confesiuni creştine, culte creştine, biserici nedepline, biserici surori. Este o greşealã acest lucru?
Arhim. Arsenie: Din momentul în care este schismatic sau eretic, este o greşealã, sigur cã da.
Faptul cã se folosesc aceşti termeni? Pentru cã, de exemplu, ştiţi cã se practicã cãsãtoriile mixte; una este sã spui cã te-ai cãsãtorit cu un schismatic sau un eretic şi alta este sã spui cã te-ai cãsãtorit cu cineva dintr-o bisericã mai mult sau mai puţin nedeplinã.
Arhim. Arsenie: Ei bine, sigur cã …e alta aia, e alta aia. În sfîrşit, vorbim de Ortodoxie; de ce facem discuţie în plus? Nu îmi place cuvîntul acela bisericã nedeplinã.
Nu este bine? Puteţi sã ne explicaţi.
Arhim. Arsenie: Cum adicã, bisericã nedeplinã; adicã este în continuare sã se împlineascã?
Teologii ecumenişti, dintre ortodocşi, spun cã dacã s-au depãrtat de Ortodoxie mai mult sau mai puţin, este mai mult sau mai puţin nedeplinã.
Arhim. Arsenie: Este o rãtãcire termenul acesta; lasã sã înţelegi cã se vor împlini cu timpul, dar poziţia lor este determinatã: aşa vor rãmîne.
Care poziţie?
Arhim. Arsenie: Poziţia lor ereticã sau schismaticã.
Ce înseamnã erezie?
Arhim. Arsenie: Despãrţire de dogmele creştine, chiar şi de o singurã dogmã.
Şi schismã?
Arhim. Arsenie: Indisciplinã faţã de ordinea consacratã a Bisericii; neascultarea este început de pãgînãtate.
Unii teologi ecumenişti, dar ortodocşi, spun cã erezie se referã doar la arianism. Este adevãrat?
Arhim. Arsenie: Asta era erezia de atunci, dar erezie ar însemna şi la Nestorieni, la cei care nu recunoşteau pe Teotokos, pe Maica Domnului care este Nãscãtoare de Dumnezeu; erezie era şi aceea sã nu recunoşti 2 firi ale Mîntuitorului, neîmpãrţite şi nedespãrţite, neschimbate şi neamestecate. Tot erezii sunt toate.
Care sunt consecinţele ruperii de Bisericã şi formãrii schismelor şi a ereziilor?
Arhim. Arsenie: Scopul principal, grozav cînd a creat Dumnezeu omul, l-a creat singur numai pentru El ca sã fie în Împãrãţie împreunã şi, sigur, pentru pervertirea pe care a adus-o Adam, a venit Hristos şi a restaurat neamul omenesc; Hristos nu a venit sã anihileze, ci sã transfigureze, şi ne-a adus mai mult decît a pierdut Adam, adicã putinţa de a fi dumnezei dupã Har, de a şti sã iubim vrãjmaşii, şi o serie întreagã de alte lucruri.
Consecinţele sunt cã se abat de la ce a zis Mîntuitorul, nu se vor mîntui; nu-i uşor. Este în primejdie mîntuirea lor, aceasta ar fi consecinţa cea mai mare; afarã de aceasta, încurajeazã filozofia ateistã, pentru cã, socotesc ei, avem libertatea de a interpreta şi de a face cum credem; va sã zicã, sunt consecinţe foarte grave privind respectivii la Judecata de Apoi, adicã mîntuirea omului.
S-au interpretat la infinit şi se vor interpreta: drumurile, cãrãrile care duc spre mîntuire şi este numai una: aceasta pe care o ţinem mai departe fãrã nici un fel de schimbare şi chiar cu rîvnã şi cu trãire Biserica Ortodoxã. Biserica este cea care patroneazã drumul spre mîntuirea noastrã cu orice chip, în stilul ortodox, aşa cum s-a fixat la Sinoade privind dogmele respective.
Sfinţia voastrã, care sunt cauzele apariţiilor schismelor şi ereziilor? Pentru cã se invocã motive sociale, politice, geografice, istorice, cã n-au fost la Sinoade etc.
Arhim. Arsenie: Diavolul îndeamnã tainic inimile celor ce au concepţii amestecate privind adevãrul mîntuitor; acesta este motivul principal. Motivele sociale, politice sunt puse ca sã momeascã, sã spunã cã tu nu eşti cu istoria. E vorba de Adevãr ! Nu-i vorba de timp, de istorie. S-au rupt dupã sute de de ani! Şi nu s-au rupt oricum, va sã zicã cu interes; aceastã stare de mãreţie, de mîndrie a Romei sã fie mai deasupra decît Constantinopolul. Suprema valoare e Adevãrul!
Sfinţia voastrã, Enciclica Patriarhilor Ortodocşi de la 1848 – care este un rãspuns la o chemare a Papei sã vinã ortodocşii la Biserica Catolicã – condamnã papistãşia ca erezie în special datoritã învãţãturii Filioque; la fel şi Pãrintele Iustin Popovici spune despre romano-catolicism cã este o erezie, ca şi despre protestantism. Ce pãrere aveţi?Arhim. Arsenie: Nu ne pronunţãm pentru cã repetãm lucrurile.
Pentru cã au ieşit din rãspunderea canonicã, respectiv dogmaticã, au modificat cu filioque Crezul: spun cã Sfîntul Duh purcede şi de la Fiul cînd, e limpede, spune Mîntuitorul: “de la Tatãl purcede”; nu spune: şi de la Mine. Mai întîi de toate, este o problemã de dogmã, deci cum pot sã spun eu altfel, cînd s-a stabilit cu jertfe mari Adevãrul.
Apoi au început sã adauge primatul papal, sã adauge infaibilitatea papalã, sã adauge indulgenţele, sã adauge purgatoriul; fac Liturghia cu azime, nu cu pîine dospitã, care este legea Mîntuitorului, El a fãcut artos, nu a fãcut azimã; Imaculata Fecioarã iarãşi este o mare greşealã: cã s-a nãscut Maica Domnului fãrã pãcat.
Şi pe urmã, au bãgat un lucru foarte grav, care se strecoarã, dar este foarte grav din punct de vedere strategic şi din punct de vedere al luptei: “Scopul scuzã mijloacele” – te omor cã aşa spune religia mea; exact cum spune în Talmud: “Dacã vezi un creştin pe margine de prãpastie, dã-i vînt înãuntru.”; este o obligaţie religioasã la ei.
Ei nici n-au Proscomidie. S-a pus problema cã noi, ortodocşii, avem cultul morţilor.
Acuma, ce facem cu morţii?
Noi avem cultul morţilor, avem Proscomidie, unde îi pomenim cu mare evlavie, mult timp, îi punem în Potir, în sîngele lui Hristos: “şi iartã, Doamne, pãcatele celor ce s-au pomenit aici”; va sã zicã tot Hristos îi iartã prin Liturghiile pe care le facem, asta poate salva morţii.
Pãcatele nu le poate ierta decît Hristos; El este singurul care poate sã ierte pãcatele. Ei au creat purgatoriul sã dea un rãspuns la întrebarea ce facem cu morţii şi, într-o formã raţionalã, ard acolo cît ard pentru pãcatele pe care le-au fãcut şi automat se mîntuie; ei, nu-i aşa!
Apoi mi-a schimbat Sfînta Cruce, forma Sfintei Cruci, care este motivatã, Sfînta Treime: Tatãl, Fiul şi Sfîntul Duh; îşi fac crucea altfel: cu toatã mîna şi de la stînga la dreapta numai ca sã fie altfel decît a fost, ceea ce înseamnã o ambiţie şi, din punct de vedere strategic considerat, aducînd o noutate, mai repede îţi faci prozeliţi.
Crucea este un lucru care are o semnificatie la noi, Sfînta Treime: toatã înãlţimea, toatã lãţimea şi toatã adîncimea; ei nu se gîndeau la o semnificaţie, pentru cã nu-i nimic fãrã o semnificaţie în Biserica noastrã. Trist este cã ei au început de-o bucatã de vreme sã fie cu totul conştienţi cã au dreptate şi îşi motiveazã dreptatea; mistificã adevãrurile istorice.
Au avut şi Papi: Papa Martin la Sinodul VI Ecumenic, Ipolit, de asemenea, Patriarh la Roma – au fost mucenici, deci au motive sã rãmînã în Ortodoxie, în Adevãrul iniţial. Ortodoxia nu este un titlu, este un Adevãr! Acest Iustin Popovici nu cruţa nimic şi nu fãcea diferenţe prea mari de termeni de exprimare cînd este vorba de Adevãr pentru cã Mîntuitorul a spus: “o iotã, o cirtã dacã schimbaţi”, nu vã veţi putea mîntui, “mic se va chema în Împãrãţie”; adicã nu se va putea mîntui. Ceea ce înseamnã cã acest mic, care este de fapt mare, este ceea ce fac ei.

[cristiboss56]

Sfinţia voastrã, care credeţi cã sunt consecinţele participãrii unor ortodocşi în cadrul acestor mişcãri numite ecumenice?
Arhim. Arsenie: Consecinţele sunt: nu mai suntem credincioşi întrutotul lui Dumnezeu Cuvîntul – mare risc!
E acelaşi subiect. Se constatã un interes în toatã treaba asta; încearcã pe fel şi fel de lucruri ca sã fim împreunã şi vor asta cu orice chip pentru cã nu au o identitate pur şi simplu duhovniceascã, religioasã; trebuie sã simţim care este intenţia lor intimã.
La ora asta sunt despãrţiţi de Bisericã pentru cã Adevãrul este Hristos; şi ne-a învãţat şi cum sã facem, ne-au învãţat Apostolii – s-a fãcut un Sinod Apostolic la anul 50 la Adormirea Maicii Domnului la Ierusalim -, sunt Sinoade Ecumenice şi Locale la care s-a stabilit Adevãrul şi practica religioasã.
Ei, pînã la urma urmei, au rãmas într-o lume de interpretare continuã; ca sã poatã pãtrunde, spun cã noi suntem excesivi, suntem habotnici. Suntem habotnici cã ne închinãm şi nu zicem nimic, ne vedem de treaba noastrã?; cum interpreteazã ei bãtaia clopotelor, cum interpreteazã ei slujbele?; slujbele astea le-a fãcut Biserica dintru-început, nu?; liturghia, ne jucãm cu astea?; ei nu au nici Proscomidie, o serie întreagã de lucruri practice; sunt geloşi pe noi cã suntem liniştiţi, dar ne apãrãm contra adaosurilor antidogmatice.
O împãcare propriu-zisã nu se poate face dacã nu cedezi şi tu şi celãlalt; ce sã cedãm noi? O împãcare se poate face numai sã vinã înapoi fãrã condiţii.
Şi trebuie sã renunţe la toate invenţiile lor?
Arhim. Arsenie: Sã vinã la Ortodoxie! Ce-aţi cãutat acolo? De ce ridicãm problema asta cînd eu sunt stabil, n-am schimbat nimic?
Suntem împreunã cu Apostolii, îi cinstim, citim Apostolul la Liturghie; va sã zicã, suntem cu ei.
Ce sã fac ca sã ne împãcãm? Împãcarea în sine e utilã, dar numai în Adevãr; dacã nu-i în Adevãr, nu-i utilã. “Eu sunt Adevãrul” – spune Hristos; dacã nu-i Adevãr, nu-i cunoaştere. Adevãrul este Hristos şi ne-a arãtat cu toate amãnuntele calea spre mîntuire.
Sfinţia voastrã, ce înseamnã cã Sfintele Taine ale celor care s-au despãrţit de Biserica Ortodoxã sunt simbolice?
Arhim. Arsenie: Adicã nu sunt îndeplinite cum trebuie, întru totul cum trebuie şi au numai ca simbol Taina propriu-zisã; nu o împlineşte în esenţialitatea ei, dar recunosc ca moment cã e necesar.
Bunãoarã, taina nunţii: “vã declar soţ şi soţie – sãrutaţi-vã”; fãrã o rugãciune, fãrã nimic; recunosc ca simbol cã este necesarã, dar nu împlinesc practic cum trebuie.
Toatã slujba aceasta este fãcutã de Sfinţii Pãrinţi cu angajament, cu verighete, cu cununiile pe cap – este împãrãteasã şi împãrat; sunt atîtea rugãciuni de angajament, sã participe, sã trãiascã taina aşa cum s-a fãcut în Bisericã, pentru cã s-a fãcut cu multã semnificaţie, de ce s-a fãcut aşa, de cãtre Bisericã. Ei considerã cã sunt cãsãtoriţi în limba lor – ca şi turcii; adicã faptul cã s-a fãcut taina; sunt soţ şi soţie în felul lor.
Eu, care dau foarte multã importanţã amãnuntului slujbelor, la taine, vorbesc de momentul major al tainelor, sunt foarte încrezãtor cã se împlinesc; dacã nu se împlinesc acestea, este un fel de mascaradã, fac cum vreau eu, reduc cum vreau eu, motivînd în fel şi chip: dom’le, n-am avut timp; dar ei o iau aşa şi numai aşa.
Sfînta Împãrtãşanie care trece prin procesul de sfinţire, epicleza, lucrul acesta nu-l aratã cã îl fac; şi cum o preparã nu ştiu, încît sã mã ierte bunul Dumnezeu, dar cred cã nici nu-i Sfînta Împãrtãşanie – cu acea bulã a lor.
Sfinţii Pãrinţi, şi mai recent pãrintele Iustin Popovici spun cã, în afara Bisericii, tainele nu mai au un rol sfinţitor şi mîntuitor – în afarã de Biserica Ortodoxã; adicã nu mai sunt taine propriu-zise.
Arhim. Arsenie: Nu pot fi în afara învãţãturii Bisericii Ortodoxe; dogmã se numeşte Adevãr de credinţã revelat, cuprins în Scripturã şi în Tradiţie, aprobat şi practicat de Bisericã.
Ne pun în situaţia sã spunem: nu mai sunt taine, pentru cã noi ţinem foarte mult sã se împlineascã întru totul slujba tainei, care a fãcut-o Biserica prin Duhul Sfinţiilor Pãrinţi, consacratã, aşa cum se face ca bunã.
În afara Bisericii, a trupului lui Hristos, mai sunt taine?
Arhim. Arsenie: Nu; în afarã de Bisericã, adicã de harul preoţiei, nu se poate face.
În taine lucreazã Hristos?
Arhim. Arsenie: Fãrã discuţie cã lucreazã Duhul Sfînt.
Şi Duhul Sfînt în afara Bisericii mai lucreazã? Pentru cã, dacã mai lucreazã, înseamnã, sau ar însemna, cã sunt mîntuitoare, sfinţitoare.
Unii pãrinţi sunt mai categorici, ca Iustin Popovici şi alţii mai vechi; ei spun cã în afara Bisericii nu mai lucreazã mîntuitor.
Arhim. Arsenie: Nu, în afarã de Bisericã nu. Nici nu se pune problema; şi eu sunt de pãrerea asta. Întrebarea are aceastã codiţã, pentru cã se considerã Bisericã şi ei, şi asta e problema.
E problema lor, sfinţia voastrã; asta trebuie sã ne lãmuriţi.
Arhim. Arsenie: S-a lãmurit în discuţiile ante-rioare cã sunt greşeli foarte mari şi nu suntem de pãrere cu toate aceste lucruri, cã valabilitatea tainelor sunt puse sub semnul întrebãrii.
E vorba de taina propriu-zisã, asta e întrebarea: e valabilã sau nu? Deşi nu e, se considerã şi ei Bisericã, dar noi nu-i recunoaştem cã sunt Bisericã.
Deci nu mai lucreazã harul?
Arhim. Arsenie: Nu lucreazã, dar e foarte riscant sã vorbeşti de chestiile astea; aici este vorba şi de mila lui Dumnezeu. Rãspunsul meu e mai complet: adicã nu pot sã vãd, în afarã de ortodoxie, pe placul lui Dumnezeu ce fac alţii; şi atunci rãspunde Dumnezeu.
Pentru cã, dacã ei ştiu cã existã mîntuire la ei cît de cît, rãmîn aşa.
Arhim. Arsenie: Nici nu se pune problema, cã ei aşa zic, nu?
Şi rãmîn acolo.
Arhim. Arsenie: Nu asta se discutã. Se discutã: au dreptate sau nu, se mîntuiesc, sau nu se mîntuiesc. Las în voia lui Dumnezeu; eu spun cã e o mare greşealã sã nu se împlineascã slujba, mai ales a tainelor, aşa cum face Ortodoxia; e o mare greşealã. Discutãm de greşelile lor. Problema care se pune direct şi este o întrebare durã: se mîntuiesc sau nu? Dacã se mîntuiesc, ce mai discutãm despre greşeli, nu? Dar eu una ştiu, şi asta trebuie sã rãspund în ce mã priveşte; despre aceste greşeli spune Mîntuitorul: “cine va schimba o iotã din aceste lucruri” – deci sunt foarte suspecţi; remarc greşelile lor, iar despre mîntuirea lor, numai Dumnezeu sã dispunã; eu mã îndoiesc.
Pentru cã, dacã se mîntuiesc, la ce mai discutãm greşelile lor şi rãmîn aşa cum sunt ei; şi atunci ce ne mai certãm?
Dar greşelile lor trebuie sã mã punã în situaţia de a gîndi, pentru cã spune Mîntuitorul: “cine va schimba unele dintre acestea prea mici mic se va chema”, nu se va mîntui. Şi ei au schimbat aceste lucruri, deci mã îndoiesc de mîntuirea lor.
Ca sã respectaţi ce a spus Mîntuitorul.
Arhim. Arsenie: Sigur. Acum am rãspundere cã sunt creştin, sunt cãlugãr, sunt preot; am rãspundere de ce vorbesc. Ce mai discutãm greşelile dacã sunt siguri şi ei de mîntuire.

[cristiboss56]

Şi de ce sã mai vinã la Ortodoxie?
Arhim. Arsenie: Ce cautã? Sigur cã da.
Îi roade pentru cã, pe linie psihologicã, nu le convine sã fie altul la nivel mai înalt; ei vor sã fie liniştiţi în greşelile lor.
Ortodoxia, prin poziţia ei, mustrã puternic. Şi, dacã ne permitem sã facem aceste ştergeri, aşa, din taine, din felul de a împlini taina, înseamnã cã suntem pe o scenã de artişti – nu suntem pe un altar autentic al Bisericii.
Popovici Iustin zice cã numai în Bisericã este mîntuire; numai în Bisericã, fãrã discuţie, dar ei considerã cã şi ei sunt Bisericã, ca sã se încadreze în ce spune Iustin, nu? Dar nu asta discutãm noi. Zice cã-i Bisericã şi adventistul, şi toţi.
Cînd s-a fãcut aceastã Liturghie cu epicleza ei, s-a fãcut de sfinţi. În afarã de Vasile cel Mare, a fost un Apostol care a fãcut Sfînta Liturghie; Sfîntul Vasile n-a fãcut altceva, decît pe acelaşi schelet a fãcut rugãciuni pe ici pe colea; scheletul s-a respectat întru totul şi de Ioan Gurã de Aur, numai cã sunt nişte rugãciuni mai lungi. Nu s-a fãcut fãrã rost; erau nişte titani, sunt consacraţi ca nişte titani de cãtre Cer, semne mari au fãcut.
Învãţãtura creştinã a luptat cu toate fiarele duşmãnoase ale Ortodoxiei, ale Adevãrului; au luptat aceşti oameni cînd s-au confirmat persoanele Sfintei Treimi şi nu putem trece peste ce-au hotãrât ei; au putere canonicã.
Aşa cã, la întrebarea aceasta care este durã: se mîntuiesc?, dacã s-ar rãspunde cã se mîntuiesc atuncea ce mai discutãm greşelile? Întrebarea este durã în sensul cã nu depinde de noi mîntuirea numaidecît, însã noi avem obligaţia, cum spune Mîntuitorul, sã respectãm pentru cã cei care nu respectã “aceste mici de tot, mic se va chema”, adicã nu se va mîntui – zice Ioan Gurã de Aur; şi eu interpretez tot aşa. Iar cei care vor face lucrurile bine, aceia se vor mîntui încã cu slavã mare.
Şi, dacã a spus Mîntuitorul lucrul acesta, eu sunt sluga cinstitã a acestor spuse; ce se adaugã mai departe mã îndoiesc de mîntuire. Deci asta e, cã atunci nu-i mai discuţi slãbiciunea dacã am oarecare încredere în mîntuirea lor.
Adevãrul trebuie trãit aşa cum e şi împlinit aşa cum începe şi aşa cum se terminã; nu sã adaug eu de la mine.
Sfinţia voastrã, dacã nu este mîntuire în afara Bisericii.
Arhim. Arsenie: Nu existã.
Totuşi, poate unii eterodocşi care nu au luat parte la separarea de Bisericã, nu se ocupã de problemele strict de dogmã, dar sunt oameni buni, sunt oameni morali, pentru aceştia nu existã mîntuire?
Arhim. Arsenie: Asta ştie şi poate numai Dumnezeu. Fãrã discuţie, noi ştim cum ne-a învãţat Hristos: singura cale de mîntuire este aceasta; şi El spune: “cine va schimba una dintre aceste mici, foarte mici mic se va chema”, adicã nu se va mîntui.
Acum se face discuţie pe istorie, pe momente, pe habotnicie; acestea sunt pãreri şi acuze. Nu poate sã-şi apere poziţia decît sã spunã cã sunt eu habotnic, nu?
Nu este cunoscut în Ortodoxie discuţie pe Adevãr.
Poate or fi şi la necreştini (necredincioşi) oameni morali, au o moralitate, nu furã etc; pentru aceştia nu existã mîntuire?
Arhim. Arsenie: Eu trãiesc aici înconjurat de turci, foarte mulţi turci; duc o viaţã moralã, dar sunt, fãrã discuţie, afarã de mîntuire pentru cã ei nu cred în Adevãrul Creştin.
Hristos o sã-i judece şi pe ei?
Arhim. Arsenie: Îi va judeca; nu mã bag aici.
Eu ştiu una şi bunã: mã ţin de Hristos aşa cum ne-a învãţat El, cã a iubi pe Dumnezeu înseamnã a împlini ceea ce a spus El sã împlineşti.
Sfinţia voastrã, se vorbeşte despre succesiune apostolicã la anglicani, la catolici, la monofiziţi etc. Aceştia dacã nu sunt în Biserica Ortodoxã se poate spune cã mai au succesiune?
Arhim. Arsenie: Lucrul acesta este deja discutat din momentul în care s-a precizat care este poziţia mîntuitoare, Ortodoxia; orice abatere de aici este discutatã.
Prin Botez vine aceastã succesiune apostolicã, şi ei s-au abãtut de la Botez, de la trãire. Dacã s-au abãtut de la Botez nu mai au succesiune apostolicã normalã; adicã facem de capul nostru ?
Din momentul în care îţi pierzi mîntuirea, ai pierdut succesiunea apostolicã; vorbim de mîntuire, aceasta este tema.
Ei susţin cã sunt Bisericã, dar acest lucru este numai în funcţie de Adevãr; dacã nu te mîntuieşti, degeaba ţi-a propovãduit apostolul Pavel şi apostolul Petru.
Deci succesiunea apostolicã nu mai existã pentru cã este atacat chiar Hristos.
Preoţilor anglicani, catolici, monofiziţi etc. dacã vin la Ortodoxie li se mai face hirotonia?
Arhim. Arsenie: La anglicani se hirotonesc pînã şi femeile !
Aceasta nu este o problemã care ne priveşte; trebuie sã se facã o întrunire sinodalã, sã se vadã ce formã au ei preoţia.
Acuma şi Taina Cununiei: “vã declar soţ şi soţie” adicã foarte simplã; şi sunt rugãciuni de o mare importanţã, cu cununiile pe cap, cu fãgãduinţã în faţa Bisericii, pun mîinile pe Biblie, jurãminte în faţa altarului – lucruri care la ei nu sunt.
Vreţi sã spuneţi cã, dacã vin la Ortodoxie, trebuie sã se li se mai facã Taina Cununiei?
Arhim. Arsenie: Numai o hotãrîre sinodalã ar putea sã reglementeze aceasta, la o revenire a lor, nu o împãcare. Cînd zici împãcare, înţelegi: las şi eu laşi şi tu; noi nu avem ce sã lãsãm.

[cristiboss56]

Paradoxul dintâi al creștinismului este că, în timp ce toți ceilalți se închină la ceva plin, noi ne închinăm la un mormânt gol. Din golul acesta, din vidul acesta de viață normală se naște toată puterea creștinismului de a naște tot timpul viața suprafirească.
De pildă, părintele Steinhardt știa bine câtă căutare este în toate celelalte religii și în toate celelalte confesiuni. Îndrăznesc să spun că Ortodoxia, din acest punct de vedere, este răspunsul la acel „Cred, ajută necredinței mele”! E parte integrantă a răspunsului cu libertate, dăruit de Dumnezeu, fiecărui om care se vrea rob câte unui sistem.
Când ești ortodox, de exemplu, nu poți să fii rob decât al lui Dumnezeu. E un mod de a fi care incumbă în el toată puterea aceasta de a rosti liber și de a gândi liber, de a-I îngădui lui Dumnezeu să-I deschizi ușa cu vrednicie și cu bucurie.


Preot Constantin Necula

[Mihailc]

Tradiţia adevărată e credinţa vie a celor morţi, tradiţionalismul imobil şi rigid e credinţa moartă a celor vii (Jaroslav Pelikan)

[cristiboss56]

Ortodoxia este adevărul despre Dumnezeu, despre om şi despre lume, aşa cum ni l-a dat Însuşi Dumnezeu cel Întrupat prin învăţătura Sa desăvârşită. Aşa cum l-a exprimat mai târziu cugetul şi inima dumnezeiescului Pavel. Aşa cum l-a descris ucenicul iubirii şi alţi apostoli şi evanghelişti cu lumina cerească a Sfântului Duh. Ortodoxia este acea sinteză minunată dintre dogmă şi obiceiuri, dintre teorie şi practică. Aşa cum ne-a fost predanisită de către părinţii duhovniceşti ai Alexandriei, Constantinopolului, Capadociei, Siriei şi, mai târziu, ai Sfântului Munte.
Toţi aceştia, de la Sfântul ierarh Policarp, care a fost, după cum ştiţi, ucenicul apostolilor, şi până la Sfântul Nicodim Aghioritul, care a adormit la începutul secolului al XIX-lea, cu înţelepciunea şi sfinţenia lor, cu jertfele şi nevoinţele pe care le-au îndurat, ne-au înmânat preţioasa moştenire a credinţei şi vieţii drepte, comoara tradiţiei ortodoxe. Ortodoxia este ceea ce au exprimat oficial Sfintele Sinoade, acele adunări binecuvântate formate din membri ai Bisericii lui Hristos veniţi din toată lumea. Atunci purtătorii de Dumnezeu părinţi, “înzestraţi cu toţii cu ştiinţa sufletului şi Duhul dumnezeiesc“, au discutat despre marile probleme care îl preocupă pe omul duhovnicesc, şi au aşezat postamentul, temelia civilizaţiei duhovniceşti.
Ortodoxia a fost pecetluită cu sânge de mucenicii tuturor vremurilor. De toată oastea sfântă formată din milioane de eroi şi mărturisitori, bărbaţi, femei şi copii. De la arenele Romei până în lagărele de concentrare din Rusia, toţi au dovedit că învăţătura creştină nu este o simplă teorie, ci adevăr şi viaţă. Cel mai frumos eroism, izbânda împotriva violenţei crude şi a puterii materiale, domnia şi împărăţia Duhului.
A venit apoi să laude Ortodoxia cultul bisericesc, cu minunata sa poezie şi imnografia sa insuflată de Dumnezeu, care îmbibă firescul cu suprafirescul, lumescul cu cerescul, individualul cu obştescul, familiarismul cu respectul profund, ceea ce este vădit cu ceea ce este tainic. Într-o atmosferă de înălţare şi sfinţenie este înfăţişată în cult jertfa Dumnezeului-om, drama dumnezeiască a Liturghiei, la fiecare Liturghie la care participă credincioşii. De asemenea, acolo sunt lăudate şi slăvite izbânzile mai-marilor credinţei şi ale Stăpânei aşezământului bisericesc, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Fecioara Maria. Acolo este preamărită dogma, nu numai ca adevăr, ci şi ca răspuns la chemarea oamenilor.
Dar nici idealul pentru care s-a luptat monahismul nu este diferit de rostul Ortodoxiei. După cercetătorii de specialitate, monahismul ortodox a constituit oastea duhovnicească ce s-a luptat pentru dobândirea libertăţii duhovniceşti, pentru desăvârşirea omului. Scopul lui a fost să dea chip sufletului pentru înnoirea minţii. Exact în acest punct este inima duhului monahal, este scopul şi izbânda monahismului. Nevoinţele duhovniceşti ale asceţilor sunt noile lupte duhovniceşti ale duhului. Îl conduc pe om întru totul spre viaţa iubitoare de înţelepciune, spre îndumnezeire. Drumul monahismului este drumul curăţirii şi întoarcerii la Dumnezeu. Ortodoxia a dat semnificaţia sfinţeniei nu numai asceţilor, ci întregii lumi creştine.
Prin această semnificaţie a înălţat obiceiurile societăţii. Vedem acest lucru îndeosebi în percepţia socială. Elementul de bază al Ortodoxiei este iubirea de oameni, luată în cel mai profund sens al ei. Nu numai ca milostenie, ci în general, ca afecţiune. Ocrotirea socială este descoperită în ultimele decenii. Dar a luat naştere la Ierusalim, după Învierea Mântuitorului. Acolo s-au făcut primele cantine, în care au slujit primii şapte diaconi, după cum apare în Faptele Apostolilor. Apostolul neamurilor, Pavel, a fost totodată şi primul lucrător social. Odată cu propovăduirea Evangheliei, a înfăptuit şi cheta dragostei, numită în multe feluri. Lucrători sociali au fost şi urmaşii apostolilor, episcopii. Nu există o sugrumare mai cruntă a adevărului decât să susţină cineva că Părinţii Bisericii s-au ocupat doar cu dogma şi nimic altceva. În timpul sinoadelor, în Cezareea a apărut, după cum se ştie, Vasiliada, sub călăuzirea Sfântului Vasile cel Mare. În Constantinopol funcţionau cantine pentru şapte mii de săraci, iar în Alexandria s-au întemeiat primele maternităţi. Nu numai episcopii, ci şi împăraţii şi chiar monahii participau la astfel de lucrări ale dragostei. Pentru toţi aceştia Ortodoxia a fost în acelaşi timp şi dreaptă lucrare.
Un alt element important al Ortodoxiei a fost întotdeauna eroismul pe care îl vedem în mucenicie. Dar nu s-a oprit numai la jertfa sângelui. Fiii Ortodoxiei au arătat mereu curaj şi vitejie în faţa oricărui fel de samavolnicie, fie că provenea de la Iulian, împăratul cel nelegiuit, fie de la arieni şi monofiziţi ori de la iconoclaşti şi de la monahii atraşi de rătăcirile latinilor. Această mulţime de eroi ai Bisericii Ortodoxe nu-i cuprinde doar pe Sfântul Atanasie, Sfântul Vasile şi Sfântul Ioan Gură de Aur, ci şi pe Sfântul Teodor Studitul, egumenul mănăstirii Studion, împreună cu toţi monahii ei, pe Maxim Mărturisitorul şi pe marele erou – Sfântul Marcu Eugenicu, Mitropolitul Efesului.
O caracteristică a Ortodoxiei a fost dintotdeauna şi misiunea către barbari, combinată cu civilizarea. Biserica noastră, fără să facă vreodată prozelitism, a răspândit lumina Evangheliei şi a scrierilor, a iubirii şi blândeţii. Această cale spre învăţătură şi civilizare ne este arătată îndeosebi de Sfinţii trei ierarhi prăznuiţi astăzi, care au iluminat toată făptura cu razele vii ale dreptei învăţături despre Dumnezeu şi om. Sfinţii trei ierarhi sunt marii aştri ai tărâmului duhovnicesc al Bisericii.
Ortodoxia a fost întotdeauna calea împărătească a Evangheliei. A păstrat curat şi autentic duhul creştinismului în faţa misticismului întunecat al ereziilor din Răsărit, a centralizării papalo-cezareene a latinilor şi a subiectivismului raţionalist al protestantismului. A păstrat mereu măsura şi armonia, n-a făcut nimic greşit. Pentru că Părinţii au fost mişcaţi de duh, au fost călăuziţi de Dumnezeu în chip sfânt şi duhovnicesc.
Ortodoxia nu a nesocotit omul, nici înţelepciunea, nici natura, nici arta, nu a fost neomenoasă. Le-a explicat pe toate şi a creat cultura. După cum spune troparul Sfinţilor trei ierarhi, a întărit firea celor ce sunt şi obiceiurile oamenilor le-a îndreptat. Ortodoxia este marşul omului către Făcătorul lui, către îndumnezeire. Îl conduce pe om la dezvoltarea lui deplină întru Hristos şi pentru Hristos. Ortodoxia nu este numai teologie, este totodată şi adevărată psihologie, şi umanism autentic, şi sociologie. Este un diamant care reflectă prin toate laturile adevărul.
Să cunoaştem deci Ortodoxia noastră. Nu teoretic, ci să o simţim şi să o trăim în toată profunzimea şi lărgimea ei. Doar aşa vom putea să o provocăm şi să-i arătăm valoarea. Ortodoxia noastră nu este muzeu, nu este trecut, ci viaţă, creaţie şi strălucire. Este marele nostru ideal, este nădejdea preţioasă a mântuirii noastre. Este mândria noastră întru Hristos să o propovăduim cu eroism şi slavă, ca nişte fii adevăraţi ai marilor eroi ai Ortodoxiei. Ortodoxie preafrumoasă, mireasă împodobită a lui Hristos, să nu te tăgăduim noi, nevrednicii, ci dacă vremurile şi împrejurările o vor cere, învredniceşte-ne să vărsăm pentru tine şi ultima picătură de sânge din noi!