filioque

[valentin.viliga]

În prealabil postat de Ducutu

Nu Fotius a fost primul care a sesizat invatatura despre Filioque a apusenilor. Daca nu ma insel Ioan Damaschin (si) sau Maxim Marturisitorul a (/au) inteles invatatura apuseana in domeniu, si au incercat sa o prezinte si rasaritenilor.

Ce frica aturcilor?

Deja de mai mult timp imparatii Constantinopolului au platit tribut turcilor, ba chiar au fost imparati care au luptat alaturi de ostile oromane, ca vasali ai acestora, impotriva altor cetati crestine...Cred ca povestea cu frica de turci e mai mult un mit. Turcii puteau fi la fel de buni aliati cu imparatul din Constantinopol (cand situatia o impunea), ca si latinii... Asta din punct de vedere politic.

Sinodul ecumenic se tine, de obicei (si) din alte considerente, preponderent crestine, desi aliantele politice si militare care aduceau pacea in imperiu nu trebuiau sa fie ignorate de nimeni, nici de Imparat, nici de biserica.

Au luptat ca nu aveau incotro, iar sinodul de la ferara-florenta numa ecumenic nu a fost, or fi vrut ei sa discute desi...erau gata sa accepte fara prea multe discutii ce le era impus de Roma in speranta ca Papa va convoca o cruciada sa-i scape de turci...planul le-a fost naruit de Marcu al Efesului care nu a semnat pt unire

[Danut7]

În prealabil postat de Ducutu

Pe vremea aceea, cam tot sinodul era..."partasul latinilor".

In general nu se afirma ca cele doua expresii "prin" & "si" ar fi identice. Ideea e ca nu pareau a se exclude, ba mai mult, pot fi armonizate, fiind considerate COMPLEMENTARE.

Normal ca latinii nu considerau respectivele expresii IDENTICE, caci nici nu sunt, dar COMPLEMENTARE ar putea fi, si in orice caz, nu erau considerate ca se exclud reciproc.

Cam asta parea ideea.

Bun, acum din perspectiva initiala a delegatiei bizantine, am putea intelege ca mergand la un sinod, pe care il considerau ecumenic, se gandeau ca intr-un asemenea sinod vor putea sa dezbata invatatura despre Duhul sfant, si, daca apusenii ar fi fost gasiti ca greseau, intr-un asmenea sinod trebuia sa se gaseasca si argumente serioase care sa sustina invatatura adevarata si sa o condamne pe cea gresita.

Poate ca Marcu a inteles bine invatatura apusenilor, dar daca nu a fost de acord cu ea, trebuia sa incerce IN SINOD sa explice si latinilor greselile pe care el le considera ca se departeaza de scrierile Parintilor sau a sinoadelor anterioare. Si apoi, inainte de a-i convinge pe latini, trebuia sa convinga pe membrii delegatiei rasaritene, si in principal pe reprezentantii patriarhiilor din rasarit.

Acum, povestea sinodului este lunga si intortochiata, cu "explicatii" uneori contradictorii, insa daca se incearca cercetarea mai multor expuneri pe aceasta tema, poate se va intelege cate ceva din atmosfera lucrarilor sinodului.

Insa, pe de alta parte, as aminti faptul ca, deja inainte de inceperea sinodului de la Ferrara-Florenta, temele de dezbatere au fost stabilite de delegatiile rasaritene si apusene, ba chiar se intrezarea si faptul ca rasaritenii sunt de acord cu invatatura apuseana. Probabil ca (spun unii) cei care aveau pareri diferite nu ar fi fost propusi de imparat sa participe la un asemenea sinod...

In vremea aceia Constantinopolul era sub asediul turcilor.Papa a promis ca va trimite ostiri in ajutorul Constantinopolului.De aceia a avut loc acest sinod, mai mult din motive politice.La sinod a luat parte si Imparatul Constantinopolului , impreuna cu Patriarhul Constantinopolului impreuna cu alti ierarhi.Imparatul Constantinopolului a facut presiuni asupra ortodocsilor pentru ca acestia sa semneze unirea.La un moment dat chiar le-a interzis sa paraseasca orasul.Pana si apusenii si-au pierdut rabdarea si ziceau ca ortodocsii stau pe banii Papei si mananca painea Papei.Multe dialoguri dintre ortodocsi si apuseni s-au incheiat fara ca ortodocsii sa fie de acord cu apusenii.Probabil ca au fost si intre ei care au crezut.Insa din cauza presiunilor multi au semnat, unii fiind mituiti iar altii convinsi de ceilalti, unii doar ca sa scape odata, chiar daca dintre ei nu au fost de acord cu unirea.Imparatul a adus pe urma si alti ierarhi care sa fie de acord cu el.Mai tarziu insa le-a parut rau ca au vandut ortodoxia.Deci chiar daca au fost partasi latinilor, multi dintre ei nu au fost de acord cu ei.Au semnat unirea mai mult din cauza presiunilor si a altor motive decat cele de intelegere teologica.Cand insa au ajuns in Constantinopol multi dintre ei au jelit zicand ca au vandut ortodoxia.In timpul dialogurilor patriarhul Constantinopolului a murit , iar la cativa ani distanta, Constantinopolul a cazut.

[Ducutu]

În prealabil postat de valentin.viliga

Au luptat ca nu aveau incotro, iar sinodul de la ferara-florenta numa ecumenic nu a fost, or fi vrut ei sa discute desi...erau gata sa accepte fara prea multe discutii ce le era impus de Roma in speranta ca Papa va convoca o cruciada sa-i scape de turci...planul le-a fost naruit de Marcu al Efesului care nu a semnat pt unire

Daca stam sa vedem de pe unde erau episcopii rasariteni, vedem ca in mare parte regiunile unde ei pastoreau erau deja sub stapanirea turcilor. Au fost si voci care spuneau (cu rautate, desigur) ca Marcu din Efes ar fi fost un episcop trimis la sinod de turci (sic!) pentru a se opune refacerii unitatii Bisericii rasaritului cu a apusului. Eu personal nu cred asta, ci cred ca toti rasaritenii au plecat spre sinod convinsi ca acolo isi vor putea expune invatatura si, tinand cont de Scriptura si celelalte hotariri ale sinoadelor ecumenice anterioare, sa se pronunte asupra temelor pe care le fusesera anuntate deja de la Constantinopol ca vor fi discutate

a) despre "adausul" Filioque,

b) despre materia liturgica: paine dospita si paine nedospita (azima)

c) despre pedepsele sufletului intre moarte si inviere - sau despre (focul) Purgatoriu (-riului)

d) despre prioritatea / ordinea intre patriarhate.

Delegatia bizantina era constienta de importanta acestei intalniri, care a fost anuntata si in rasarit si in apus, fiind chemati toti cei care doreau sa isi spuna cuvantul, bucurandu-se de libertatea cuvantului si oferindu-se gazduire pe banii apusenilor. (Ca au fost si cateva nemultumiri despre felul cum au fost cazati ori despre banii de hrana care uneori mai intarziau sa apara, e de inteles. N. Iorga are cateva studii in care pomeneste de faptul ca rasaritenilor li se dadea ritmic banii pentru hrana promisi, si mentioneaza chitantele de la visteria Venetiana, care plateau direct, urmand ca papa sa plateasca venetienilor. Se estimeaza ca fiecare zi a sinodului insemna o cheltuiala de aproximativa 1.500 florini de aur. Nu e cazul sa intram in detalii, pentru aceasta sunt diferite articole sau studii deja publicate - mai ales in italiana si engleza).

Sa revenim noi la tema despre Filioque, ca despre ecumenicitatea sinodului (pentru rasariteni) deocamdata nu se (mai) pune problema.

Faptul ca unul din delegatia bizantina nu a fost de acord cu declatia de unire si cu ceea ce cuprindea ea, ma refer la Marcu din Efes (dar, sunt sigur ca au fost si altii, poate laici, cum ar fi Demetrios, fratele imparatului) arata ca fiecare era liber sa isi expuna cuvantul si sa fie sau nu de acord cu latinii sau cu majoritatea celor indreptatiti sa semneze actele unui sinod ecumenic - patriarhii, mitropolitii si episcopii.

Ba mai mult, Marcu din Efes, a fost chiar ales sa expuna punctul de vedere al delegatiei bizantine, si in mai multe randuri a avut discursuri sau dialoruri in cadrul sinodului. Aceste discursuri sunt pastrate, si drept sa zic, in problematica Filioque, Marcu din Efes nu a invocat nici un Parinte rasaritean (dinainte de ultimul sinod ecumenic, Niceea 787) care sa fi zis ca Duhul Sfant ar purcede NUMAI de la Tatal.

In sinod, cel mai aprig s-a discutat daca sa fie permis sau nu "adausul" la Crez. Initial rasaritenii au afirmat ca nu sunt de acord sa se adauge nimic la crez, pentru ca nici nu prea stiau temeiurile latinilor. Cand au aflat expunerile apusenilor, au fost de acord cu invatatura despre Duhul Sfant, dar au insistat sa nu li se impuna o asemenea expresie in crezul din limba greaca. Si asa s-a hotarat. Invatatura despre Duhul Sfant, asa cum a fost expusa de latini, pe baza marturiilor biblice si patristice (preponderent apusene) din perioada anterioara sinodului Nicea II (787), pentru care nu existau dubii privind ortodoxia lor, nu este potrivnica invataturuii patristice rasaritene, nici invataturii biblice, deci este buna. Latinii pot sa isi mentina expresia in crez. Grecii, desi au fost de acord cu invatatura, nu trebuiau sa copieze crezul latin si il pastrau asa cum era.

Cand au venit si armenii, si au semnat si delegatii lor actele sinodale de unire, armenii deci, au fost intru totul de acord cu se stabilise intre delegatiile grecesti si latine, si in plus au primit si alte sfaturi de care mai avau nevoie. Armenii, insa, au fost de acord ca in crez, in limba armeana, sa se introduca expresia Filioque.

[Ducutu]

În prealabil postat de Danut7

.Probabil ca au fost si intre ei care au crezut.Insa din cauza presiunilor multi au semnat, unii fiind mituiti iar altii convinsi de ceilalti, unii doar ca sa scape odata, chiar daca dintre ei nu au fost de acord cu unirea.

Pai, "presiunea" era ca trebuia sa se ajunga la un document final, pe care sa il semneze...sau nu.

In ce priveste tema mituirii, aparuta ca suspiciune (doar dupa intoarcerea delegatiei bizantine la Constantinopol), cred ca nu prea sunt temeiuri serioase sa fie luata in seama.

Ori, daca ii consideram atat de coruptibili pe bizantini...de ce sa nu fie valabila si suspiciunea ca turcii i-ar fi mituit (a doua oara, ha-ha) si asa si-au retras semnaturile. Eu nu cred ca au fost mituiti. Latinii isi notau tot banutul pe care il dadeau grecilor, dar nu il dadeau asa, oricui, ci fusese stabilit cine se ocupa de ridicarea sumelor convenite pentru hrana si necesitati cotidiente. Exista chitante si au fost publicate. A aduce in discutie asemenea suspiciuni, in probleme de credinta...mi se pare destul de rautacioasa tema.

Nu erau ierarhi coruptibili in halul acesta. Unii dintre ei erau adevarati asceti, ce duceau o viata monahala care a trezit si avantul latinilor. Cei mai multi, probabil, isi facusera ucenia pe la Athos, sau prin celebre manastiri din rasarit. Apoi, unii erau reprezentanti ai celorlalti patriarhi rasariteni - pai si acei patriarhi sa nu fi stiut pe cine trimit...putin probabil.

Rasaritenii s-au castigat stima in fata apusenilor, prin viata si invatatura lor. La fel si apusenii, au avut in sinod oameni chiar deosebiti, cu o viata ascetica exemplara, care pe temeiuri spirituale s-au si imprietenit cu rasaritenii si au pastrat asemenea prietenii si dupa sinod.

Acum, pentru un ortodox, a vorbi frumos de ceilalti delegati rasariteni participanti la sinod, pare aproape o blasfemie, si, implicit o acuzare asupra Sfantului Marcu din Efes. Cred ca exista si aici nuante. Marcu ramane insemnat si respectat pentru rasariteni, si nu numai, in primul rand pentru viata sa ireprosabila, sub aspectul rugaciunii si ascezei. El si-a spus punctul de vedere, chiar daca nu a fost inteles de majoritate. Si-a aparat crezul. Ceilalti, au inteles perspectiva apuseana si au considerat-o ca nu se opune invataturii rasaritene. Ei au trebuit sa isi apere pozitia, in primul rand, in interiorul delegatiei bizantine...unde Marcu era un stralucut aparator a tezelor sale. Abia apoi, au expus ajuns la discursuri si dialoguri in sinod, unde Marcu a fost gasit potrivit sa raspunda la obiectiile latine si, la randul sau, sa ridice obiectii la invatatura apusenilor...

[Ducutu]

În prealabil postat de valentin.viliga

erau gata sa accepte fara prea multe discutii ce le era impus de Roma in speranta ca Papa va convoca o cruciada sa-i scape de turci...

Papa mai propusese candva o cruciada, care a scapat de sub control si, cunoastem rezultatele: Constantinopolul a fost cucerit chiar de crestini, apuseni...Trist, dar adevarat.

Candva citisem cate ceva despre relatiile dintre greci si turci in viata de zi cu zi. Turcii nu pareau chiar Bau-Baul de pe lume. Ei aveau chiar un cartier in...Constantinopol, unde faceau comert cu grecii, genovezi si venetieni!

Apoi, insasi familia paleologilor se inrudise cu mai multi musulmani de seama. Bulgari la fel. Probabil ca si altii. E chiar interesanta o analiza a rudeniilor prin casatorie si intre greci si latini, dar si intre greci si otomani.

Asadar, crestinii luptau, ca vasali, alaturi de otomani (cand li se cerea). Ba chiar la asediul Constantinopolului au fost multi mercenari recrutati dintre greci si dintre crestinii din Balcani...

Totusi, nu acestia au ramas in istorie...

[Danut7]

În prealabil postat de Ducutu

Pai, "presiunea" era ca trebuia sa se ajunga la un document final, pe care sa il semneze...sau nu.

In ce priveste tema mituirii, aparuta ca suspiciune (doar dupa intoarcerea delegatiei bizantine la Constantinopol), cred ca nu prea sunt temeiuri serioase sa fie luata in seama.

Ori, daca ii consideram atat de coruptibili pe bizantini...de ce sa nu fie valabila si suspiciunea ca turcii i-ar fi mituit (a doua oara, ha-ha) si asa si-au retras semnaturile. Eu nu cred ca au fost mituiti. Latinii isi notau tot banutul pe care il dadeau grecilor, dar nu il dadeau asa, oricui, ci fusese stabilit cine se ocupa de ridicarea sumelor convenite pentru hrana si necesitati cotidiente. Exista chitante si au fost publicate. A aduce in discutie asemenea suspiciuni, in probleme de credinta...mi se pare destul de rautacioasa tema.

Nu erau ierarhi coruptibili in halul acesta. Unii dintre ei erau adevarati asceti, ce duceau o viata monahala care a trezit si avantul latinilor. Cei mai multi, probabil, isi facusera ucenia pe la Athos, sau prin celebre manastiri din rasarit. Apoi, unii erau reprezentanti ai celorlalti patriarhi rasariteni - pai si acei patriarhi sa nu fi stiut pe cine trimit...putin probabil.

Rasaritenii s-au castigat stima in fata apusenilor, prin viata si invatatura lor. La fel si apusenii, au avut in sinod oameni chiar deosebiti, cu o viata ascetica exemplara, care pe temeiuri spirituale s-au si imprietenit cu rasaritenii si au pastrat asemenea prietenii si dupa sinod.

Acum, pentru un ortodox, a vorbi frumos de ceilalti delegati rasariteni participanti la sinod, pare aproape o blasfemie, si, implicit o acuzare asupra Sfantului Marcu din Efes. Cred ca exista si aici nuante. Marcu ramane insemnat si respectat pentru rasariteni, si nu numai, in primul rand pentru viata sa ireprosabila, sub aspectul rugaciunii si ascezei. El si-a spus punctul de vedere, chiar daca nu a fost inteles de majoritate. Si-a aparat crezul. Ceilalti, au inteles perspectiva apuseana si au considerat-o ca nu se opune invataturii rasaritene. Ei au trebuit sa isi apere pozitia, in primul rand, in interiorul delegatiei bizantine...unde Marcu era un stralucut aparator a tezelor sale. Abia apoi, au expus ajuns la discursuri si dialoguri in sinod, unde Marcu a fost gasit potrivit sa raspunda la obiectiile latine si, la randul sau, sa ridice obiectii la invatatura apusenilor...

Prietene ortodocsii au respins total ideile catolicilor in discutiile alea.Deci ei nu au crezut, motivul semnaturilor nu a fost ajungerea la o intelegere cu apuseni.Toti ierarhii ortodocsi au fost impotriva fillioque si a ereziilor catolice.Majoritatea au semnat datorita santajului si a mituirii.Era in interesul politic al orasului Constantinopol unirea cu catolicii.Modul in care multi au semnat unirea e unul ciudat.Circumstantele unirii de altfel sunt unele dubioase.

[Ducutu]

În prealabil postat de Danut7

Prietene ortodocsii au respins total ideile catolicilor in discutiile alea.

Daca le-ar fi respins IN TIMPUL SINODULUI, era ceva, daca nu...dupa razboi multi viteji se arata.

Referitor la cei ce au semnat Decretul de unire de la Florenta, degeaba au respins decretul...dupa s-a incheiat sinodul. Au mai fost si altii, la alte sinoade (ecumenice chiar) care, in sinod au semnat (sub presiune? pentru mita?) iar apoi...s-au reintors la parerile anterioare, insa asta nu i-a scuzat prea mult. Ce s-a hotarat in sinod (ecumenic) a ramas hotarat.


(In timpul desfasurarii sinodului (ecumenic) de la Florenta, nu putem sa vorbim despre ortodocsi sau catolici, cel mult putem vorbi despre delegatia bizantina si delegatia latina - toti erau la fel de catolici si toti la fel de ortodocsi. Ramanea sa se stabileasca o invatatura mai clara despre problemele propuse spre discutie. ABIA APOI, am pute vorbi (eventual) de doua tabere, dar, asta ar fi un alt subiect.)

[Danut7]

Nu cred ca se poate spune ca delegatia ortodoxa a fost intr-un cuget cu cea catolica la acest sinod, ba din contra.S-au purtat mai multe discutii fara sa se ajunga la nici un rezultat, si ultimul cuvant intotdeauna l-au avut ortodocsii.Putem spune ca neintelegerile au inceput chiar dinainte de sinod.

Citeste linkul asta: http://saraca.orthodoxphotos.com/bib..._florentin.htm

Am sa mai aduc niste citate din el:

Jalnică era starea Imperiului Constantinopolului atunci când Manuil al II-lea (1391) a început cu Papa negocierile ce au condus la Sinodul de la Florenţa. La acea vreme totul era în mâna turcilor. Manuil însuşi, chiar în timpul vieţii tatălui său, a fost silit de către Baiazid a II-lea să se alăture expediţiilor sale. La porunca Sultanului, tatăl lui Manuil a fost constrâns să nimicească până în temelii întăriturile cetăţii aflate pe atunci încă în curs de ridicare. Apoi din partea lui Baiazid a venit cererea de a se ridica o moschee şi a se rândui un cadiu pentru turcii din oraş, cerere însoţită de ameninţări cu împuşcarea locuitorilor dinăuntrul zidurilor cetăţii în caz de refuz. Credincios ameninţărilor sale, Baiazid începu a prăda oraşele şi satele din marginea Constantinopolului, silind pe bieţii locuitori să se mute în alte locuri; în acelaşi timp oştirile sale pustiau şi nimiceau oraşele de pe ţărmul Mării Negre. Oştile Islamului tăbărâseră foarte aproape de oraş, tăindu-i importul de grâne; foametea i-a adus pe locuitori la deznădejde. Iată începutul domniei lui Manuil! Şase ani mai târziu, la cererea lui Baiazid, Manuil a fost silit să-şi împartă stăpânirea aproape lipsită de putere cu nepotul său Andronic – ce se proclamase singur ajutor al Sultanului – şi să plece el însuşi spre a cere sprijinul monarhilor din Europa Apuseană. În timpul lipsei sale Constantinopolul aproape că a căzut pradă ambiţioaselor ţeluri ale lui Baiazid. Din fericire pentru oraş, Sultanul a dat de un înspăimântător rival în persoana lui Timur. Izbânzile acestuia asupra Sultanului au prelungit o vreme existenţa Imperiului şi l-au făcut din nou pe Manuil stăpân pe tronul său. Mahomed I, fiul şi urmaşul lui Baiazid, a respectat pacea cu Împăratul grec.
Dar ce-i mai rămânea Împăratului din întinsele ţinuturi aflate cândva în stăpânirea sa? În Asia nu mai stăpânea nici măcar o singură provincie, sau măcar un singur oraş izolat. Este adevărat, Mahomed refăcuse ruinele de pe ţărmul Mării Negre şi al Propontidei, ca şi cele din Thessalia, dar, alături de Constantinopol, doar aceste ruine erau tot ceea ce-i mai rămăsese din marele Imperiu de odinioară. Chiar şi pe acestea le stăpânea numai cu bunăvoinţa Sultanului. O astfel de stare de lucruri nu putea dura multă vreme. Sub domnia urmaşului lui Manuil, Ioan al VIII-lea Paleologul, hotarele Imperiului erau încă şi mai mici; Împăratul plătea sultanului Murad al II-lea 100.000 de aspri. În fapt acesta din urmă era stăpânul atotputernic al Imperiului, având chiar puterea de a recruta trupe din rândul grecilor. Turcii jefuiau oraşele, pustiau ţinuturi întregi şi alungau locuitorii. Împăratul putea fi doar martor la nenorocirile supuşilor săi, dar nu putea să-i ajute. Oastea sa era alcătuită în cea mai mare parte din mercenari, flota sa era neînsemnată, finanţele Imperiului erau în mare neorânduială, astfel încât până la urmă Ioan a fost pus în situaţia de a vinde Thessalonicul veneţienilor spre a plăti cheltuielile curţii sale.
În chip vădit, Imperiul era pe marginea prăpastiei, iar sărăciţii stăpânitori ai Constantinopolei o ştiau foarte bine. Însă mai ştiau că atâta vreme cât oraşul rămânea în mâinile grecilor ar putea încă afla ajutor din partea monarhilor apuseni şi ar putea nădăjdui să izbândească asupra turcilor. Dar le era la fel de vădit că, atâta vreme cât Bisericile continuau a fi despărţite, creştinii apuseni vor sta mai curând de-o parte, îngăduind turcilor să nimicească întregul Răsărit, decât să dea o mână de ajutor la apărarea lui. Iată deci pricina pentru care Manuil, în nădejdea de a-şi izbăvi Imperiul, a hotărât a începe negocieri cu Papa, continuate de Ioan, în vederea ajungerii la o unire a Bisericilor printr-un Sinod Ecumenic. Ei nădăjduiau că un astfel de Sinod ar putea, pe temeiul Sfintei Scripturi şi al Sfintei Predanii, să împace toate pricinile de neînţelegere dintre Biserici; Răsăritul şi Apusul ar fi căzut la pace în ce priveşte credinţa, iar apoi toate neamurile creştine, odată înlăturată pricina duşmăniei lor, şi-ar fi unit mâinile şi inimile întru apărarea credincioşilor împotriva păgânilor.
Nu era un secret faptul că adevăratul motiv pentru care amândoi Împăraţii au propus Papei această unire era nădejdea ca, prin mijlocirea unui Sinod, să dobândească ajutor pentru Imperiu. Chiar şi turcii au ghicit planurile Împăraţilor şi s-au temut de o alianţă.[15] Împăratul Ioan Paleologul însuşi le-a spus nu o dată demnitarilor săi, clerici şi mireni, atât la Constantinopole, cât şi la Ferrara şi Florenţa, că acesta era adevăratul ţel al adunării Sinodului.


Î

[Danut7]

Împăratul, socotind că, în ce-l priveşte, făcuse tot ce se putea spre a susţine Ortodoxia, statornici o adunare aparte a grecilor la reşedinţa Patriarhului. Acolo el arătă episcopilor că timpul trecea foarte iute, pe când discuţiile făcuseră mult prea puţin pentru ca lucrurile să înainteze. Este vremea, spuse el, să punem capăt discuţiilor şi să căutăm alte mijloace pentru împăcarea noastră cu Biserica Latină. Mijloacele se află în mâinile voastre, părinţii mei!



Împăratul abia de se mai arăta la Sinod, fără nici o tragere de inimă. Pentru a nu reîncepe disputele, el îi opri să se mai arate pe cei doi luptători pentru Ortodoxie, Marcu al Efesului şi Antonie al Iracliei.


Cam pe atunci începu o istovitoare şi grea luptă între conştiinţa Împăratului şi cererile latinilor, între planurile de a-şi ajuta Imperiul şi teama de a cădea sub învinuirea obştească de trădare a Ortodoxiei. Orice nădejde pentru o adevărată pace creştină în Biserică era pierdută: ea trebuia cumpărată printr-un târg. Dar cum să dea acestui târg o înfăţişare cât mai cinstită? Cum va putea să dea socoteală de el înaintea propriei Biserici, înaintea propriului popor? Iată câteva din întrebările de căpetenie ce alcătuiau un subiect de gândire nu tocmai lesnicios pentru Împăratul strâns din toate părţile.



Aşa vorbea şi se pare că aşa şi făcea Împăratul, nehotărând nimic fără sfatul Episcopilor, folosind în acelaşi timp felurite mijloace spre a-şi atinge ţelul ce-l avea în vedere. Deveni foarte apropiat membrilor celor mai devotaţi unirii, Vissarion al Nikeii, Isidor al Rusiei şi Grigorie Singhelul. Cu ei se sfătuia şi prin mijlocirea lor îndupleca şi cugetele celorlalţi membri către ţelul dorit de el.[188]
Spre a înţelege mai bine lucrurile, merită să arătăm de ce tânjeau acei oameni după unirea cu Roma. Vissarion îşi asigura prietenii că înclină spre partea latinilor fiindcă fusese convins de numărul mărturiilor ce păreau să întărească învăţătura latină asupra purcederii Duhului Sfânt. Dar am văzut ce biruinţă strălucită câştigase Marcu al Efesului asupra mincinoaselor lor dovezi. Nu se poate ca eruditul Vissarion să nu fi simţit şi el acest lucru, căci nu l-a contrazis pe Marcu, nici nu i-a cerut să-i desluşească nedumeririle. Dacă fusese în chip sincer legat de vechea sa credinţă, atunci negreşit că nu i-ar fi fost uşor să şi-o schimbe. Nu, nu era vorba de dragoste de adevăr, ci alte lucruri pe care le avea în vedere au precumpănit la alăturarea sa latinilor – foarte probabil dorinţa de a face pe placul lui Ioan şi nădejdea unor onoruri din partea curţii romane. Foarte interesantă este părerea lui despre unul dintre foştii apărători ai învăţăturii latine, Nichita al Thessalonicului, care totuşi socotea neîndreptăţită adăugirea la Crez. „El mărturisise,” scria Vissarion, „că concluzia era dreaptă (adică faptul că Duhul Sfânt purcede de la Fiul), dar discuta, putem zice, despre umbra măgarului, afirmând că nu se cuvine a adăuga la Crez nici măcar ceea ce este adevărat. Iată o dovadă de adânc simţământ religios şi înţelepciune!” Oare ironia cuvintelor lui dovedeşte dragostea sa pentru adevăr? Dar acelaşi lucru îl scrisese şi el în epistola către Alexie Laskaris, unde îşi explica motivele pentru care s-a învoit cu latinii.[189] Isidor însuşi, în ultima şedinţă, atrăgea atenţia lui Ioan Provincialul că argumentele sale, la care nu i se dăduse nici un răspuns, nu-i dădeau dreptul să pretindă că biruise pe greci; şi, cu toate acestea, îndată după încheierea şedinţei, el a fost cel dintâi care a votat în favoarea latinilor. Este destul de limpede că, şi în cazul lui Isidor, nu încredinţarea asupra adevărului l-a îmboldit să facă ceea ce a făcut, ci unele dorinţe şi nădejdi asemănătoare celor nutrite de Vissarion. Cât despre Grigorie, care mai apoi a urcat pe Scaunul jalnicului Patriarh Iosif, iată ce spunea despre sine în clipele sale de sinceritate: „Ştiu că dacă ne unim cu Biserica Latină vom fi blestemaţi, da, chiar înainte de a ajunge la Veneţia; şi chiar dacă nu ne unim, tot vom fi blestemaţi. La urma urmei, este mai bine să ne unim şi apoi să purtăm blestemul.”[190] Iată ce fel de oameni se aflau în jurul lui Ioan!


Când cei nemulţumiţi de cursul pe care-l luaseră lucrurile cerură voie Împăratului să se întoarcă acasă, el nu mai îngădui nimănui să iasă din oraş,[191] îi învinovăţit de laşitate, de nepăsare faţă de binele obştesc, ameninţându-i cu mânia sa.[192] În adunările aparte el arăta grecilor folosul încheierii păcii, vorbindu-le despre propriile strădanii şi despre pilda vremilor trecute, când întrebându-i pe dregătorii civili de la Sinod şi cerându-le părerea, când oprindu-i să voteze.
Între timp, în locul tuturor înlesnirilor făgăduite grecilor, Papa i-a ţinut mai mult decât la Ferrara în aşteptarea ajutorului făgăduit. De la sosirea lor la Florenţa (la 8 februarie) nu au primit nici un ban până la 22 mai,[193] iar atunci li s-a plătit doar întreţinerea pe două luni. Restul banilor au fost plătiţi numai după iscălirea ultimei hotărâri asupra unirii.[194] Hristofor, împărţitorul mărinimiei papale, avu chiar neobrăzarea de a porunci ca lui Marcu al Efesului să nu i se dea nimic. „Mănâncă pâinea Papei,” spuse Hristofor, „şi i se împotriveşte.”


În timpul Săptămânii Mari şi Paştilor grecii mai ţinură încă trei adunări cu aceeaşi temă şi cu aceeaşi izbândă. Unii se alăturară lui Vissarion şi lui Isidor, de pildă Dorothei al Mitilenei, care din acel moment se făcu un vajnic susţinător al unirii.[199] Dar partea ortodoxă era mai puternică decât potrivnicii ei. Iată de ce Împăratul, în Vinerea Mare (10 aprilie), trimise vorbă Papei că grecii nu mai vor să continue discuţiile şi nu pot afla mijloace de împăcare: „Dacă puteţi afla vreun mijloc, spuneţi-ne; dar noi am spus şi spunem că învăţătura propovăduită de noi este predania Părinţilor şi a Sinoadelor Ecumenice.”[200]

[COLOR=black] Când expunerea a fost citită în faţa Sinodului Episcopilor Greci, ea fu respinsă cu indignare de către aproape toţi, afară de adevăraţii apostaţi de la Ortodoxie, precum Isidor, Vissarion, Dorothei al Mitilenei şi Grigorie împărţitorul de pomeni. „Cum să primim” spuseră ortodocşii „această expunere de-a dreptul potrivnică învăţăturii Bisericii noastre?”

[/COLOR][COLOR=black]O lungă bucată de vreme după aceea s-a părut că toate silinţele pentru împăcarea cu latinii vor rămâne zadarnice. Episcopii ce se învoiseră cu expunerea trimisă de latini dădeau semne vădite de nemulţumire. „Ce mai vor de la noi latinii?” ziceau ei. „Am scris şi a înfăţişat mărturisirea noastră de credinţă cu cuvintele folosite de Părinţi. Nu putem face nimic mai mult.” Posomorâţi din pricina nelucrării şi constrânşi de lipsuri, grecii începură să-i ceară voie Împăratului să se întoarcă acasă, dar el îi opri. Întrunirile următoare trecură în aceleaşi discuţii despre [/COLOR] [COLOR=black]ek[/COLOR][COLOR=black] şi [/COLOR] [COLOR=black]dia[/COLOR][COLOR=black], despre autenticitatea sau neautenticitatea mărturiilor latine. Dar toate discuţiile rămâneau pururea fără alt rezultat decât mânia reciprocă. Antonie al Iracliei, un om în vârstă ce nu primise o educaţie erudită, fiind totuşi un cald apărător al Ortodoxiei, şi Marcu al Efesului erau necontenit înfruntaţi de către fraţii lor latinizanţi. Vissarion chiar declară odată în public că Marcu este îndrăcit, iar Dorothei împreună cu Methodie al Lakedemoniei ameninţau că vor spune Papei că Marcu îl socoteşte pe Pontiful Roman eretic. Antonie şi Marcu aprobau obiecţiile lui Nil Cavasila împotriva subtilităţilor latine; dar Grigorie Duhovnicul şi Isidor al Rusiei îl numeau pe Nil schismatic, cerându-i lui Marcu ca mai întâi să-l afurisească şi apoi să-şi înfăţişeze mărturiile. [/COLOR] [COLOR=black] Între timp latinii încă aşteptau răspuns la observaţiile lor. Dar Împăratul nu răspundea. În timpul unei întrevederi cu Papa el i-a spus: „Dacă primiţi mărturisirea noastră de credinţă, atunci să se săvârşească unirea. Dacă nu, ne vom întoarce la Constantinopol.” Altădată, ca răspuns la unele reproşuri ale Papei în ce priveşte lipsa lui de activitate, a spus: „Fireşte că se cuvenea să fi dat o desluşire la mărturisirea noastră de credinţă; dar cea mai mare parte dintre Episcopii noştri au îndoieli faţă de ceea ce li se cere, unii din neştiinţă, alţii fiindcă nu pot lepăda învăţătura primită de la Părinţi.” Până la urmă Papa îl convinse pe Împărat să-i trimită pe Episcopii greci la palatul său, voind a avea o întrevedere personală cu ei.[/COLOR]

[Danut7]

[COLOR=black][/COLOR]
[COLOR=black]La 27 mai Episcopii sosiră. Primindu-i de faţă cu nouă Cardinali, Papa le reaminti despre strădaniile sale şi dorinţa lui arzătoare pentru unirea Bisericilor, atrăgându-le în acelaşi timp atenţia asupra încetinelii lor în a-i îndeplini dorinţele atât la Ferrara cât şi la Florenţa; ameninţă că îi lasă fără nici un ajutor de nu se vor grăbi să se alăture Bisericii Romei şi le dădu nădejde de ajutor din partea monarhilor creştini în caz că unirea va avea loc. Şi cine ştie dacă cel mai însemnat susţinător al unirii nu le-a făcut şi alte făgăduinţe, mai personale şi mai atrăgătoare?[/COLOR]
[COLOR=black] În orice caz, curând după îndemnul papal, Isidor şi Vissarion, împreună cu Mitropoliţii Lakedemoniei şi Mitilenei, veniră la Împărat şi-i spuseră hotărâţi că „dacă el nu doreşte unirea, ei se vor uni fără el.” Declaraţia lor îl impresionă atât de tare pe Împărat, încât porunci Episcopilor să se adune pentru a sta de vorbă.[COLOR=black][213][/COLOR] La 28 mai[COLOR=black][214][/COLOR] Împăratul deschise întrunirea cu o cuvântare în care înfăţişă nevoia de pace a Bisericilor, sfătuindu-şi în acelaşi timp ascultătorii să fie foarte prevăzători faţă de o alianţă cu Biserica Romei. Apoi Episcopii afurisiră pe toţi cei potrivnici unirii.
[/COLOR]

[COLOR=black][/COLOR]
[COLOR=black] Partida latinizantă, văzând ce puţine erau voturile în favoarea unirii, recurseră la alte mijloace. Patriarhul fu convins să-i poftească la palatul său pe câţiva dintre Episcopii potrivnici şi acolo să-i ademenească spre unire. Isidor al Rusiei propuse chiar ca cei ce nu se supun să fie scoşi din Biserică; dar Patriarhul respinse planul ca pe unul ce nu ar fi fost de folos unirii. În loc de aceasta, Iosif pofti la palatul său pe Mitropoliţii Moldovei, Târnovei şi Amasiei, iar acolo îi mustră cu blândeţe pentru nerecunoştinţa şi neascultarea lor. „De ce nu faceţi ascultare de mine?” spuse Iosif. „Oare nu din chilia mea aţi ieşit? Oare nu eu v-am ridicat la cinul de Episcopi? Atunci de ce mă trădaţi? De ce nu urmaţi părerea mea? Apoi, ia gândiţi-vă, puteţi voi oare judeca mai bine decât alţii asupra dogmelor? Ştiu şi eu la fel de bine ca oricare altul ce anume au învăţat Părinţii.”[/COLOR]

[COLOR=black][/COLOR]
[COLOR=black]Ghemistos spune: „Nimeni nu va numi Sinodul ţinut la Florenţa Ecumenic, căci Patriarhul Bizanţului nu i-a iscălit hotărârile, din pricina morţii sale năprasnice.”[/COLOR]

[COLOR=black][/COLOR]
[COLOR=black]S-a fixat ziua când urma să aibă loc iscălirea hotărârii. Dorothei al Mitilenei propuse Papei ca mai înainte de aceasta să mituiască pe câţiva dintre cei ce încă nu se învoiseră la unire şi, într-adevăr, s-a recurs la mituire.[COLOR=black][233][/COLOR] La 5 iulie întregul Sinod al Răsăritenilor s-a adunat în palatul Împăratului. Împăratul a fost cel dintâi care a iscălit hotărârea. Mitropolitul Iracliei lipsea din pricina bolii, dar a fost totuşi silit să iscălească hotărârea în pat. Nimeni nu s-a gândit să-l tulbure pe Marcu al Efesului, fiind încredinţaţi de neclintirea sa. Isidor, Vissarion şi Protosinghelul îşi iscăliră numele plini de bucurie. Apoi urmară iscăliturile Mitropoliţilor [/COLOR] Monemvasiei, Kizicului, Trapezuntului, Nicomidiei, Târnovei, Mitilenei, Moldovei, Amasiei, Rhodosului, Dristrei, Ganei, Melenicului, Dramei şi Anhialei, ca şi iscăliturile a unsprezece persoane din clericii constantinopolitani de rang mai mic. Grecii iscăliră fără a citi mai înainte hotărârea. Cuprinsul ei era cunoscut doar celor ce o alcătuiseră.[234] În orice caz, cei mai mulţi Episcopi greci, cedând dorinţei Papei şi voii Împăratului, îşi dădură consimţământul scris, deşi în silă, la nedreapta unire. Chiar şi cei ce nu au avut îngăduinţa să voteze la Sinod au fost acum puşi să iscălească.