Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Un teolog cunoscut i-a spus odată că nu poate găsi un duhovnic potrivit. Atunci Părintele Epifanie îi zise:
- Iubitule, problema nu e cu duhovnicul. Problema e cu tine. Dacă ar fi fost problema cu duhovnicul, ai fi ieşit în stradă, ai fi luat-o la dreapta, ai fi mers 100 de metri, ai fi luat-o la stânga, ai fi mers alți 50 de metri, te-ai fi oprit şi ai fi aşteptat acolo până ar fi trecut primul duhovnic. I-ai fi făcut ascultare necondiţionată şi n-ai fi avut nici o problemă legată de duhovnic sau de mântuire. Nu avem atâta nevoie de duhovnici sfinţi, precum avem nevoie de sfânta ascultare. Asta ne lipseşte. Nu cumva toți sfinţii mari ai Bisericii au avut duhovnici sfinţi? Nu! Ceea ce au avut a fost sfânta smerenie şi sfânta ascultare. De aceea s-au şi sfinţit.
Arhimandrit Epifanie I. Teodoropulous,

[cristiboss56]

Luminândele reprezintă o categorie de stihiri sau tropare din slujba Utreniei, care se cântă înainte de Laude. Aceste cântări poartă denumirea aceasta deoarece, în trecut, începeau să se cânte când începea să se lumineze de ziuă, dar și pentru că în majoritarea acestora, tema predominantă este lumina (lumina naturală a zilei sau lumina cea adevărată şi veşnică, întruchipată de Iisus Hristos). O altă temă predominantă din cadrul acestor cântări, este aceea de „trimitere”, de unde vine și denumirea de exapostilarii. Pentru cele 11 luminânde ale Învierii cântate în cea mai mare parte a anului bisericesc, termenul de trimitere este mai potrivit pentru conținutul lor, în care se vorbește despre trimiterea Sfintelor Mironosițe la Apostoli, de către Iisus, în ziua Învierii Lui, precum și de trimiterea celor doisprezece Apostoli la propovăduire după Înviere. În aceste 11 luminânde sunt prezentate și comentate cele 11 Evanghelii ale Învierii, citite la Utrenia duminicilor. Aceste cântări se mai numesc exapostilarii (trimițătoare) pentru că, în trecut, în catedrala patriarhală din Constantinopol, se trimitea unul din cântăreți în mijlocul bisericii ca să execute aceste cântări.

[cristiboss56]

Rugăciunea „Învrednicește-ne, Doamne”, de la slujba Vecerniei, este o rugăciune de cereri adresată lui Dumnezeu Tatăl, deoarece noi, oamenii, avem nevoie continuă de ajutorul și darul dumnezeiesc în toate activitățile pe care le întreprindem în orice ceas al zilei. Caracterul deosebit al acestei rugăciuni, pe lângă caracterul doxologic și nota de smerenie pe care o reliefează, ce o face potrivită pentru introducerea ei în serviciul divin de seară (în rugăciunea de seară), este dat de cererile cuprinse in textul său, cereri menite să invoce mila și purtarea de grijă a lui Dumnezeu, pentru noi, pe parcursul nopții, ferindu-ne și întărindu-ne în fața ispitelor ce năvălesc asupra fiecăruia dintre noi. Se observă în această rugăciune sentimentul intens de nesiguranță și de îngrijorare al persoanei umane pentru ceea ce îi poate aduce lăsarea întunericului, sfârșitul zilei fiind simbolic asociat, asemănat, cu sfârșitul vieții noastre pe pământ. De aceea, cerem de la Dumnezeu, după cum rugăciunea arată, învrednicirea de a ne păzi fără de păcat în seara ce urmează, pentru a veghea și a fi pregătiți în orice moment precum fecioarele cele înțelepte care au fost primite de către Mirele Hristos în Împărăția Sa, ca răsplată pentru starea lor permanentă de priveghere.
Totodată, rugăciunea „Învrednicește-ne, Doamne”, este o rugăciune bogată în laude aduse lui Dumnezeu cel în Treime lăudat pentru înțelepciunea, bunătatea și dreptatea Sa, din care izvorăște și nouă, celor neputincioși, din multa și nesfârșita Sa milostivire și iubire de oameni. Totodată ea este o rugăciune penitenţială, de slavă adusă lui Dumnezeu şi de mulţumire pentru toate darurile dăruite de El.
( C.V. Toma )

[cristiboss56]

Catavasiile sunt un fel de rezumat al canoanelor din care fac parte. Ele sunt irmoase, adică primele strofe sau stihiri ale fiecărei ode din anumite canoane. Fiecare praznic împărătesc îs™i are catavasiile lui formate din irmoasele odelor din canonul sărbătorii respective; unele din duminicile Triodului, ca s™i zilele din Săptămâna Patimilor, au, de asemenea, catavasii proprii.
Catavasia are înt›eles de pogorâre, coborâre, care vine de la faptul că în vechime sau în unele mănăstiri s™i azi, cântăret›ii celor două strane, după ce cântau troparele din odă, coborau din cafas în mijlocul bisericii unde cântau împreună irmosul, adică troparul de început.
În unele parohii, se cântă mai mult catavasiile în locul textelor odelor respective. În aceste cazuri, ecteniile mici, în mod normal intercalate în canon, sunt omise şi catavasiile sunt cântate una după alta fără întrerupere.
Catavasiile care se cântă de-a lungul anului se găsesc fie în Mineie, fie sunt culese într-o carte specială numită Catavasier sau Octoihul mic sau, în cazul catavasiilor pentru sărbătorile mari, împreună cu irmoasele, în cartea numită Irmologhion.

[cristiboss56]

- Omoară-te pe tine şi vei ȋnvia. Ah! Eu ȋnsumi simt cum, atunci cȃnd sunt deplin sănătos şi nu mă deranjează nimic, şi nu mă istovesc greutățile, mor sufleteşte, atunci nu se află ȋn mine Ȋmpărăția cerurilor, atunci se bucură de mine trupul, iar de trup se bucură diavolul. Trupul nostru descurajează şi apleacă capul cȃnd suferă de slăbiciune, iar cȃnd este sănătos şi are parte de plăceri trupeşti, atunci se entuziasmează, saltă şi iese din fire. Nu trebuie să dai atenție simțirilor ȋnşelătoare ale trupului, ci ȋn general trebuie să sfidezi orice pornire trupească, care are exaltare. Trebuie să rabzi cu calm necazurile şi bolile trupeşti, să ai curaj cu duhul şi nădejde ȋn Dumnezeu. Nu te bucura atunci cȃnd chipul tău va străluci de la bucate şi băuturi plăcute, pentru că atunci chipul sufletului tău este obraznic şi mort, şi de această dată ți se potrivesc cuvintele Mȃntuitorului Hristos: Că semănați cu mormintele cele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, ȋnăuntru ȋnsă sunt pline de oase de morti (Matei 23, 27) pentru fățărnicie şi nelegiuire. - SFÂNTUL IOAN DE KRONSTADT

[cristiboss56]

- Atunci cȃnd vrăjmaşul nu reuşeşte să-l oprească pe creştin de la drumul mȃntuirii prin necazuri, frici, sărăcie şi prin diverse alte lipsuri, boli şi alte varii năpaste, el apelează la altceva: aduce cele mai sănătoase, liniştite, ȋncȃntătoare destinderi ale sufletului, nesimțiri sufleteşti ale binefacerilor duhovniceşti sau bogăția vieții pămȃnteşti. O, cȃt este de periculoasă această ultimă stare! Ea este mai periculoasă decȃt prima stare, starea necazurilor şi a temerilor, starea de boală. Prin aceasta uităm uşor de Dumnezeu, ȋncetăm a mai simți milostivirea Sa, ațipim şi dormim duhovniceşte. Dar mirele ȋntȃrziind, au ațipit toate şi au adormit. Iar la miezul nopții s-a făcut strigare: Iată, mirele vine! Ieşiți ȋn ȋntȃmpinarea lui! (Matei 25, 5-6). Ȋnsă ȋn necazuri ne ȋndreptăm spre Dumnezeu involuntar pentru mȃntuire, simțim continuu faptul că Dumnezeu este Dumnezeul mȃntuirii noastre, Dumnezeul mȃntuitor, că El este viața noastră, suflarea noastră, lumina noastră, ȋntărirea noastră. Astfel, este mai bine pentru creştin să treacă prin tot felul de necazuri. - SFÂNTUL IOAN DE KRONSTADT

[cristiboss56]

- Ai parte de diverse pericole ȋn această viață atunci cȃnd trăieşti după Dumnezeu. Fie de mănȃnc ceea ce este de prisos – sufletul se ȋnăspreşte şi se răceşte față de Dumnezeu. Fie de irosesc fiecare minut – de asemenea. Ori de este vremelnică această ȋnclinație trupească şi pămȃntească pe care o am – imediat mă depărtez de Dumnezeu. Sau cărțile laice şi revistele pe care le citesc cu pasiune – iarăşi mă răcesc față de Dumnezeu şi față de cer, şi peste tot şi de la tot ȋntȃmpin pericole pentru viața duhovnicească.
Fii treaz şi cu luare-aminte, omule, ȋn fiecare clipă şi să păstreze fiecare sufletul său. - SFÂNTUL IOAN DE KRONSTADT

[cristiboss56]

După acest ritual, Pruncul a primit numele Iisus, așa cum Arhanghelul Gabrieli-a spus Preasfintei Născătoare de Dumnezeu,în ziua Bunei Vestiri (Luca 1, 31-33). Părinții Bisericii explică faptul că Domnul a fost circumcis, pentru ca mai târziu, nimeni să nu seîndoiască de faptulcă El și-a asumat cu adevărat trup omenescși că întruparea Lui nu a fost doar o iluzieașa cum învățau unii eretici. Instituirea actului tăierii împrejur
Potrivit menţiunii din cartea Facerea (capitolul 17), actul circumciziunii (în ebraică mulá) a fost instituit ca un semn văzut al legământului încheiat de Dumnezeu cu patriarhul Avraam şi cu urmaşii acestuia, act ce trebuia îndeplinit la toţi copii de parte bărbătească, începând cu vârsta de 8 zile (vv. 10-14). Ca urmare, toţi bărbaţii şi copiii din casa patriarhului şi Avraam însuşi, în vârstă de 99 de ani pe atunci, împreună cu fiul său Ismael de 13 ani, s-au supus tăierii împrejur chiar în ziua instituirii actului propriu-zis (vv. 23-27). După aceea a urmat Isaac (21, 4) şi toţi urmaşii lui. În baza legământului încheiat cu Dumnezeu, patriarhului i s-a schimbat numele, din Avram - tatăl înălţimii, în Avraam - tatăl neamurilor sau tată al mulţimii (Facerea 17, 5-6). Mai târziu, în cartea Levitic se spune că Dumnezeu a poruncit, prin Moise, să fie circumciși toţi copiii israeliţi la opt zile de la naştere. Cu acest prilej se punea şi numele copilului. Deoarece circumciziunea era un semn al legământului cu Dumnezeu, cel ce se sustrăgea voit acestui act nu mai făcea parte din comunitatea israelită şi trebuia ucis (Facerea 17, 14).
De ce în a opta zi de la naștere?
Ziua a opta este o tranziție de la starea infantilă la perfecțiunea personală, pentru că în această zi, în conformitate cu dispozițiile religioase evreiești, pruncul devine copil și dobândește anumită o personalitate. Sfântul Andrei Criteanul separă primele 7 zile de după nașterea unui copil de cea de a opta, spunând că a opta zi este completarea celor șapte și începutul viitorului. În conformitate cu contextul religios evreiesc, a opta zi constituie o etapă extrem de importantă pentru existența umană a fiecărui nou-născut, prin faptul că ea completează vârsta infantilă și deschide vârsta maturității, care duce la perfecțiune. „Aceasta se face, spune Sfântul Părinte, prin intermediul numelui, care este dat în ziua a opta”. Punerea numelui, cu alte cuvinte, oferă pruncului o anumită identitate personală. Acest act recunoaște, în mod solemn, dreptul natural al copilului de a fi o existență personală, adică o ființă umană perfect constituită, printre celelalte ființe umane. Perfecțiunea despre care vorbește Sfântul Andrei aici, face referire la identitatea personală pe care o dobândește copilul atunci când își primește numele.
De ce este legată punerea numelui de tăierea împrejur?
Tăierea împrejur din ziua a opta, arată trecerea de la o stare carnală, la una spirituală. Actul liturgic, de tăiere a unui mici părți din organism presupune respingerea unei condiții trupești, în care fiecare ființă umană se naște, în timp ce înlocuirea sa cu numele implică intrarea ființei umane într-o altă stare, spirituală, care duce la perfecțiune.
Sfântul Andrei Criteanul face referire la Avraam și tatăl său Terah, cu scopul de a clarifica aceste două condiții. Terah, care era idolatru, reprezintă condiția carnală a idolatriei, care are în vedere lumea materială, trupească, desprinsă de Creatorul său. Avraam reprezintă starea spirituală, care este în legătură cu Creatorul lumii, ca punct principal și esențial de referință pentru viața omului și care îl face pe om membru al poporului lui Dumnezeu. Deci, Sfântul Părinte spune: „Pentru că natura avea să fie frământată cu idolii de Terah, tatăl lui Avraam, a fost necesar ca un popor din Avraam să fie pus deoparte pentru Creator, prin intermediul unei peceți, până la venirea Lui, pecete necesară omului pentru a fi reînnoit. Tăierea împrejur respinge un reziduu al cărnii și oferă un sigiliu pentru a opta zi, care are în vedere lucrurile viitoare”.
Așadar, aceste două evenimente, Tăierea împrejur a Domnului și primirea numelui, ne reamintesc nouă, creștinilor, că am intrat într-un legământ nou cu Dumnezeu și că am fost tăiaţi împrejur „cu tăiere împrejur nefăcută de mână, prin dezbrăcarea de trupul cărnii, întru tăierea împrejur a lui Hristos” (Coloseni 2, 11). În acest sens, chiar numele „creștin” (următor al lui Hristos) este un semn al intrării a omenirii într-un legământ nou cu Dumnezeu.

[cristiboss56]

Cum se ia aghiasma şi anafora?

Cuvântul „aghiasmă” provine din grecescul to aghiasma şi însemnă „sfinţire”.

În popor, prin aghiasmă se înţelege atât apa sfinţită, cât şi slujba propriu-zisă de sfinţire a acesteia.
Binecuvântarea lui Dumnezeu, prin darul şi puterea dumnezeiască a Sfântului Duh, se coboară asupra apei, care este apoi dăruită oamenilor pentru vindecarea de boli, tămăduirea de răni, apărarea de rele, de primejdii de la vrăjitori şi de la demoni.

Felurile aghiasmei

Aghiasma este de două feluri: mare şi mică.
Aghiasma cea Mare se săvârşeşte de către arhiereu sau preot într-un cadru festiv, numai în biserică, lângă o apă curgătoare, lângă un lac sau la malul mării, şi numai de Bobotează sau în Ajunul ei.

Aghiasma Mare este tămăduitoare şi are putere sfinţitoare foarte mare, pentru că este sfinţită în chiar ziua în care Mântuitorul a sfinţit apele, botezându-Se în Iordan. În cursul rugăciunii de sfinţire a Aghiasmei Mari se face o întreită chemare a Sfântului Duh.
Aghiasma cea Mică se săvârşeşte de către preot în tot cursul anului, şi mai ales la începutul fiecărei luni, cu scopul sfinţirii oamenilor, caselor, ţarinilor şi a toată zidirea. Slujba de sfinţire a Aghiasmei Mici se mai numeşte Sfeştanie şi se poate săvârşi şi în casele oamenilor.

Întrebuinţarea Aghiasmei celei Mari

Aghiasma Mare se bea înaintea Anafurei în perioada 6-14 ianuarie, cu prilejul marelui praznic al Botezului Domnului. În restul anului, cei opriţi de la Sfânta Împărtăşanie, ca mângâiere şi nădejde a mântuirii lor, au voie să ia Aghiasmă Mare după ce se spovedesc. Aghiasma Mare poate fi luată şi imediat după Sfânta Împărtăşanie.
Ea se mai foloseşte la sfinţirea bisericilor, a antimiselor, a Sfântului şi Marelui Mir, precum şi la casele tulburate de demoni. În data de 7 ianuarie se stropesc cu Aghiasmă Mare toate casele, ogoarele, viile, livezile şi animalele, pentru a le feri de toată reaua întâmplare.
Unii credincioşi obişnuiesc să păstreze Aghiasma Mare în vase curate, ca pe o binecuvântare, ani în şir, aceasta rămânând curată şi plăcută la gust.

Întrebuinţarea Aghiasmei celei Mici

Aghiasma Mică se bea imediat după Sfânta Anafură, în tot cursul anului. Prin stropirea cu apa sfinţită duhurile cele viclene se gonesc din tot locul, oamenii se acoperă şi se păzesc de tot lucrul rău, se aduce îndestulare gospodăriilor, se tămăduiesc bolile şi se dăruieşte iertare de păcatele mici. Aghiasma Mică se foloseşte de către preot la săvârşirea ierurgiilor (slujbe mici): sfinţirea fântânilor, a icoanelor, a bisericii care a suferit o reparaţie de mică anvergură, a veşmintelor şi obiectelor de cult. Se mai foloseşte şi la alte slujbe precum: binecuvântarea începerii semănatului, sfinţirea vaselor, izbăvirea viilor şi grădinilor bântuite de lăcuste şi gândaci.

Anafora


Anafora este piinea ramasa de la prescura din care s-a scos Sf. Agnet, numita “atidoron”, pentru ca “da darul harazirii lui Dumnezeu”. Dupa ce preotul o binecuvanteaza la Axion, se da spre sfintire- celor ce nu s-au impartasit, de acelasi preot care a slujit. Ea simbolizează trupul Maicii Domnului .

Nu pot lua anafora: cei ce au mincat; cei ce au avut scurgere, femeile în perioada lunară (Lev. 22, 4); cei ce nu sint vrednici sa li se primeasca darurile la biserica din pricina pacatelor publice etc, (Lev. 7,19-21); cei rataciti de la credinta (Mat. 7,6; Const. Ap.VIII, 31).

Care este ordinea luării celor sfinte?

E bine să ştie creştinul că mai întâi decât toate se ia Sfânta Împărtăşanie, cu cuvenita pregătire ( spovedanie şi canon de rugăciune) apoi se ia Agiasma Mare, de asemenea pe nemâncate şi cu binecuvântarea preotului , apoi Anafora şi Aghiasma mică.

Anafora şi aghiasma mică se pot lua de creştin în fiecare dimineaţă pe nemâncate după rugăciunile dimineţii , pentru folos duhovnicesc şi binecuvântare

[cristiboss56]

Bucuria sărbătorilor de iarnă continuă prin sărbătoarea Bobotezei și a Sfântului Ioan, iarăși momente de referință pentru obștea credincioșilor, care, odinioară, dar și astăzi, marchează cele două zile de praznic prin tradiții deosebite, pline de simțire și trăire creștinească. Sfințirea cea Mare a apei, sau Agheasma Mare, este o slujbă săvârşită numai de Bobotează. Potrivit rânduielii din Minei, cu prilejul Arătării Domnului, slujba de sfințire a apei se poate săvârși de trei ori: la finalul Sfintei Liturghii din ajunul praznicului, după terminarea slujbei Utreniei Bobotezei și, desigur, după săvârșirea dumnezeieștii Liturghii din ziua sărbătorii Epifaniei. Dacă primele două slujbe se oficiază cu precădere la catedralele chiriarhale și mănăstiri, în parohii mulțimea credincioșilor participă și se împărtășește cu Aghiasma Mare după Sfânta Liturghie din ziua Bobotezei. Obiceiurile atât de frumoase și diverse ar merita un studiu amplu, însă acum mă voi limita doar la câteva lămuriri privind folosirea Aghesmei Mari în decursul celor opt zile de praznic, dar și pe parcursul întregului an bisericesc.
După tradiție, vom gusta de opt ori din această apă sfințită; cifra opt ne amintește de veșnicie, de viața de veci, căci în Cartea Apocalipsei se vorbește despre ziua a opta, ce va urma după Judecata universală. Agheasma Mare se ia pe nemâncate timp de opt zile, pentru că ea ne cheamă să căutăm viaţa şi bucuria veşnică în iubirea Preasfintei Treimi. Nu mâncăm nimic înainte de împărtășirea cu Agheasma Mare pentru a arăta că nimic din cele lumești, trecătoare nu este mai important decât hrana cea spirituală. După Sfânta Liturghie, întâi gustăm din Aghiasma Mare, apoi luăm sfânta anaforă. Chiar atunci când ne împărtășim putem gusta din ea, bineînțeles după ce am primit dumnezeiasca Euharistie.
Însăși rânduiala slujbei de sfințire a apei din cadrul praznicului Epifaniei ne lămurește de ce este necesar să ne împărtășim din apa sfințită la Bobotează: rugăciunile şi cântările reliefează iubirea lui Dumnezeu pentru umanitate, arătată concret prin Întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi Botezul Său în Iordan, făcând legătura între Crăciun și Bobotează, dar şi între Botezul Mântuitorului şi botezul nostru.
De vom asculta cu atenție rânduiala sfințirii celei mari a apei, vom afla beneficiile împărtășirii cu ea: ne sfințește sufletele şi trupurile, casele, gospodăriile, pământurile, întreg spațiul în care ne desfășurăm activitatea, munca, învățătura. Prin această sfințire a naturii, a tot ce-l înconjoară pe om, Sfânta noastră Biserică ne arată că Dumnezeu trebuie mărturisit şi lăudat nu numai în biserică, ci şi în afara ei. De aceea, prevederile tipiconale îndeamnă preotul să săvârșească slujba în exteriorul bisericii, lângă un râu, fântână, izvor sau într-un loc frumos amenajat, uneori împodobit cu cruci de gheață, unde se pregătesc şi se împodobesc numeroase vase cu apă. Nu de foarte mult timp, în satele din Moldova îndeosebi, credincioșii sculptează din apele înghețate ale lacurilor cruci și mese de gheață, așezându-le în locurile unde se va sfinți Agheasma Mare. Tradiția nu pare prea veche, fiind legată de pelerinajul obștii credincioșilor către o apă unde se oficia slujba de sfinţire. Astăzi, în puține locuri se mai fac asemenea pelerinaje, dar, dacă creștinii nu au mai mers la râu ori la lac să sfințească apa, au adus râurile sau lacurile, prin aceste cruci cioplite în gheață, pentru a fi binecuvântate.
Revenind la modul de folosire a Aghesmei Mari de la Bobotează, din rugăciunile rostite de preot aflăm că ne aduce vindecare de boli sufleteşti şi trupeşti. Trăim vremuri în care omul înfruntă felurite boli ale trupului ori sufletului, adeseori cele fizice fiind generate de suferințele sufletești, de păcate și patimi. Să nutrim convingerea că apa sfințită ne vindecă, întrucât ne sporește credința, dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Tot din cuprinsul rugăciunilor din rânduiala sfințirii Aghesmei Mari aflăm că ea se arată izbăvitoare de patimi și izgonitoare a duhurilor celor rele. Avem nevoie de ea, căci adesea diavolul caută cu orice chip să ne piardă, îndemnându-ne la păcat; apa sfințită la Bobotează ne dă putere să biruim ispitele, să ne apropiem tot mai mult de Dumnezeu, izvorul sfințeniei și al iubirii.
Se cade, aşadar, ca fiecare creștin să aibă în casă un vas cu Aghiasmă Mare, să-l țină la loc curat, după cum ne învăță bătrânii noștri, să guste cu evlavie din ea în zilele de post, în vreme de necazuri, ispite, nevoi sau grele suferințe, dar numai după ce primește dezlegare de la duhovnic. Unii preoți rânduiesc celor pe care-i spovedesc Agheasmă Mare înainte de a primi Sfânta Împărtășanie. Sunt credincioși, care în Postul Mare, se nevoiesc postind aspru sau negru , primind dezlegare de la povățuitorul lor spiritual să guste spre seară câteva guri de Agheasmă Mare. Cei pe care duhovnicul îi oprește de la dumnezeiasca Euharistie din pricina unor păcate grave, pot lua Agheasmă Mare, cu încuviințarea duhovnicului ca mângâiere şi nădejde a mântuirii lor, ca leac spre tămăduire și îndreptare în vederea apropierii de potir.