Exerciţii de gândire: probleme filosofice

În prealabil postat de freehugs

Foarte interesanta dilema. Raspunsurile pot fi diferite in functie de evolutia spirituala a fiecaruia.
Eu consider ca toate suferintele au o origine spirituala: adica apar datorita atasamentului nostru fata de cele lumesti, de pacat.
Singura solutie viabila, desi pare imposibila, este de a renunta la atasamente.
Un alt sfat, la aceasta problema,foarte probabil mai pertinent decat ce am scris eu mai sus(acum mi-am amintit) il da Parintele Arsenie Boca(zice cam asa): Schimbati-va felul de a vedea suferintele, ele nu sunt decat mana blanda a lui Dumnezeu care incearca sa ne aduca pe calea cea ingusta dar dreapta, bucurati-va ! Ziceti asa: "Doamne ce mi-ai dat, aia imi trebuia si ma bucur !"

Bun răspuns.
Mai era un sfat, în Scriptură: În toate mulţumiţi!

[CristianR]

În prealabil postat de Yasmina

Oare?
Sentimentele pot sa ajunga profunde intr-o relatie la fel de profunda(casatorie?) dar poate ca nu atat de profunde intr-o prietenie...
Adica incerc sa spun ca nu poti ramane marcat pe viata in urma unei prietenii mai scurte sau mai lungi de genul"in inima ta nu a mai ramas loc pt altcineva".
Daca acel cineva nu ne vrea sau nu poate sta langa noi din diverse motive este momentul sa acceptam adevarul dureros si sa pornim mai departe.
Timpul este cea mai buna doctorie!

Răspunsul tău îl consider o completare binevenită. Nu am vrut să spun că rămâi „marcat pe viață” în urma unei prietenii sau a unei relații neaprofundate (De altfel, avusesem grijă să leg imposibilitatea înlocuirii cuiva tocmai de profunzimea sentimentelor pentru el/ ea). Însă chiar și aceea rămâne unică întrucât orice persoană este unică. Nu este cinstit să o negi, să te minți că n-a fost sau să minimalizezi valoarea celuilalt ș.a.m.d. Despărțirile frumoase sunt cele în care continui să-l prețuiești pe cel pe care l-ai iubit sau ai fost pe cale.

P. S. A fi „marcat pe viață” are o conotație negativă, iar eu aveam în vedere ceva pozitiv, pentru care aș fi folosit expresia „a-l păstra în inima ta”. Într-o inimă largă sunt multe locuri, poate infinite, chiar. Însă nu sunt toate la fel. Fiecare trebuie să aibă locul lui și, atunci când cineva iese pentru o vreme sau definitiv din relație cu tine, consider că, dacă vrei să fii cinstit cu tine însuți, îi păstrezi locul. Este vorba, în definitiv, de inima ta, nu neapărat de ceea ce face el. Și e foarte important ce faci cu ea.

Există, după părerea mea, și un loc rezervat unei singure persoane - soțul/soția, cu care ai o relație cu totul aparte, menită realizării unei uniri mistice, întrucât devine un trup cu tine; căci asta este taina nunții, și ea este covârșitoare, dacă chiar ți-o asumi, pentru că implică participarea integrală a ființei tale, cu trup și cu suflet. Este un fel de nouă creație - a unei ființe duble - pe care nu o putem face noi, evident, ci Hristos, Cel care ne-a creat și ca ființe particulare.

Însă când acest loc este gol – fie pentru că încă n-a fost ocupat – fie din cauză că cel care l-a ocupat a plecat, suferim. Putem accepta, cu smerenie, suferința, sau putem încerca să umplem golul. Dar dacă el a fost ocupat și acum e gol, trebuie să recurgem la o minciună pentru a ajusta, cumva, locul ca să se potrivească noului-venit. Vom spune că cel dinainte nu era, el, potrivit pentru acest loc. Iar cu noul-venit s-ar putea să procedăm, iarăși, în așa fel încât să-l ajustăm pe el ca să se potrivească locului rămas gol.

De aceea consider că nu trebuie să recurgem la compromisuri, ci să fim cinstiți până la capăt, în primul rând față de noi înșine, căci cu această conștiință ne vom înfățișa la Judecată. Și bine este să nu o încețoșăm, ca să ne vedem păcatele cât încă mai avem timp să le îndreptăm.

[Mihailc]

În prealabil postat de Annyta

Aş veni cu nişte întrebări, sper să nu fie cu supărare:

Nu-i cu supărare!

* De ce ai ales topicul cu probleme filozofice, oare încerci să evaluezi o situaţie de viaţă într-o manieră filozofică? Adică nu topicul e o problemă... dar pare că vezi viaţa prea teoretic, ca şi când încerci să pui în practică nişte scheme gândite la un moment dat...
Poate e o părere eronată.

Nădăjduiesc că antipatia pentru cuvântul "teorie" nu-i o urmare a confortului iluzoriu conferit de lene sau de ignoraţa voluntară. Îmi dau seama că gândirea presupune efort, concentrare uneori e chiar primejdioasă fiindcă gândind ai oportunitatea de a descoperi detalii ale realului care pun în criză desfătarea ego-ului de el însuşi. Dincolo de derivatele moderne şi nuanţele peiorative, cuvântul theoria la origine înseamnă "a privi adevărul în faţă", "a te întoarce cu faţa pe adevăr".

Calist Catafygiotul, un autor filocalic foarte preţuit în spiritualitatea bizantină, spunea că "faptele (practica) urmează gândirii (teoriei) precum umbra corpul". N-am auzit ca o umbră să subziste de una singură şi nici ca o faptă să nu oglindească un mod de a gândi.
Cred opţiunea obsesivă pentru pragmatism este mult mai "teoretică", în sensul prost al cuvântului, întrucât este doar justificare mentală pentru vicii bine camuflate în "marca personalităţii" (lenea, comoditatea, frica de a-ţi folosi mintea mai aproape de proprietăţile ei specifice).

Dar uite că şi nominaţiile noastre foarte dragi contrazic amăgirea "pragmatismului prioritar":

Ne numim ortodocşi (doxa înseamnă opinie, părere, viziune, derivat credinţă bazată pe o părere care are acces la adevăr) nu ortopracşi (de la ortopraxie, praxis - faptă, practică, deprindere)

La baza vieţii duhovniceşti stă pocăinţa, metanoia (schimbarea minţii, a modului de gândire).

Mai sunt şi alte exemple.

* Primele întrebări sunt retorice. Pare a fi dilema dintre inimă şi minte....tu zici că poate reuşeşti să te minţi mental, dar inima ştie adevărul.

Dacă vreai să numeşti retorică, schisma/ruptura dintre minte şi inimă survenită în urma păcatelor şi înclinaţiei noastre naturale spre egoism şi protejarea ego-ului de orice simţire care l-ar putea incomoda, poţi să o numeşti aşa, dar cu preţul ieşirii din vizunea sobornicească a Bisericii şi trecerea în viziunea ta proprie şi exclusivă. Eu unul merg pe mâna Bisericii.

Dar de ce adevărul poate aduce suferinţă unui creştin?

Dar oare de ce a suferit Hristos pentru adevărul omului căzut în păcat şi incapabil să se ridice singur? Uite o întrebare potrivită pentru Săptămâna Mare!

* Se pare că tu mergi pe ambele variante, dar nu iese niciuna...
Aducând un pic de pragmatism, mai superficial probabil, genul din filmele americane: schimbă ce nu poţi accepta, acceptă ce nu poţi schimba şi roagă-te lui Dumnezeu să te ajute să deosebeşti cele două situaţii... parcă aşa era, nu mai ştiu bine...

Eu nu merg pe nicio variantă, am propus doar o situaţie ipotetică de care ne putem lovi în viaţă cu toţii.

De fapt vorba aceea este mult mai veche decât cinematografia americană, fiind la origine o rugăciune catolică atribuită lui Bernard de Clairvaux:

"Dă-mi Doamne puterea de a accepta ce nu pot schimba, curajul de a schimba ceea ce-mi stă în putinţă şi înţelepciune pentru a face diferenţa între ele"

În prealabil postat de Mihailc

Nu-i cu supărare!

Nădăjduiesc că antipatia pentru cuvântul "teorie" nu-i o urmare a confortului iluzoriu conferit de lene sau de ignoraţa voluntară. Îmi dau seama că gândirea presupune efort, concentrare uneori e chiar primejdioasă fiindcă gândind ai oportunitatea de a descoperi detalii ale realului care pun în criză desfătarea ego-ului de el însuşi. Dincolo de derivatele moderne şi nuanţele peiorative, cuvântul theoria la origine înseamnă "a privi adevărul în faţă", "a te întoarce cu faţa pe adevăr".

Calist Catafygiotul, un autor filocalic foarte preţuit în spiritualitatea bizantină, spunea că "faptele (practica) urmează gândirii (teoriei) precum umbra corpul". N-am auzit ca o umbră să subziste de una singură şi nici ca o faptă să nu oglindească un mod de a gândi.
Cred opţiunea obsesivă pentru pragmatism este mult mai "teoretică", în sensul prost al cuvântului, întrucât este doar justificare mentală pentru vicii bine camuflate în "marca personalităţii" (lenea, comoditatea, frica de a-ţi folosi mintea mai aproape de proprietăţile ei specifice).

Dar uite că şi nominaţiile noastre foarte dragi contrazic amăgirea "pragmatismului prioritar":

Ne numim ortodocşi (doxa înseamnă opinie, părere, viziune, derivat credinţă bazată pe o părere care are acces la adevăr) nu ortopracşi (de la ortopraxie, praxis - faptă, practică, deprindere)

La baza vieţii duhovniceşti stă pocăinţa, metanoia (schimbarea minţii, a modului de gândire).

Mai sunt şi alte exemple.

Dacă vreai să numeşti retorică, schisma/ruptura dintre minte şi inimă survenită în urma păcatelor şi înclinaţiei noastre naturale spre egoism şi protejarea ego-ului de orice simţire care l-ar putea incomoda, poţi să o numeşti aşa, dar cu preţul ieşirii din vizunea sobornicească a Bisericii şi trecerea în viziunea ta proprie şi exclusivă. Eu unul merg pe mâna Bisericii.

Dar oare de ce a suferit Hristos pentru adevărul omului căzut în păcat şi incapabil să se ridice singur? Uite o întrebare potrivită pentru Săptămâna Mare!

Eu nu merg pe nicio variantă, am propus doar o situaţie ipotetică de care ne putem lovi în viaţă cu toţii.

De fapt vorba aceea este mult mai veche decât cinematografia americană, fiind la origine o rugăciune catolică atribuită lui Bernard de Clairvaux:

"Dă-mi Doamne puterea de a accepta ce nu pot schimba, curajul de a schimba ceea ce-mi stă în putinţă şi înţelepciune pentru a face diferenţa între ele"

Un răspuns complicat. Nu am posibilitatea să îl analizez acum...

Hristos a suferit pentru noi și a noastră răscumpărare... dacă nu greșesc... Din întrebările ipotetice am înțeles că se face referire la suferința pentru sine... suferința de a nu fi în stare, sau a nu vrea, să vezi sau să accepți adevărul.

Probabil nu înțeleg eu bine.

[Mihailc]

În prealabil postat de Annyta

Un răspuns complicat. Nu am posibilitatea să îl analizez acum...

E de înţeles că nu ai posibilitatea să-l analizezi acum. Dar răspunsul nu-i complicat deloc....

Hristos a suferit pentru noi și a noastră răscumpărare... dacă nu greșesc...

Hristos a suferit pentru noi şi pentru a noastră mântuire, mai mult decât atât, a acceptat de bunăvoie suferinţa fiindcă l-a iubit imens şi nespus pe om.

Din întrebările ipotetice am înțeles că se face referire la suferința pentru sine... suferința de a nu fi în stare, sau a nu vrea, să vezi sau să accepți adevărul.

Nu se face referire la suferinţa pentru sine, e vorba cu totul altceva acolo şi anume de riscul suferinţei care survine tocmai din recunoaşterea onestă şi acceptarea adevărului.

În afară de suferinţa pricinuită de foame, frig, dureri fizice... mai este suferinţa pentru recunoaşterea propriilor păcate. De obicei nu le recunoaştem cu uşurinţă, dar putem ajunge într-un punct în care viaţa, sau Dumnezeu, ne arată pe înţelesul nostru că buba e de fapt la noi. Aşa aş înţelege suferinţa provocată de adevăr.

[Mihailc]

În prealabil postat de Annyta

În afară de suferinţa pricinuită de foame, frig, dureri fizice... mai este suferinţa pentru recunoaşterea propriilor păcate. De obicei nu le recunoaştem cu uşurinţă, dar putem ajunge într-un punct în care viaţa, sau Dumnezeu, ne arată pe înţelesul nostru că buba e de fapt la noi. Aşa aş înţelege suferinţa prvocată de adevăr.

Cred că ai o înţelegere corectă (cel puţin de data asta)!

Iar frumuseţea ortodoxiei asta este, că Dumnezeu ne-a lăsat pocăinţa. Deci recunoaşterea păcatului, chiar dacă produce suferinţă, este de fapt/ poate fi actul de naştere al omului nou, dacă e urmat de părerea de rău pentru păcate, spovedanie, îndeplinirea canonului, lăsarea păcatului, măcar lupta în acest sens... Aşa, şi din teorie, şi din practică, din ce mai ştiu şi eu...

[Mihailc]

În prealabil postat de Annyta

Iar frumuseţea ortodoxiei asta este, că Dumnezeu ne-a lăsat pocăinţa. Deci recunoaşterea păcatului, chiar dacă produce suferinţă, este de fapt/ poate fi actul de naştere al omului nou, dacă e urmat de părerea de rău pentru păcate, spovedanie, îndeplinirea canonului, lăsarea păcatului, măcar lupta în acest sens... Aşa, şi din teorie, şi din practică, din ce mai ştiu şi eu...

Ai dreptate, frumos şi corect spus! După asceza negativă (lăsarea păcatelor), urmează asceza pozitivă (zidirea efectivă a omului nou) şi întărirea zidurilor cetăţii sufletului pentru respingerea atacurilor vrăşmaşului.

În prealabil postat de Mihailc

Ai dreptate, dar dacă asceza negativă (lăsarea păcatelor) nu e urmată asceza pozitivă (cultivarea virtuţiilor) încă suntem departe de ţintă. După dărâmarea casei construită prost sau lovită de calamităţi, nu zidim alta nouă şi trainică, rămânem tot pe dinafară!

Posibil.
Nu era un răspuns exhaustiv.