Experiente luminoase in iubire/casatorie

În prealabil postat de linistea

'Nicio epoca nu a vorbit mai mult despre iubire cu atat de putin exigenta reala. Diavolul ne-a facut sa numim “iubire” o vaga obsesie contagioasa al carui focar in epoca moderna a fost literatura romantica si careia romanele si filmele ii sunt agenti de difuzare.

Fericirea individuala a devenit tabuul nostru: semn de decadere a unei civilizatii. Ceea ce deosebeste dragostea in secolul nostru, ceea ce ar trebui sa ii descalifice in mare numar pe cei care se prevaleaza de ea, este tocmai aceasta nuanta de obsesie si usurinta cu care se arata ca i se cedeaza. E o usurinta sinistra in a te marturisi invins, in a te recunoaste iresponsabil, s-ar zice chiar in a te lauda cu asta. "

http://culianu.wordpress.com/2008/09...mont-fragment/

Citatul ăsta ar putea constitui punctul de pornire pentru o nouă dezbatere, care ar putea să ne ajute să facem mai bine distincţia între iubirea dumnezeiască şi iubirea romantică sau alte tipuri de iubire.
Încep să bănuiesc faptul că acest romantism netransfigurat e responsabil de foarte multele drame ale familiei moderne.

Edit: Este, oare, romantismul o foarte răspândită erezie a timpurilor noastre? Nu cumva, preocupaţi de ereziile trecutului le înghiţim, cu o veselie inconştientă, pe cele moderne?

[AndruscaCIM]

În prealabil postat de mirela.t

Eu nu cred că este vorba despre nici o boală aici pe forum. Ci de faptul că cererea de mărturisire este un pic superfluă.
Aceste "mărturii din experiență" sunt convinsă că le are fiecare în inima sa, dar asta nu înseamnă că vrea și trebuie să le pună pe tapet pe un forum, care cu siguranță nu ar ști să aprecieze momentul respectiv la justa lui valoare.
În al doilea rând, totuși, nu tot românul s-a născut poet (și scriitor), deci probabil sunt prea puțini cei care ar reuși să-i facă pe alții măcar să se apropie (printr-o descriere în cuvinte) de acel moment sublim din viața lor.

De acord cu cele scrise de tine...

La multi ani!!!:)

[Solveig]

În prealabil postat de anna21

Foarte bine ai surprins.. asa am si eu impresia, ca ne-am construit idoli din diferite concepte preluate din ortodoxie. (sau "mi-am construit", ca sa nu se simta altii jigniti).
Sau alta analogie, aflata pe forum: sunt (suntem?) in situatia celui care vrea sa-si potoleasca setea cu un pahar de apa desenat. Deoarece cunoastem la nivel intelectual, dar nu traim suficient ceea ce cunoastem.

Incepi sa vezi ca lumea nu scrie pentru ca nu are ce? (sau inteleg eu gresit?)

Eu mai cred ca oamenii nu sunt deschisi in a vorbi despre ei deoarece devin foarte vulnerabili. Orice detaliu poate fi intors si folosit impotriva lor. Deoarece suntem de acord cu sacrificiul, daruirea, suferinta.. dar doar de la altul!

Eu as scrie, dar experientele mele "luminoase" s-au consumat pe la 18-25 ani, iar in lumina experientei de azi le numesc inselare si pacate.. (cu indulgenta, naivitate). Ma gandeam doar la el, compuneam poezii despre el, ii desenam portrete din memorie cand era departe.. asta asa, ca exemplu ca era intotdeauna in mintea mea, cu cele mai nesemnificative detalii. Era tot universul meu.

Ei bine, dupa ani de casatorie, daca ne intrebam (pe noi insine sau unul pe altul) daca ne iubim.. nu puteam raspunde "da".

(asta poate parea socant pt multi, dar daca incerci mult timp sa faci exercitiul sinceritatii fata de tine, vei afla lucruri cu totul surprinzatoare, cum ar fi ca nu prea suntem in stare sa iubim nici pe cei apropiati, macar. De multe ori ne este greu sa suportam lucruri marunte, chiar).

Ceea ce cred ca se intampla este ca pe masura ce trece timpul, intelegi ca nimic nu este suficient. Iubirea aceea eterna si sublima de la inceput devine insuficienta, ca o haina care-ti ramane mica atunci cand cresti. Pentru ca nici un lucru din aceasta viata nu ne este dat ca sa ne "implineasca".

Eu sunt foarte nedumerita de oamenii care pretind ca se iubesc "ca la inceput". Ii suspectez ca nu au trait, de fapt, nimic (sau sunt abia la inceput de drum).

(in plus, cred ca unii dintre cei care idealizeaza iubirea sunt destul de imaturi afectiv. Cum bine observa o forumista nou venita, pe alt thread, iubirea este a da, a oferi.. nu a primi. Inseamna sa renunti, sa rabzi.. cam in gama aceasta.
De exemplu, eu am strans in timp o lista cu argumente ca nu-mi iubesc copiii, desi mi se pare ca sunt cea mai devotata mama -si orice femeie normala Pune copiii pe primul loc- printre care: am preferat sa ma uit la un film decat sa petrec timpul cu copiii, am cumparat pizza in loc sa gatesc ceva sanatos, am tipat la ei, am jignit copilul cand a gresit, am pedepsit exagerat..etc.. dar cel mai important: nu ma rog zi si noapte pentru mantuirea lor. Ca daca i-as iubi cu adevarat, nu as pune nimic inaintea mantuirii lor, doar asta m-ar preocupa si in permanenta m-as ruga.. (nu filme, nu romane, nu plimbari, nu sport.. ca nimic nu conteaza).Dar nu fac asta.
In mod similar, a-l iubi pe sot inseamna a cauta mantuirea lui. Ca ce pot sa doresc mai mult pentru el? Dar nu pot spune ca aceasta ma preocupa in permanenta. Nu. Ci tot persoana mea ma intereseaza: ce sa mananc in post.. ce fusta (lunga) sa-mi cumpar pt mers la biserica (deci un egoism cu preocupari "crestine"), cum sa imi fac timp de forum etc...)

Ar trebui sa ma opresc aici pt. ca ai batrani oricum stiu astfel de lucruri, iar ai tineri vor ucide mesagerul.

Marturisesc ca mi se pare ciudat ce spui...
Parintele nostru ne zicea ca de multe ori ne lasam tetorizati de "constiinta nemtoaica". Constiinta nemtoaica e ca o copie a constiintei adevarate, ca o caricatura a ei (diavolul e cel care "cloneaza"...in general). . Ea ne spune mereu ca tot ce facem nu e bine, chiar si in lucrurile cele mai marunte (ce conteaza ca ai cumparat o pizza, daca in general le dai mancare de calitate? uneori si mama/sotia are nevoie de putin timp pentru ea).
Constiinta adevarata e aceea care ne indeamna sa incercam din nou daca gresim ceva, sau data viitoare sa facem mai bine, nu sa ne framantam inutil...
Eu cred ca exista oameni care s-au iubit pana la sfarsit cu iubire adevarata si mare. Numai daca traiesc in Hristos se poate intampla asta, si trebuie multa atentie si luare aminte la sine si la celalalt. Cred ca nu trebuie lasat nimic nespus intre cei doi... Dar daca unul din cei doi strica ceva in relatia lor, vine Hristos si repara.
Cel putin asa vad eu lucrurile; e drept ca nu e mult timp de cand suntem impreuna, eu si sotul meu :) Dar pana acum tot timpul nostru impreuna e o minune pentru noi.

În prealabil postat de N.Priceputu

Citatul ăsta ar putea constitui punctul de pornire pentru o nouă dezbatere, care ar putea să ne ajute să facem mai bine distincţia între iubirea dumnezeiască şi iubirea romantică sau alte tipuri de iubire.
Încep să bănuiesc faptul că acest romantism netransfigurat e responsabil de foarte multele drame ale familiei moderne.

Edit: Este, oare, romantismul o foarte răspândită erezie a timpurilor noastre? Nu cumva, preocupaţi de ereziile trecutului le înghiţim, cu o veselie inconştientă, pe cele moderne?

Iubirea dumnezeiasca este iubirea noastra pentru Dumnezeu? Sau iubirea lui Dumnezeu pentru noi? Banuiesc ca v-ati referit la prima varianta, intrucat in mod evident orice iubire a noastra nu se va ridica la nivelul iubirii lui Dumnezeu. Parintele Arsenie Boca zicea "Iubirea lui Dumnezeu pentru un pacatos este mai mare decat iubirea sfintilor pentru Dumnezeu", nu?

Cu parere de rau marturisesc ca nu pot sa definesc/ descriu si deci nici sa compar tipurile de iubire. Dar tare as vrea sa mai simt ceea ce cred ca au fost si in viata mea mostre de iubire!
Cred ca nu ar trebui sa desconsideram nici iubirea romantica, sau iubirea pentru o persoana, care nu provine din porunca dumnezeiasca de a-ti iubi apropele ca pe tine insuti/ insati... Ci se naste inexplicabil si transfigureaza totul, pe tine, oamenii si obiectele din jur... Ma cam tem eu aici sa nu amestec iubirea cu patima...
Daca Dumnezeu este iubire, inseamna ca orice iubire este o treapta spre El... Oare cum putem invata sa iubim?

[Marius22]

Multe incercari pot fi depasite in viata de familie atunci cand sotii (sau macar unul dintre ei) reusesc sa pastreze constiinta tainei la care sunt partasi. Constiinta faptului ca nunta nu este o taina doar in momentul oficierii ei in biserica, ci pentru tot parcursul vietii.

Iubirea dintre sot si sotie nu o pot vedea decat ca pe o candela aprinsa. In lumina ei se cunosc sotii, fiecare pe sine insusi, si unul pe celalalt. O cunoastere ce nu epuizeaza caracterul de taina al relatiei, ci din contra il sporeste. Asupra acestei flacari, uneori atat de plapanda din cauza furtunilor vietii, sunt datori sa vegheze, amandoi, cum si cat pot. Undelemnul candelei este numai harul Sfantului Duh. Cand acesta se imputineaza si dispare cu totul, cadem prada intunericului.

De aceea, pot sa spun ca singurele experiente cu adevarat luminoase, le-am trait pana acum in casatorie, numai din perspectiva acestei constiinte a prezentei lui Dumnezeu in taina insotirii dintre mine si sotia mea. Nu pot spune ca sunt multe, ce e drept. Dar sunt de ajuns pentru a ma intari in momentele in care sunt cuprins de uitare, de intunecarea mintii, de somnul sufletului, atunci cand cad, sub o forma sau alta, din iubire. Sunt de ajuns pentru a-mi dezvalui intunericul in care uneori ajung sa traiesc din cauza iubirii de sine.

[AndruscaCIM]

În prealabil postat de glykys

Eheee... in vremea adolescentei mele, acum cativa ani, m-am indragostit! Era prima mea dragoste adevarata si cel putin atunci imi parea un om inaccesibil.

A fost o experienta luminoasa, caci pentru prima data am vazut si L-am simtit cu adevarat pe Hristos in ochii unui om, macar ca e un ateu si un viciat si jumatate. Stiti, noi spunem si credem ca fiecare om poarta in sine chipul lui Hristos, dar este asa, o credinta intelectuala, pe care nu o simtim de cele mai multe ori si pe care incercam sa ne-o impunem, atunci cand nu putem gasi singuri frumusetea din om. Am realizat toate comorile care se ascundeau in sufletul meu, pe care le descatusase acea iubire de primavara si mi-am zis ca nu ar trebui sa se piarda in van si ca ar fi mai bine sa imi innobilez acea iubire, sa nu se scuture ca florile de mai, sa il iubesc ca pe un frate... Asa am inceput eu sa ma rog sistematic acum cativa ani pentru respectivul, sa il lumineze Dumnezeu, sa se intoarca la calea cea dreapta... Lucrurile insa au luat o alta intorsatura, in sensul ca m-am mai intalnit cu el in drumul vietii si alte contexte la care nu m-as fi asteptat, si in mijlocul bucuriilor unei iubiri senine au aparut si suferinta, si nadejdea, si cioburile, si framantarile si reindragostirile si iluziile spulberate... Singurul lucru care a ramas intact si luminos si care face cu putinta "o iubire de la departare", atunci cand anotimpurile au trecut, imaginile s-au spart si toate asteptarile s-au stins este faptul ca L-am vazut pe Hristos in ochii lui. Printre multele umbre si intunecimi, aceasta a ramas Lumina cea adevarata. O iubire de la departare supravietuieste bine in rugaciune. Se nasc astfel niste punti sufletesti care cu greu ar putea fi construite altfel.


O alta lumina de primavara este legata de Pasti, de curtea unei catedrale, de sunetul unei orgi care a cantat numai pentru doua suflete si de daruirea unei crengute cu flori albe culeasa dintr-un pom.

Acum, purtand in suflet cele doua lumini de primavara, astept sa vina vara :).

Frumos si sensibil...:)

[Mosh-Neagu]

Nu ţi-am mai oferit, soţia mea
Nici trandafiri, nici ghiocei. S-ar fi uscat…
Dar ca să fac ceva de ziua ta
Am plâns în gând şi… m-am rugat.

Sprijin să-ţi fiu, nu pot mereu
Deşi te port cu mine-ntodeauna.
Mă rog să-ţi fie sprijin Dumnezeu
Când tremură din întâmplare – mâna.

Ti-aș lua dac-aș putea, durerea toată
Când tâmplele ţi-s grele ca de lut,
Dar neputinţa-mi spune deîndată
Să fac o rugăciune, şi-a trecut…

Revăd în minte cum odinioară
Strângeai la piept pe rând cate-un copil,
Cum în icoana, văd, Sfânta Fecioară
Îşi strânge Pruncul – Dumnezeu, umil…

Tu, suflet zbuciumat de mamă
In care a-ncăput un veac de trudă,
Cum ţi-as putea plăti vamă cu vamă
Viclenilor cu gura rea şi crudă ?

Ti-au nins atâţia ani pe frunte
Dar ai rămas tot tandra şi frumoasă ;
Privirea ta continuă să-ncânte,
Iar vorba ta - tămâie vaporoasă…

Mă-nclin cu fiecare an, din nou
Si-mi cer iertare că atât pot eu.
Mi-e inima un nesfârşit ecou
De mulţumire către Dumnezeu…

[tabitha]

În prealabil postat de AndruscaCIM

De acord cu cele scrise de tine...

La multi ani!!!:)

Mulțumesc, Andrușca. O zi minunată și ție !

[Mihailc]

M-am întristat puțin astăzi, gândindu-mă la o posibilă confuzie care planează asupra unei postări anterioare, cum că aș fi nemulțumit de felul cum s-au exprimat colegii pe acest topic. Aș spune că e exact invers: în cele mai multe opinii/experiențe împărtășite aici am simțit vibrația vieții, reacția promtă a sufletului provocat să vorbească despre sine și ce se mai găsește în aria lui de iradiere. Chiar sunt foarte recunoscător tuturor, pentru mine a fost (și este) începutul învierii nădejdii personale că se poate instaura o relație organică ortodoxie - ortopraxie în legătura de iubire dintre bărbat și femeie ca o icoană a unității dintre Hristos și Biserică.

ps - AndruscaCIM oare ai să te superi foarte tare dacă exprim public situația contradictorie în care te-ai așezat singură lăudând deopotrivă o opinie ce pledează pentru autismul trăirilor proprii și o mărturisire care ne invită în intimitatea unei experiențe semnificative? Sper să nu!

În prealabil postat de Annyta

Iubirea dumnezeiasca este iubirea noastra pentru Dumnezeu? Sau iubirea lui Dumnezeu pentru noi? Banuiesc ca v-ati referit la prima varianta, intrucat in mod evident orice iubire a noastra nu se va ridica la nivelul iubirii lui Dumnezeu. Parintele Arsenie Boca zicea "Iubirea lui Dumnezeu pentru un pacatos este mai mare decat iubirea sfintilor pentru Dumnezeu", nu?

Iubirea dumnezeiască e atât iubirea lui Dumnezeu pentru noi cât şi a noastră pentru El, îşi are sursa tot în El. Diferenţa de care vorbeşti e dată de măsura la care manifestăm această iubire. Despre această iubire scrie Apostolul în Corinteni 13. E iubirea jertfelnică, iubirea care nu cere nimic pentru sine, care e doar dăruire de sine.

Iubirea romantică, însă, nu este întotdeauna aşa. Este adevărat că îţi dă aripi, te poate face să simţi că atingi absolutul, când eşti îndrăgostit te simţi învăluit în lumină şi începi să-i vezi şi pe ceilalţi în această lumină. Trăieşti, în dragostea asta, dezvăluirea minunată a tainei celuilalt suflet, care ţi se dăruieşte pentru totdeauna şi împreună cu care simţi că nu mai eşti singur, simţi că inima nu-ţi mai bate degeaba, te simţi, într-un fel, viu; cum n-ai fost până atunci. Dintr-o dată viaţa ta capătă sens, începi să te deschizi ca o floare. Şi cred că o rază de dumnezeire nu se poate să nu fie prezentă şi în această iubire.

Însă imperfecţiunile noastre încep curând să-şi spună cuvântul şi, cu timpul, omenescul nostru căzut se amestecă tragic cu raza dumnezeiască. Atunci romantismul poate să devină o iubire egoistă, care să se dorească a fi trăită doar în doi, excluzându-i pe ceilalţi, excluzând chiar şi copiii, fiecare căutându-se tot mai mult pe sine în celălalt, căutând, adică, să fie el cel iubit şi abia apoi, eventual, să iubească şi el (sau să ofere atenţie şi afecţiune la schimb).

Mă tem că romantismul este (cel puţin uneori), în cele din urmă, o nesăţioasă iubire de sine, care poartă la început o frumoasă mască de iubire de celălalt.

Nu cred, Doamne fereşte, nici că trebuie să se ajungă la respingerea cu totul a iubirii omeneşti dintre îndrăgostiţi. Nu cred că e bine să se ajungă la căsătorie fără îndrăgostire. Dar cred că e foarte importantă credinţa ambilor şi curăţia lor sufletească, astfel încât să aibă o disponibilitate veritabilă spre jertfa de sine, într-o încredinţare şi ascultare desăvârşite de Dumnezeu.