Innoirea gandirii sau sensul pocaintei in cuvintele Parintelui Galeriu

[CristianR]

În preambulul tâlcurii acestei pericope, părintele face legătura dintre rânduiala liturghiei și cea a vieții:

Zice o mărturie sfântă, pe care o citim noi la începutul Sfintei Liturghii, după Ectenia a III-a: “… Dându-ne în veacul de acum cunoştinţa adevărului, iar în cel ce va să fie, viaţa veşnică”. Aşa începe orice înfăptuire: întâi cunoştinţa, gândirea, sensul faptului, apoi împlinirea; cunoştinţa adevărului, apoi viaţa veşnică. Iei cunoştinţă de adevăr şi apoi îl împlineşti în viaţă. Aşa şi în Liturghie: în prima parte se citeşte Evanghelia, apoi se săvârşeşte jertfa, când auzim însuşi cuvântul Mântuitorului: “Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu… Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu…”. Prin cuvântul Lui şi prin chemarea Duhului Sfânt de către preot, în altar: “Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste daruri şi fă adică pâinea aceasta cinstit trupul Hristosului Tău şi ce este în potirul acesta scumpul sânge al Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt”.
Creaţia, viaţa, toate aşa se împlinesc. De aceea cuvântul rostit, predica, e înainte de dumnezeiasca Împărtăşanie.

[CristianR]

Spicuiesc în continuare:

Deci tocmai scosese autorul morţii – pe demon - din acei bărbaţi care umblau prin morminte – căci demonul este ispititorul, aducând moartea; el este ucigaşul. Dumnezeu n-a făcut moartea. [...] După ce izgonise autorul morţii din demonizat, în faţa Lui apare opera demonului dintr-o copilă de doisprezece ani, care era pe moarte. Toate faptele Evangheliei sunt în Duhul Sfânt împărtăşite, înscrise în taină şi adevăr.

Din taina Sfintei Treimi:

Se vorbeşte, în termeni filosofici, de unitatea contrariilor (coincidentia opositorum). Dar contrariile se opun, provoacă dezbinarea; distinctele se unesc. În Sfânta Treime e unitate şi distincţie: Dumnezeu cel Unul în Treime. Unul, deci, nu singur, ci în Treime preamărit, cum ne rugăm în dumnezeiasca Liturghie: “Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh.” De aceea Dumnezeu este Iubire, întrucât e Treime. Căci un solitar, un însingurat metafizic, din veci, s-ar iubi doar pe el. Deci distincţie este între persoanele Sfintei Treimi, distincţie este şi între bărbat şi femeie, dar în unitate. Aşadar, să nu se confunde opoziţia cu distincţia.


Iair avea conştiinţa că la suprafaţă e dezbinare între farisei şi Iisus – Domnul adevărului. Dar dincolo de dezbinare mergea adânc, la distincţie. El înţelegea taina aceasta: că în Iisus era Altcineva – era Dumnezeu, Ziditorul; distinct de noi, dar şi unit cu noi. De aceea el cade în genunchi în faţa lui Iisus, trecând peste orice dezbinare. Oricine, în orice fel de dezbinare ar fi în lumea din afară, în adânc e unirea lui Dumnezeu.

La Iair, însă, merge, ca să se vadă semnul şi de departe, şi de aproape, cum e taina Dumnezeirii. De departe, să vadă că Dumnezeu numai prin cuvânt săvârşea, cum prin cuvânt s-au zidit şi cerurile şi pământul; de aproape, căci Dumnezeu S-a făcut şi om, lucrând şi prin trupul omenesc. De aceea, mergea cu Iair alături, înaintând spre casa lui.

„S-a atins de Mine cineva”:

Dar Iisus spune: “De Mine s-a atins cineva”. Fiecare e un unic, fiecare e cineva şi fiecare comunică personal cu Cel unic, Unicul Fiu al lui Dumnezeu. Tatăl a răsădit în fiecare dintre noi un unic, un cineva. Fiecare răspunde în unicitatea lui. Nu spre osândă sau judecată; dar de la fiecare Dumnezeu cere un unic, tocmai pentru bogăţia, frumuseţea noutatea negrăită a creaţiei. Căci cu fiecare prunc ce vine pe lume, cu fiecare odrăslire, Dumnezeu creează mereu şi fiecare e un cineva, e o unicitate, iubiţilor. De aceea cuvintele din Evanghelie sunt atât de puternic subliniate, mărturisite.

Creatorul omului și al lumii, vindecând, dă viață din nou, re-creează:

Şi i-a dat viaţă Cel care ne-a dat şi nouă sângele Lui ca să avem viaţă.

Despre faptul că simțirea lui Dumnezeu, harul, nu trebuie să fie o excepție a vieții:

A simţi pe Dumnezeu e darul tău originar, căci aşa ai fost zidit: ai primit suflarea dumnezeiască de viaţă nu din lume, nu din pământ, ci de la El.

[CristianR]

sau Despre taina aproapelui

[CristianR]

Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina este, și ea, deosebit de actuală. Avem ocazia să ne verificăm pe noi înșine, să ne dăm seama dacă nu cumva chiar noi suntem în rolul acestui bogat nefericit în cele din urmă.

Pe scurt, este vorba despre centru; al vieții, al preocupărilor, al dorințelor și iubirii mele:

“Un om bogat (sărmanul, era bogat. E asociere între sărman şi bogat? Cu tâlc este. Însă nu-l lămurim acum) i-a rodit ţarina din belşug”. Uimit, în felul lui, mai degrabă cu nesaţ, care-i altceva decât uimirea sfântă, bogatul cugeta în sine, zicând: “Ce voi face? N-am unde să adun roadele mele”. Accentul este pe “al meu”. Ca şi în parabola din duminica trecută: “Cine este aproapele meu? Accentul cade tot pe mine. Sinele meu reprezintă un fel de centru. Dar eu nu sunt centru. Unicul Centru ştim Cine e. “Doamne, Atotstătătorule Centru”, cum te numeşte un medic poet . Neclintitule Centru, de la Tine răspândindu-se miliarde de raze şi fiecare călătorind pe o rază, Tu ne aduni la Tine. Şi cu cât suntem mai aproape de Tine, suntem mai aproape şi de semenii noştri. Cu cât mai departe de Tine, ne depărtpăm şi de ei.

[CristianR]

Despre cunoașterea lui Dumnezeu și despre negarea Lui; sau imposibilitatea acestei negări, respectiv nebunia celui care spune: „Nu este Dumnezeu”:

Zice Palama: „Oare făpturile te vor învăţa cele despre Dumnezeu?” Ele vor spune: Da, Dumnezeu există, El e cauza noastră, El ne-a zidit. Dar taina lui Dumnezeu nu de la ele vom învăţa, ci de la Dumnezeu însuşi.

Despre cum putem (și suntem chemați) să transfigurăm materia:

Iată deci ce ne spune Mântuitorul: Nebune, cum tu-ţi hrăneşti sufletul care te înalţă până la Dumnezeu numai cu mâncare şi băutură? Ai de toate – toate ţi le-a dăruit. Dar “ale mele”? Ce-ai strâns tu atunci în sufletul tău? Prin nişte bunuri, adunate de pe o bucată de pământ (grâu, porumb ş.a.), considerându-le “ale mele” te institui în materialism. Dar dacă mângâi cu ele pe cel lipsit, pe cel flămând, pe cel în nevoie, în strigătul după ele, atunci uiţi de existenţa acestei pacoste a lumii – care a fost şi este materialismul – în lumină şi iubire divină. Devii altul, e un fel de transfigurare.

Doamne, învredniceşte-mă să stric tot ce-i rău în hambarele inimii mele, să le golesc, să le curăţ şi să le fac vrednice de a primi bunătăţile Tale! Să împart materia, banul meu, pâinea mea, un medicament al meu, cu cel care suferă. Atunci voi cunoaşte în inima mea acele bunuri dumnezeieşti, care-mi transfigurează făptura – darurile virtuţilor: credinţa, nădejdea, dragostea, bunătatea, pacea, răbdarea, dreptatea, înţelepciunea, înfrânarea de acest afect al meu de a mă îmbogăţi. Aşa, Doamne, să mă îmbogăţesc, să-mi umplu jitniţa făpturii mele, adică inima mea, ieşind astfel din nebunie.

Predica poate fi ascultată aici.

[CristianR]

Atât de multe răspunsuri găsim în predica aceasta, la întrebări abordate pe multe alte topice. Când încerci să-ți explici lumea, creația, făcând abstracție de Dumnezeu, ești orb și înaintezi ca atare.

Pentru cei care dezbat pe mai multe topice problema evoluționismului și a raportului religie-știință (sau, mai bine spus, credință-știință):

E atât de adâncă Evanghelia şi luminoasă ca zorile dimineţii divine: Calea noastră nu este în jos, ci în sus. Toată creaţia ne învaţă. Zilele Creaţiei merg de la cea dintâi la cea de-a şaptea, în care ne aflăm noi. Cum ne-au învăţat oamenii de ştiinţă: Începând cu lumina, cu apele şi celelalte zidiri – mineralele, într-o primă treaptă; în a doua treaptă – vieţuitoarele, iar apoi zidirea omului, care-şi înalţă mintea spre Dumnezeire. Făptura e zidită de Dumnezeu, şi fiecare făptură e ca un vas, deschis spre a primi noi daruri de la Dumnezeu.

Sfântul Dionisie Areopagitul înfăţişează creaţia într-o ierarhie cerească şi pământească, cele de jos tinzând spre cele de sus. Acesta este drumul. Zice el, frumos:“Cele inferioare sunt cu dorul lor în cele superioare mai mult decât în ele însele”. Şi “toate, cum spune Psalmistul, cerând de la Tine aşteaptă” – lumina Ta şi mila Ta.

[CristianR]

Când eu îl văd pe fratele meu, văd faţa lui şi el vede faţa mea; văd inima lui şi el vede inima mea; văd gândurile lui şi el vede gândurile mele. Atunci eu nu mai am teamă de fratele meu, pentru că nu va mai îndrăzni să-mi facă nimic.

Și despre felul în care poate fi pus capăt răului în lume (transfigurarea, sfințenia, sunt accesibile oricui pentru că oricine poate iubi):

Noi trăim de acum într-un nou eon. Nu vor mai fi războaie pe pământ şi lumea va fi salvată când voi citi în inima semenului meu gândurile lui şi el gândurile mele. Atunci l-am dezarmat cu lumina mea, cu iubirea mea, şi el intră atunci în lumină şi se va salva. Aşa au făcut sfinţii.

[CristianR]

Vindecarea despre care este vorba în evanghelia de azi nu este numai a unei femei gârbove aflată atunci și acolo în fața Mântuitorului, ci este vindecarea întregii lumi, a tuturor celor care se află, acum și aici, în fața Lui și în comuniune cu El. Căci fără El privim, toți, spre pământ.

Întotdeauna, în Hristos, deși purtând trup omenesc, trebuie văzută mai întâi dumnezeirea Sa. El este Cel care L-a făcut pe om și, vindecând, îl re-creează. El vine de sus, smerindu-Se, și pentru a trage în sus privirea și inima omului:

Acolo, Iisus căutând, cu puterea şi mila Lui – însuşiri dumnezeieşti răsădite şi în noi, ca virtuţi – Îşi îndreaptă ochii către ea, o cheamă şi rosteşte: “Femeie, dezlegată eşti de neputinţa ta”, Îşi pune mâinile asupra ei. Şi prin mâinile Lui, prin puterea Lui – căci putere ieşea din El şi vindeca pe toţi care erau în faţa Lui – ea se dezleagă; se îndreaptă şi priveşte cu uimire în sus, spre El, spre Cel de sus coborât la cei de jos. Să simţim şi să trăim această taină a tainelor! Căci aceasta este Calea: de sus, de la Dumnezeu coborând la noi, ca noi să ne înălţăm către El. Parcă nu te poţi opri să rosteşti un cuvânt, atât de scump, de adânc tâlc, al sfântului Grigorie Palama: “Dumnezeu, fire mai presus de fire, nu are a sui mai sus. Ci suirea lui se descoperă în coborârea la cele smerite”. Iar cele smerite prin El se înalţă.

Predica transcrisă o găsiți în anexă, iar audio aici.

[tabitha]

În prealabil postat de CristianR

Predica transcrisă o găsiți în anexă

Nu e niciun attachment... dar am văzut o predică a părintelui Galeriu pe pagina principală a site-ului.

[CristianR]

Scuze pentru că n-am verificat atașarea.