Despre bioterapie

Partea a-III-a

Cand mi-am dus baiatul mic la gradinita,era o zi frumoasa de toamna.Stateam intr-un colt si il priveam,in tot acel furnicar uman.Fiind o gradinita multinationala erau copii din toate natiile si culturile.O fetita libaneza,am aflat mai tarziu,s-a asezat langa el,la fel de speriata.Instinctiv s-au luat de mana.Ma uitam fara sa pot sa reactionez.Cu ochii lor mari si sinceri,speriati si timizi priveau lumea care se pregatea sa-i devoreze.Una dintre educatoare i-a vazut si s-a dus in fata lor.Cu o voce blanda si calda,cu mainile deschise,i-a chemat la ea.Amandoi s-au inseninat,au zambit si au alergat la ea in brate.M-am gandit ca asa erau Adam si Eva,doi copii inocenti,care alergau in bratele Tatalui.Mai tarziu cei doi micuti vor afla de la unii ca pielea de o culoare diferita este,cateodata,o problema,ca religia ii desparte,sau bogatia si saracia.Inocenta se va pierde,se va retrage timida in roua diminetii noastre primordiale.Dar atunci,il acel moment,ei inca nu stiau de acele reguli si sisteme.Au auzit un glas cald si bun si s-au dus dupa el cu incredere,fara sa puna intrebari.Nu cumva asta ni-se cere si noua?Nu cumva asa ne vom intoarce toti,la final,acasa la Tatal Ceresc?O intrebare poate retorica,intre doua lupte intre sisteme moarte si prafuite.Ca sa iti recastigi insa inocenta trebuie sa lepezi tot ce te murdareste,haina manjita a constiintei pervertite.Si asta doare dar trebuie smuls cu orice pret,undeva inauntru.

Exista o legenda despre o pasara care canta o singura data in viata, mai dulce decat orice alta vietate de pe fata pamantului. Din momentul in care-si paraseste cuibul, cauta un copac cu spini si nu-si gaseste odihna pana nu-l afla. Apoi, cantand printre ramurile salbatice, ea se arunca singura in spinul cel mai lung si mai ascutit.Si, in extazul mortii, ea se inalta deasupra propriei agonii, scotand un tril mai dulce decat al privighetorii sau al ciocarliei. Un cantec al carui pret suprem este insasi existenta. Intreaga lume inmarmureste ascultandu-l si Dumnezeu in Paradisul sau zambeste. Pentru ca ceea ce este mai bun in viata noastra se obtine numai cu pretul unei dureri existentiale.Pentru noi oamenii renuntarea la reguli,aruncarea-n spinul jertfei de sine,si cantecul frumos al iubirii pline de sacrificiu este imaginea pasarii spin transmise noua prin jertfa Lui.Suntem chemati sa ne intoarcem in dimineata creatiei,altfel decat pe drumul dureros zugravit in Ieremia 4:23-25,un tablou invers al creatiei,distructiv si plin de manie.

Marea libertate in Hristos,peste timp si istorie,reguli si sisteme trecatoare.Libertatea de a fi bun si prin sacrificiu intr-o lume haina si rea sa-ti recastigi inocenta pierduta,chiar daca vei canta precum pasarea spin.,,Cine a crezut in ceea ce ni se vestise?”(Isaia 53:1).Cine ar fi crezut ca am primit libertatea,aceea libertate,la care visam toti?Libertatea de a nu-ti mai ucide sufletul cu reguli ci de a-l trezi la viata cu traire autentica.Ce reguli ai nevoie pentru asta in afara de a-l urma pe EL,pe drumul Lui?Nu vrei tu oare omule sa spui,plin de bucuria eliberarii de teama si intuneric,precum Apostolul Pavel:,,Caci daca traim, pentru Domnul traim; si daca murim, pentru Domnul murim. Deci fie ca traim, fie ca murim, noi suntem ai Domnului.”(Romani 14:8).O doamna,la carui fiu murise de mic de cancer,mi-a spus trista ca sunt cuvinte frumoase dar ca inocenta nu i-a salvat copilul.Mi s-a pus in nod in gat,si eu sunt tata.Apoi mi-am adus aminte de ceva mi-a spus odata un batrin arab,undeva departe-n lume.Moartea este doar o trecere de-o clipa dar ne speriem si suntem tristi pentru ca nu facem toti pasul deodata si avem sentimentul ca ne pierdem unii de altii.Suntem,in acele clipe ca niste copii pierduti in intuneric.Nu suntem pierduti,in libertatea lui Hristos.Suntem toti impreuna,aici si dincolo ,,spre a-Si uni iarasi intr-unul, in Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri si cele de pe pamant.”(Efeseni 1:10).

Karl Barth mai spunea cu privire la Dumnezeu,Tatal nostru al tuturor:,,Este limpede ca pentru Dumnezeu toate acestea persupun luarea unui angajament cat se poate de serios.Dumnezeu nu doar ca se expune pe sine unui risc,unei amenintari,dar chiar se expune pe sine unei captivitati reale-n malefic.Deoarece atunci cand Dumnezeu Insusi s-a facut pe sine om,cand a devenit acel om anume,ce altceva poate acestea sa insemne decat ca s-a declarat pe Sine Insusi vinovat de ofensa impotriva Lui de care omul se facea responsabil,ca s-a supus pe Sine acelei legi a creaturii,care stabilea ca o astfel de ofensa nu poate fi urmata de altceva decat de pierzanie,de distrugere,ca s-a facut pe Sine Insusi cel supus maniei si judecatii pe care omul si le-a atras asupra sa,ca a luat asupra Sa aceea stare de despartire care I se cuvenea omului,ca a gustat EL insusi osanda si moartea care i-se cuveneau omului decazut?

A ales Dumnezeu ceva placut,ceva glorios,ceva triumfator,atunci cand,in Isus Hristos,EL l-a ales pe om?Ce altceva i-ar fi putut aduce acesta alegere decat anumite lucruri fata de care Dumnezeu,prin natura Sa,este liber si pentru care EL nu ar avea vreodata dorinta,adica intuneric,oameni ce au cazut prada pedepsei Sale?Daca ne intrebam ce anume a ales Dumnezeu pentru Sine Insusi,atunci cand a ales a avea partasie cu omul,singurul raspuns pe care il putem da este ca a ales respingerea noastra.EL si-a insusit acesta respingere,a luat-o asupra Sa,a suportat-o,cu tot cu urmarile ei pline de amar.De dragul acestei alegeri si de dragul omului,EL a ales suferinta noastra,a ales-o ca propria Sa suferinta.Intr-o astfel de masura alegerea Lui reprezinta o alegere a harului,o alegere a dragostei,o alegere de a se da pe Sine,o alegere de a se goli pe Sine,de a se cobora pe Sine de dragul celui ales.EL l-a ales pe Iuda,cel care a tradat,ca un apostol al Sau.EL a ales sentinta lui Pilat ca un mod de a revela Judecata Sa asupra lumii.A ales Crucea de pe Golgota ca sa-I fie tron Imparatesc.A ales mormantul ca EL sa se arate ca un Dumnezeu viu.In felul acesta a iubit Dumnezeu lumea”.

Intr-o replica memorabila din filmul ,,La Hotarul dintre viata si moarte", se spunea: ,,Eram impreuna si apoi ne-am departit, intorcandu-ne unul impotriva celuilalt.Fiecare incercand sa intunece lumina celuilalt.Ce s-a intimplat cu acel bine care ne-a fost dat?L-am lasat sa ne scape fara sa ne pese.Unde este acel loc unde sa putem fi iar impreuna?Suntem oare toti rodul aceleasi minti,lucrul acelorsi maini?Chipuri ale aceluiasi chip.Uita-te prin ochii mei la toate lucrurile pe care le-ai facut.Stralucesc cand le privesti tu.Toti impreuna,o singura fiinta,curgand toti spre tine precum raul in mare.Acel rau coplesitor,oare de unde vine?Cum s-a furisat in lume?Din ce samanta a crescut?Cine ne ucide,cine ne fura lumina din noi?Ajuta durerea noastra sa creasca iarba,sa straluceasca soarele?Crezi inca in aceea Lumina frumosa?Invata-ma si pe mine."

In loc de sfarsit:,,In urma, va veni sfarsitul, cand El va da Imparatia in mainile lui Dumnezeu Tatal, dupa ce va fi nimicit orice domnie, orice stapanire si orice putere. Caci trebuie ca El sa imparateasca pana va pune pe toti vrajmasii sub picioarele Sale. Vrajmasul cel din urma, care va fi nimicit, va fi moartea. Dumnezeu, in adevar, "a pus totul sub picioarele Lui". Dar cand zice ca totul I-a fost supus, se intelege ca afara de Cel ce I-a supus totul. Si cand toate lucrurile Ii vor fi supuse, atunci chiar si Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu sa fie totul in toti."( I Corinteni 15:24-28)

[laviniu]

Sunt pasare (nu stiu cat de maiastra), dar cu plecaciune recunosc ca m-as da spinilor lumii tale , caci stiu cum ca fiecare respiratie desprinsa celei ultime , m-ar inalta pana acolo unde tu prieten drag imi vei zambi din nou!Nu lumeste, nu cu alta directie decat cea a inaltarii, dincolo de tot imposibilul de rostit celor prea orbi sa auda, vazand...Bun ramas !

[MariS_]

În prealabil postat de Scotland The Brave

Partea a-III-a

Cand mi-am dus baiatul mic la gradinita,era o zi frumoasa de toamna.Stateam intr-un colt si il priveam,in tot acel furnicar uman.Fiind o gradinita multinationala erau copii din toate natiile si culturile.O fetita libaneza,am aflat mai tarziu,s-a asezat langa el,la fel de speriata.Instinctiv s-au luat de mana.Ma uitam fara sa pot sa reactionez.Cu ochii lor mari si sinceri,speriati si timizi priveau lumea care se pregatea sa-i devoreze.Una dintre educatoare i-a vazut si s-a dus in fata lor.Cu o voce blanda si calda,cu mainile deschise,i-a chemat la ea.Amandoi s-au inseninat,au zambit si au alergat la ea in brate.M-am gandit ca asa erau Adam si Eva,doi copii inocenti,care alergau in bratele Tatalui.Mai tarziu cei doi micuti vor afla de la unii ca pielea de o culoare diferita este,cateodata,o problema,ca religia ii desparte,sau bogatia si saracia.Inocenta se va pierde,se va retrage timida in roua diminetii noastre primordiale.Dar atunci,il acel moment,ei inca nu stiau de acele reguli si sisteme.Au auzit un glas cald si bun si s-au dus dupa el cu incredere,fara sa puna intrebari.Nu cumva asta ni-se cere si noua?Nu cumva asa ne vom intoarce toti,la final,acasa la Tatal Ceresc?O intrebare poate retorica,intre doua lupte intre sisteme moarte si prafuite.Ca sa iti recastigi insa inocenta trebuie sa lepezi tot ce te murdareste,haina manjita a constiintei pervertite.Si asta doare dar trebuie smuls cu orice pret,undeva inauntru.

Dragule si prietene, asta e cea mai buna marturisire de credinta pe care ai fi putut-o face, aceea care vine din inima. Ai lasat citatele, dogmele, teoriile deoparte si ai scos la suprafata ceea ce e mai bun in inima ta. Asa te-a sfatuit batranul tau prieten si asa te sfatuieste si de acu' incolo. Dragule, oriunde ai merge, Dumnezeu fie cu tine, iar gandul meu cel mai bun te va urmari mereu. Si cand simti un dor de batranu', mai scrie-i. Te imbratiseaza, batranul tau prieten, cel ce vine sontang, sontang, in urma ta. MariS

Si-acu' o poveaste. Se facu ca era, odata, demult si intr-un loc uitat de Dumnezeu, un batran lopatar ce avea o barcuta veche, ca si el, si care isi castiga traiul ducand clientii cu barca sa de la un mal la altul al unui lac mare si adanc. Intr-o zi vine la batran un tanar cu o carte neagra sub brat si ii cere sa-l duca pe malul celalalt. Batranul il invita in barca si porni. Era o zi frumoasa de toamna, atunci cand frunzele se aprind in culori diverse, aramii, galbene, rosietice, iar soarele isi revarsa dulceata cu darnicie peste toata faptura. Omul nostru vazand ca batranul vaslea incet si tacut si ca trecerea lacului dura destul de multisor deschise discutia intrebandu-l pe batran daca a citit Biblia. Batranul raspunse in doi peri: - Mi-au murit parintii. - Mosule, zise tanarul cu cartea, eu te-ntreb una, mata raspunzi alta. Uite, asta e Biblia si e cea mai importanta carte care s-a scris vreodata. E mai importanta si decat mine sau decat matale. Aici sunt scrise cuvintele lui Dumnezeu, intelegi? Batranul nu raspunse. - Da', mosule, ia spune, asa vreo rugaciune mai spui si matale? - Mi-a murit sotia, zise absent batranul. - Mai mosule, mata esti sucit rau, eu intreb de una, mata raspunzi in dodii. Uite, zi-mi clar, crezi mata in Dumnezeu? - Mi-au murit si copiii, zise iarasi, privind fix, batranul. -Bai, mosule, da' matale esti rau dus cu pluta, pai si normal ca ai numai necazuri ca mata Biblia nu citesti, rugaciuni nu stii si nici nu crezi in Dumnezeu. Eu ma si mir ca Dumnezeu mai tine unul ca tine pe pamant, asa un pacatos si netot la cap. Eu in locul Domnului l-as arunca in apa cea mai adanca, ca unul ca asta nu merita mila Domnului. Dar, numa' ce termina tanarul de zis si barca se cutremura toata, nu se stie ce-a fost, ori se agata de ceva, ori se lovi de vreun bustean, ori pur si simplu se dezechilibra si apoi se rasturna cu fundul in sus. Boloboc, baldabac, amandoi cazura in apa. Tanarul nu stia sa inoate si cand se vazu in apa incepu sa dea disperat din maini si sa strige cat il tinea gura dupa ajutor. Batranul, insa, era bun inotator, dar in loc sa se repeada la tanar si sa-l scape de inec, el se scufunda in apa si statea cat statea apoi iesea sa respire si din nou se scufunda. Facu aceasta de cateva ori, spre disperarea tanarului, care de-abia mai respira, inghitise la apa cu nemiluita si nici sa strige nu mai reusea. Era convins ca batranul era nebun si ca il lasa sa moara inecat. Dar, intr-un tarziu, mai mult lesinat decat viu, se simti insfacat de-o mana zdravana si tras in barca, care era acum asezata din nou pe apa. Batranul se aseza apoi calm la vasle si duse incet si sigur barca pe celalalt mal, fara sa mai scoata o vorba. Tanarul isi revenea putin cate putin. Cand ajunsesera pe malul celalalt tanarul vru sa scoata banii ca sa plateasca cursa dar se razgandi si intreba cu mare suparare in glas pe batran: - Ce faceai, netotule, cand eu te strigam sa ma salvezi? Vroiam sa-ti platesc cursa dar nu meriti niciun ban, esti un batran nemernic! Batranul nu zise nimica, doar cat se apleca si lua din barca o carte neagra pe care o dadu tanarului. Tanarul holba ochii si nu-i veni sa creada: era ... Biblia.
Har, smerenie si jertfa de sine.

[ALEXANDRU ANASTASIU]

În prealabil postat de Scotland The Brave

Motto:,,Tinuturile Scotiei,impreuna cu toti locuitorii lor,proclama Sfanta Evangheliei a lui Isus Hristos,concetatenilor lor si tuturor tinuturilor si popoarelor care marturisesc pe acelasi Domn Isus impreuna cu noi,le dorim harul,mila si pacea de la Dumnezeu,Tatal Domnului nostru Isus Hristos,si duhul unei judecati drepte.Salutari calduroase"(Confesiunea Scotiana de Credinta)

Din start, sunt două greşeli:
1. Numele Domnului Iisus Hristos este mutilat, arătând necredinţa în realitatea că este Dumnezeu. Aşadar vă întreb: credeţi că este Creatorul cerului şi al pământului? Pentru amănunte despre numele lui Iisus vezi:

În prealabil postat de ALEXANDRU ANASTASIU

Maica Domnului şi Biblia sectară. Citat: În prealabil postat de Scotianul

2. Sfânta Evanghelie nu este proclamată de scoţieni ci de Sfinţii Apostoli. Deci important este ca să nu avem o confesiune scoţiană, locală, apărută în timp, precum ciupercile după ploaie, ci una apostolică, de pe timpul lui Hristos.
Gal.3:28. Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus.

În prealabil postat de Scotland The Brave

Cine conduce astazi mersul lumii?

Acum urmează o filozofie deşartă, o succesiune de truisme, pe care o poate face şi un elev din liceu. Diferenţa o face tonul care este foarte dispreţuitor. Tipic de altfel celor ce se închină unui Dumnezeu mânios.

În prealabil postat de Scotland The Brave

[font=Verdana]Scripturile afirma ca Dumnezeu sade pe scaunul Sau de domnei si ca deciziile sunt in mainile Lui.EL conduce toate lucrurile,dupa sfatul voii Sale.Vointa lui este ireversibila,EL este absolute suveran in fiecare domeniu al vastei lui Imparatii.Nu sunt decat doua alternative:Dumnezeu sa stapineasca sau sa fie stapinit,sa implinesca voia Sa sau faptura sa-I zadarnicesca planurile.

Deja când încep să expună teologia calvină textul se zbate spectaculos şi fraudulos la extreme care nicidecum nu sunt caracteristice pinguinilor darămite celor ce primesc cinstea de a avea Sfinte Moaşte.
Libertatea omului este deplin anulată, nepomenindu-se nimic de ea. Este tocmai vederea extremă care anulează adevărul. Nu se pune problema ca omul să decidă pentru Dumnezeu şi restul făpturii, mutilând libertatea lor dar nici Dumnezeu să fie suveran peste libertatea omului. Deci nu e valabilă nici o extremă nici cealaltă. Decizia lui Dumnezeu pentru întreaga făptură este cu adevărat absolută, dar o decizie a absolutei iubiri iar nu a absolutei mânii. În decizia lui, fiindcă atotputernicia Sa constă în smerenia Sa uriaşă, este ca în mod absolut omul să decidă cele privitoare la soarta sa personală, istorică şi veşnică. Aşadar Dumnezeu Se supune voii făpturii Sale pentru a o face şi pe ea, de fapt pe om, asemenea Sieşi, adică deplin liber la modul absolut pentru sine. Deci amândouă extremele de fapt nu se împlinesc ci este valabilă uriaşa dragoste a lui Dumnezeu care le îmbină pe amândouă şi încă pe Sfânta Cruce.
Ps.5:12. Că Tu vei binecuvânta pe cel drept, Doamne, căci cu arma bunei voiri ne-ai încununat pe noi.

nici iadul, nici satana cu toţi dracii şi nici însuşi Dumnezeu nu pot a sili pe om să facă ceva, dacă omul nu vrea pentru că aşa ne-a iubit Dumnezeu:

Fac.1:26 Şi a zis Dumnezeu: “Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!”

Vedeţi, deşi Dumnezeu:

I.Tim.2:4. voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină.

Nu-i poate sili, lăsându-le deplina libertate să voiască sau să respingă

Marcu 8:34. Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.

Apoc.3:20. Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine.

Dumnezeu nu este violator ci Mire.

În prealabil postat de Scotland The Brave

Ajungand la acesta concluzie realizezi ca orice boala grava are nevoie de un remediu pe masura.Oamenii sunt satui de platitudini si generalitati si nu exista ceva care sa dea mai multa vigoare spirituala decat o intelegere scripturala a intregului character al lui Dumnezeu:

E adevărat, dar scoţienii, deşi rude în istorie cu noi, dar fiind mutilaţi de calvinism nu o au. Sunt plaţi şi generali şi nu înţeleg defel Sfânta Scriptură. Dacă nu înţeleg esenţa Ei:

I.Ioan 4:8. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire.

Cum ar putea ei să dea la alţii ceea ce nu au.

În prealabil postat de Scotland The Brave

Multi presupun ca EL nu este decat un spectator de la distanta,care nu se implica direct sau daca o face o face limitat,la granita cu vointa omului pacatos.Ce impietate.Omul are vointa dar si Dumnezeu are.Omul este inzestrat cu putere dar Dumnezeu este atotputernic.Lumea materiala este guvernata de legi dar in spatele lor este Legiuitorul.Omul este o simpla faptura iar Dumnezeu este Creatorul iar ,, Dumnezeu tare”(Isaia 9:6) exista cu ere nesfarsite inainte ca omul sa vada lumina.EL avea facute planurile Sale inainte de intemeierea lumii iar pentru ca EL este infinit in putere,iar omul finit,planul si scopurile Lui nu pot fi zadarnicite de faptura mainilor Sale.Daca porniti de la lume in cautarea lui Dumnezeu atunci s-ar putea ca Dumnezeu sa para a nu avea nici o legatura cu ea.Insa daca incepi cu Dumnezeu si apoi iti indrepti privirea spre lume atunci se va face lumina.Fiindca Dumnezeu este sfant,mania Lui arde impotriva pacatului.Fiinca este neprihanit Judecata Lui se abate impotriva celor ce se razvratesc.Fiindca EL este credincios EL isi va tine promisiunile neschimbate pana la capat.Fiindca este omnipotent nimeni nu poate sa i-se impotriveasca sau,si mai putin,sa rastoarne sfatul Voii Lui.Pentru ca este omniscient nici o dificultate nu-I descumpaneste intelepciunea.

Presupunerea că este doar spectator la distanţă este a papiştilor. Iar opinia că omul nu este atotputernic în decizia privind soarta sa şi că nu este veşnic în alegerea sa este a calvinilor şi a altor protestanţi, dar nu a Sfintelor Scripturi:
Matei 25:46. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică.
Osânda şi răsplata este veşnică din cauză că oamenii au decis să fie veşnic cu Dumnezeu sau să fie veşnic fără de Dumnezeu. Dumnezeu n-a putut să-i silească, după cum ar fi vrut. Adică să fie toţi cu El.
După cum şi greşesc când spun că Dumnezeu este neschimbător în hotărârea Sa. El se schimbă după a noastră pocăinţă:
4 Reg.20:1. În zilele acelea s-a îmbolnăvit Iezechia de moarte şi a venit la el Isaia proorocul, fiul lui Amos, şi i-a zis: “Aşa grăieşte Domnul: Fă testament pentru casa ta, căci nu te vei mai însănătoşi, ci vei muri!”
4 Reg.20:2. Atunci s-a întors Iezechia cu fata la perete şi s-a rugat Domnului,
4 Reg.20:3. Zicând: “O, Doamne, adu-ţi aminte că am umblat înaintea feţei Tale cu credinţă şi cu inimă dreaptă şi am făcut cele plăcute în ochii Tăi!” Şi a plâns Iezechia tare.
4 Reg.20:4. Isaia însă nu plecase încă din cetate, când a fost cuvântul Domnului către el şi i-a zis:
4 Reg.20:5. “Întoarce-te şi spune lui Iezechia, stăpânul poporului Meu: Aşa zice Domnul Dumnezeul lui David, strămoşul tău: Am auzit rugăciunea ta şi am văzut lacrimile tale; te vei vindeca şi a treia zi te vei duce în templul Domnului;
4 Reg.20:6. Şi voi mai adăuga la zilele tale cincisprezece ani şi din mâna regelui Asiriei te voi izbăvi pe tine şi cetatea aceasta o voi apăra pentru Mine şi pentru David, robul Meu!
Iar exemplele sunt nenumărate, aproape la tot pasul în viaţă şi în Sfânta Scriptură.
De aceea scoţienii şi calvinii într-un glas ajung iarăşi la aceeaşi concluzie hulitoare că Dumnezeu este mânios şi răzbunător. Îl văd „inflexibil” pentru că inflexibili sunt ei.

În prealabil postat de Scotland The Brave

Iar pentru aceste considerente,pentru ca Dumnezeu este Cel ce este si asa cum este,se poate vedea pe pamint ceea ce se vede-n present:judecatile Lui incep sa se reverse iar dreptatea lui inflexibila in fata raului si Sfintenia Lui imaculata determina tot ceea ce se desfasoara acum in fata ochilor dvs.Diferenta fundamentala dintre omul credintei si necredincios este ca necredinciosul este din ,,lume”judeca totul dupa standardele lumii,vede lumea din perspectiva simturilor si a timpului si cantareste totul in balanta intelegerii lui firesti,dorind sa decida asa cum vrea.Omul credintei il aduce pe Dumnezeu in toate,priveste totul din punctual Lui de vedere,evalueaza valorile dupa standardele spirituale si priveste viata doar in lumina vesniciei.Procedand astfel el primeste ceea ce vine din mana lui Dumnezeu,linistea in mijlocul furtunii,bucuria in nadejdea Slavei Lui.

Aici iar observăm un snobism de tip gnostic. Omul credinţei trece prin cele trei faze, dacă vrea, iar nu dacă e silit de predestinaţia lui Dumnezeu, de la cunoştinţa trupească la cea sufletească la cea duhovnicească. Şi de multe ori pleacă spre cunoaşterea lui Dumnezeu de la această lume, care este o carte minunată pentru contemplaţia lui Dumnezeu:
Ps.18:1. Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria.
Ps.18:2. Ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă.
Ps.18:3. Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă.
Ps.18:4. În tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor.

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Dragul meu scoţian ai spus că ne vei prezenta calvinismul pe care noi nu îl înţelegem. Dar ce ai prezentat în prima postare este doar o subliniere a ceea ce noi am înţeles deja şi am prezentat mai înainte. Nu este deloc diferit. Probabil că nu-l înţelegi tu. Dacă l-ai înţelege ai fugi de el ca de cea mai cumplită hulă de la papism încoace. Te-ai face orice doar calvin ba. Calvinismul fiind beat de sângele vărsat în istorie, crede că omul nu are libertate (căci vrea să i-o răpească pentru sine) şi că Dumnezeu este inflexibil şi mânios, construindu-şi un Dumnezeu asemenea patimilor lui.
Dacă vrei să discutăm mai departe iar nu să acuzi de laşitate iar tu să-ţi iei jucăriile şi să pleci, (asta este al copiilor iar nu a bărbaţilor) nelăsând drept de replică, să-mi răspunzi te rog, punctual, din Sfânta Scriptură la cele ce ţi-am spus. Plecând bineînţeles de la întrebarea cheie: pentru tine Hristos este Dumnezeu după fire, având aceeaşi fire cu a lui Dumnezeu Tatăl sau nu?
În felul acesta se merită să scriu deoarece comunic cu un om iar nu cu o confesiune, abstractă şi stricată.
Dacă vom reuşi să dezbatem postarea acesta vom merge mai departe, dacă nu ce rost va avea?
Dacă nu vei răspunde voi înţelege că de fapt vrei să faci o reclamă, (în fuga de care îi acuzi pe alţii), la calvinism şi voi începe a posta Mărturisirea de credinţă Ortodoxă pe care a dezbătut-o întreaga Ortodoxie vis-a-vis de calvinism. Nu are rost să înlocuim cu sărmanele noastre cuvinte minunatele cuvinte pe care sinodul panortodox de la Iaşi le-a alcătuit atât de frumos în 1652, demontând pentru totdeauna preamânioasa doctrină calvină.
Îţi doresc duh blând şi liniştit, pentru a te putea îndrăgostit de Dumnezeu – Hristos

Matei 11:29 Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.

Căci numai aşa te vei putea mântui. Leapădă-te de dumnezeul cel mânios că este satana.
Şi asta nu o spun eu ca să cârteşti ci o spune Sfânta Scriptură:



I.Ioan 4:16. Şi noi am cunoscut şi am crezut iubirea, pe care Dumnezeu o are către noi. Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el.
I.Ioan 4:17. Întru aceasta a fost desăvârşită iubirea Lui faţă de noi, ca să avem îndrăznire în ziua judecăţii, fiindcă precum este Acela, aşa suntem şi noi, în lumea aceasta.
I.Ioan 4:18. În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire.
I.Ioan 4:19. Noi iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit cel dintâi.
I.Ioan 4:20. Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească.
I.Ioan 4:21. Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său.

Poate va urma, scoţianul doar are deplină libertate, ca şi toţi oamenii de altfel. Nici Dumnezeu nu-i poate sili.

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Dragul meu în această postare mă faci foarte fericit!!! Nu mai eşti calvin!!! Aş putea spune că eşti aproape Ortodox. Dar nu o pot face deplin căci îşi lipseşte nădejdea cea adevărată, înţelegerea vieţii în Hristos (radical diferită de cea de pe pământ) şi deci şi a iubirii Lui şi înţelegerea adevărată a libertăţii umane şi deci a Sfintei Cruci. Dar mai ales, îţi lipsesc Sfintele Taine.
Aici dragul meu scoţian vorbeşti în sfârşit ca un om. am putea pleca la o discuţie reală de aici, lăsând-o cea veche să plece cu pace pe la calvini.

În prealabil postat de Scotland The Brave

Partea a-III-a

[font=Verdana]Cand mi-am dus baiatul mic la gradinita,

Ceea ce pomeneşti aici este o inocenţă a fericirii biologice căzute. De fapt lumea aceasta este un câmp înfricoşat de război în care inocenţa este una din capcane:


I.Cor.14:20. Fraţilor, nu fiţi copii la minte. Fiţi copii când e vorba de răutate. La minte însă, fiţi desăvârşiţi.



Adam şi Eva nu erau copii inocenţi ci oameni contemplativi în duh, care însă, crezând din naivitate, în vorbele şarpelui, şi-au pierdut cunoaşterea sufletească şi au căzut în cea trupească. De atunci naivitatea a devenit una din cursele foarte periculoase în războiul duhovnicesc. Nu le-a folosit la nimic naivitatea înjugată cu mândria, ce le-a lăsat naivitatea a fost că, necăzând prin ei înşişi precum Lucifer, se mai pot căi. Nu se pune problema războaielor religioase, de neam, de regiune dacă noi vom căpăta o minte matură hrănită cu minunatele învăţături ale Sfintelor Scripturi şi mai ales cu înfricoşatele Taine. Războaiele religioase, după cum vei vedea mai departe când vom descrie asasinatele lui Jean Calvin, au apărut nu prin pierderea inocenţei ci prin fanatizarea ei. Au crezut în prostia inocenţei lor, murdărite de mândrie, că pot sluji Dumnezeului iubire cu pumnalul şi tortura, prefăcându-şi patimile în dumnezeul cel mânios. Nimeni nu cere în Ortodoxie o bătălie cu ereticii ci doar o ferire de ei deoarece ei au toxine foarte periculoase, ale credinţei, ce duc la fanatism şi aduc acele războaie pe care tu le-ai descris şi de care şi tu ai fost ispitit puţin mai devreme. Parcă vedeam în tine idolul dumnezeului mânios. O credinţă fanatică duce la război iar nu asumarea unei credinţe drepte care te face ca un miel în mijlocul lupilor.
Conştiinţa să şti că se perverteşte mai întâi prin credinţă greşită şi apoi prin fapte. Nu poate satana să dea o învăţătură rea sau să facă pe om să facă o faptă rea dacă nu-l convinge mai întâi că e bună. De aceea păcatele minţii sunt cele ce pervertesc mai întâi: uitarea, neştiinţa, erezia împotrivirea la adevărul învederat pentru a-ţi dogmatisi păcatul şi altele.

În prealabil postat de Scotland The Brave

Partea a-III-a[font=Verdana]Exista o legenda despre o pasara care canta o singura data in viata, mai dulce decat orice alta vietate de pe fata pamantului.

cum să zâmbească Dumnezeu când făptura Lui piere. Doar dacă este un dumnezeu sadic ca al calvinilor. El suferă că şi făptura piere din cauza păcatului nostru. Şi toată făptura suspină după mântuirea noastră.

Vezi noi ortodocşii avem legenda păsării Phoenix care, după ce se jertfeşte, arsă de tot, învie din propria cenuşă, zburând spre ţara cea fericită. De aceea noi credem că Sfânta Cruce nu a fost un asasinat sadic al lui Dumnezeu ca să-Şi satisfacă dreptatea şi o plată de răscumpărare în mâinile unui dumnezeu mânios. Nu asasinatul sadic al lui Hristos dă satisfacţie unui dumnezeu mânios ci Sfânta Cruce cea preafrumoasă este o jertfă a iubirii ce vede în Sfânta Cruce poarta către biruinţa asupra morţii noastre şi dobândirea în firea noastră a vieţii (mai presus de viaţa lui Adam fără de păcat) a vieţii înviate şi înălţate pe tronul lui Dumnezeu a întregii firi îndumnezeite în Hristos. Credem în triumfului învierii prin Sfânta Cruce asupra noastră iar nu în satisfacerea melodioasă a unui dumnezeu rănit din cauza mândriei lui. Pasărea noastră Pheonix se jertfeşte aşadar pentru înviere iar nu se jertfeşte ca pasărea spin, în deşert, doar pentru a forţa un dumnezeu mânios să zâmbească, am putea spune sadic şi pilindu-şi unghiile. Chiar nu vezi ce lipsită de sensibilitate şi nădejde este istorioara ta? De aceea viziunea voastră este deznădăjduită supusă unui dumnezeu mânios, iar a noastră, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur este aşa:
„Când îl văd pe Hristos răstignit, eu văd pe Împăratul Slavei.”


Pe de altă parte regulile nu ucid (dacă nu sunt calvine, mânioase), ci dau o deplină libertate:

Ioan 8:31. Deci zicea Iisus către iudeii care crezuseră în El: Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei;
Ioan 8:32. Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi.

Vezi aşadar că numai în Cuvântul lui Hristos avem deplina libertate? Şi aceasta nu e numai o regulă ci chiar o poruncă:

Ioan 13:34. Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.
Ioan 13:35. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii

Ioan 13:34. Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.
Ioan 13:35. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii

Aşadar nu se poate viaţă în Hristos fără reguli ba mai puternic, porunci.

Aceasta este autentica viaţă în Hristos după această regulă adevărul în iubire. După cum spunea Părintele Prof. Constantin Galeriu: „Adevărul fără iubire ucide. Iubirea fără adevăr este o slabă vibraţie sentimentală.”


Pe copil inocenţa nu l-ar fi putut salva de la cancer dar Sfântul Maslu da. Sunt nenumărate cazuri şi de copii şi de oameni mari care numai inocenţi nu erau.



Nu putem fi cu Hristos dacă nu-L mâncăm:



Ioan 6:53. Şi le-a zis Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi.
Ioan 6:54. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.
Ioan 6:55. Trupul este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură.
Ioan 6:56. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el.





Cum poţi tu să fi cu Hristos dacă nu-I mănânci trupul şi nu-I bei sângele. Ar însemna că El este un mincinos în cele spuse mai sus, că ar putea să trăiască cineva în Hristos, fără de Hristos. Cum să fi cu Hristos fără să te împărtăşeşti? Să nu fie! Cum să scapi de moarte şi să nu fi speriat de ea dacă nu ai Viaţa - Hristos în tine?


Karl Barth spunea, dar nu înţelegea, filozofa, dar deznădăjduia. Vedea dragostea lui Hristos dar nu înţelegea libertatea Lui când a luat asupra Sa şi neputinţele şi păcatele noastre. Nu înţelegea nici vinovăţia omului care nu este o declaraţie de război a unui dumnezeu mânios ci o stare de mutilare a firii.
Dragul meu lasă învăţăturile deşarte şi putrede care nu te pot hrăni sufleteşti şi vino la Ortodoxie. Aici vei găsi sensul existenţei tale. Sursele tale sunt fade şi întunecate, nelămurite. De, ca-n filme. Iar credinţa ta şovăie între calvinismul cel fanatic prin dogme mânioase şi ecumenismul cel mlăştinos, total adogmatic, total imoral. Numai în Ortodoxie poţi găsi echilibrul dogmelor în iubire.

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Un mic răspuns la şchiopătarea lui Karl Barth, din cartea, pe care din nou ţi-o recomand (deşi ar fi bine să începi cu Sfântul Ioan Gură de Aur):
Uimit de Hristos, pag. 232-245:





Sfântul Maxim Mărturisitorul (sec. al VI-lea) a scris:
„O chezăşie sigură pentru aşteptarea cu nădejde a îndumnezeirii firii omeneşti, este dată de întruparea lui Dumnezeu care îl face dumnezeu pe om, în aceeaşi măsură în care Dumnezeu însuşi S-a făcut om.
Fiindcă este clar că El, Care a devenit om fără de păcat (cf. Evrei 4, 15), va îndumnezeii firea omenească fără să o schimbe în fire dumnezeiască,
şi o va înălţa din dorinţa Sa la aceeaşi măsură, căci S-a smerit pe Sine de dragul omului. Aceasta învaţă în chip tainic Sfântul Pavel când spune: « ...ca să arate în veacurile viitoare covârşitoarea bogăţie a harului Său, prin bunătatea ce a avut către noi întru Hristos Iisus» (Efeseni 2, 7)"32.
Sfântul Atanasie cel Mare spune despre Dumnezeu: „într-adevăr, El a asumat omenitatea pentru ca noi să devenim dumnezeu" (adică să devenim asemănători cu Dumnezeu).
învăţătura Bisericii primare este că scopul mântuirii noastre este ca, prin har, să devenim tot mai mult ceea ce Dumnezeu este prin fire. Aceasta se realizează fără anihilarea distincţiei ontologice absolute dintre necreat şi creat. Omul nu devine niciodată efectiv Dumnezeu. Mai degrabă, el înaintează veşnic în asemănarea cu Dumnezeu, un proces sau o călătorie fără de sfârşit. Cu alte cuvinte, în îndumnezeirea sa, omul trăieşte unirea reală cu Dumnezeu, dar nu se uneşte cu Fiinţa divină.
în concepţia Sfântului Atanasie, în special, şi a Ortodoxiei, în general, răspunsul la întrebarea „De ce a devenit Dumnezeu om?" este ,Pentru ca omul să devină dumnezeu", sau să înainteze în asemănarea cu Dumnezeu pentru veşnicie. O definire teologică mai precisă ar suna cam aşa: Dumnezeu, Care este Dumnezeu prin fire, a devenit om pentru ca omul să poată înainta veşnic în asemănarea cu Dumnezeu după har, tară ca vreodată să poată deveni dumnezeu prin fire. Aşadar, credinciosul ortodox consideră că dacă scopul principal ar fi să devină mai bun din punct de vedere moral, atunci întruparea lui Hristos nu mai este necesară şi nu are nici un rost, fiindcă Dumnezeu ne poate îmbunătăţi modul de a ne comporta şi fără întrupare. Scopul întrupării a fost de a ne face capabili să experiem o metamorfoză, care nu s-ar fi putut produce decât prin unirea noastră reală cu omenitatea Dumnezeului întrupat.



John Meyendorff, un teolog ortodox de frunte, a scris următoarele: „Cuvântul Cel mai înainte de veci este subiectul morţii lui Hristos, pentru că în Hristos nu există vreun alt subiect personal în afară de Cuvântul; doar cineva poate muri, nu ceva, nu o fire sau trupul"39.
Cea de-a doua Persoană a Fericitei Treimi, Cuvântul Cel veşnic al lui Dumnezeu, S-a întrupat din iubire; luând asupra Sa omenitatea (firea omenească), a îngăduit însuşi ca să pătimească şi să moară în omenitatea Sa. Nu a fost omenitatea Sa cea care a pătimit şi murit în locul Persoanei Sale; Persoana Sa a fost Cea care a pătimit şi murit în omenitatea Sa. Desigur, atunci când vorbim despre Dumnezeu că „a murit" nu spunem că a încetat să mai existe, ci că s-a petrecut o separaţie de trei zile între Persoana lui Hristos Cel mai înainte de veci şi trupul Său.
Două cuvinte greceşti folosite în Noul Testament redau ce s-a petrecut la întrupare. Expresia: „S-a deşertat pe Sine", de la Filipeni 2, 7 este întemeiată pe cuvântul grecesc kenosis, care înseamnă „golire"*. Asemănător, cuvântul grecesc sugkatabasis înseamnă literal „a coborî împreună cu", semnificând condescendenţă [pogorământ, bunăvoinţă] dar şi înjosire. Este de neînţeles faptul că Dumnezeu Fiul Se naşte ca om vulnerabil în acest act de pogorământ/bunăvoinţă. Făcând aceasta El Se supune pe Sine la durerea, mâhnirea şi ispitele obişnuite ale omului, ajungând până la pătimirea şi moartea pe o cruce.
Patima lui Hristos din Săptămâna Mare este numită de creştinii ortodocşi „umilinţa cea mare a lui Hristos". Intrarea lui Hristos în Ierusalim în Duminica Floriilor a stabilit orânduiala pentru Săptămâna Mare: „Iar acestea toate s-au făcut, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin proorocul, care zice: «Spuneţi fiicei Sionului: Iată împăratul tău vine la tine blând şi şezând pe asină, pe mânz, fiul celei de subjug»" (Matei 21,4-5).
Smerenia lui Hristos nu este considerată de creştini drept o slăbiciune morală, ci o putere morală. Smerenia lui Dumnezeu nu este expresia unei vine sau a vreunei incompatibilităţi, ci este o manifestare a desăvârşirii.

Dumnezeu nu încetează să fie smerit după înviere, ca şi cum smerenia nu ar avea o realitate veşnică - ca şi cum nu ar avea decât o valoare creată, utilitară, temporară necesară pentru mântuirea omului. După înviere! Hristos a continuat să poarte rănile Sale - Toma, apostolul „care se îndoia" chiar le-a pipăit urmele. Concepţia creştin ortodoxă este că Hristos S-a înălţat la ceruri cu omenitatea Sa slăvită dar îşi păstrează veşnic rănile Sale. De ce? Fiindcă rănile Sale sunt o mărturie şi o confirmare veşnică a iubirii Iui Dumnezeu, exprimată către noi în smerenie absolută. întruparea Sa nu a fost un simplu eveniment temporar; ea este veşnică fiindcă a fost înălţată întru veşnicie. Dumnezeu nu încetează niciodată să fie smerit fiindcă El ne iubeşte, hrăneşte şi susţine fără contenire. Această concepţie este specifică credinţei creştine şi este cel mai clar expusă şi înţeleasă în Ortodoxie.
* aici Părintele James Bernstein remarcă faptul că în engleză sunt trei traduceri ale acestei expresii, toate având aceeaşi semnificaţie: „made himself of no reputation", „made Himself nothing", „emptied Himself (n. tr.).







Chiar nu vrei să ne vedem faţă către faţă, ca să putem vorbi în şoaptă despre Dumnezeu? Eu vin Sâmbăta viitoare la Bucureşti. Nu ai vrea să ne vedem sau acum eşti prin înălţimile munţilor?

Motto:,,Eu ma aflu acum foarte aproape de Dumnezeu si nu imi mai trebuie decat sa intind mana spre EL"(Constantin Brancusi).

Piesa bufa dupa situatii reale din viata sau cum de intamplarile lui Woland nu mai par chiar atat de imposibile.Nota autorului:piesa bufa=O piesa bufa este o piesa care te face sa razi, care are o logica (mai mult sau mai putin evidenta, dar are), nu te agreseaza nici vizual si nici auditiv. Nu te face sa-ti smulgi parul din cap de enervare cand vezi ca ceea ce se intampla pe scena in minutul 1 nu are nici o legatura cu ce se intampla in minutul 2.Pe scurt o buna definitie a vietii virtuale.Personaje:Sfantul Alexandru,pacatosul Scotian,maicuta Doua Fete,Diavolul,Bunul Dumnezeu.Restul personajelor sunt pura fictiune.

Actul I Scena I

Inchisoarea pacatelor.Mizera,intunecoasa,cu umbre mefistofelice napadind peretii.Vantul regretelor suiera amenintator prin geamul incadrat cu zabrele constiintei.Soarele aproape ca nu mai ajune pe paiele umede pe care Scotianul sta chircit.Se zbate,sufera,isi plange amarul.Amintirile il napadesc,il incoltesc.Isi da seama ca a gresit,ca a picat in erezie.Este un eretic,ce gand infricosator.Parca toti sfintii il privesc cu asprime.Scotianul tremura,isi infunda degetele in urechi,nu mai vrea sa auda acel glas care ii spune: ,,Am socotit totdeauna virtutea şi ştiinţa drept daruri mai mari decât nobleţea şi bogăţia.Reputaţia e o născocire proastă şi înşelătoare; dobândită adesea fără merit şi pierdută fără nicio vină.De coasa vremii n-ai apărători; doar prin urmaşi o-nfrunţi când o să mori!Glumind, bufonii - ades o nimeresc.Puţini sunt cei care ştiu cât de mult ar trebui să ştie, ca să ştie cât de puţin ştiu.Restul e tăcere."

Peretii parca se strag,lumea se dezintegreaza in zeci de particule intunecoase.Mici demoni,rai si perfizi,plini de propriile frustrari si inselaciuni,ii danseaza in fata ochilor: ,,Nu-i de mirare, stăpâne; cum să nu vorbească un leu, când sunt atâţia măgari care vorbesc?Oamenii ar trebui sa fie ce par; iar cei care nu sunt, n-ar trebui nici sa para.Glumeţii se dovedesc adesea profeţi."

Si totusi,el stie ce a simtit,stie ce a fost in sufletul lui.Si totusi ei nu stiu si vor sa il invete,sa il puna-n ordinea lor stramba,in care nici ei nu traiesc.Orice lumina o filtreaza,ii pun praf de stele moarte pe ea,o transforma in candela lor stinsa dar cu bec economic.Scotianul se uita pierdut in zare:

,,Mizeria mă face să primesc, şi nu voinţa mea.De-am fost crud, am fost pentru că am vrut să fiu şi milostiv.Prin dăruire te păstrezi de-a pururi,Şi-asa rămâi, cum ştii să-ţi dai contururi.Trecutul e-un prolog.Timpul este prea lent pentru cei care aşteaptă, prea iute pentru cei care se tem, prea lung pentru cei care se plâng, prea scurt pentru cei care sărbătoresc.Dar, pentru cei ce iubesc, timpul este o eternitate.Înfrânge-ţi durerea, fii vesel de se poate, căci tot la zi ajunge şi cea mai lungă noapte.Noi când ne naştem plângem că intrăm... pe aceasta mare scenă de bufoni!"

Maicuta Doua Fete cere gardianului dogma sa-i deschida usa.Vrea sa vorbesca condamnatului,sa-l aline.Urmeaza apoi ca lumea sa afle trairea lui dar oare mai conteaza asta?Ea vrea sa il ajute,chiar si cu pretul raului ascuns caci cum se numestea acel bine care este doar izvorat din patima ta?: ,,Diavolul foloseşte şi Scriptura când vrea să-şi atingă scopul.Ai fost inselat.Aşteptarea este rădăcina tuturor durerilor de inimă.Pocaieste-te si vino inapoi.Iadul este gol şi toţi diavolii sunt aici.Deşertăciune grea, voioasă jale! Haos diform de forme ideale! Avânt de plumb! Lumină, fum! Foc, Gheaţă! Bolnav, dar teafăr! Somn de-a pururi treaz!".Scotianul o priveste cu lacrimi in ochi,crede in cuvintele ei.Maicuta valseaza prin aer,
imponderabila si imateriala:

,,Observă-te-n oglindă şi spune-ntruchipării
Că-i vremea de-o redare a chipului din ramă;
A cărei nouă umbră, de nu-i schimbarea stării,
Ademeneşte lumea şi-aruncă-n chin o mamă.
Nu ar dori frumoasa-ţi neplugărită-n pântec
Ca brazdele să-i fie de plugul tău arate?
Sau cine e nebunul ce-ar trece dintr-un cântec
În sânul nefiinţei cu-a lui posteritate?
Tu eşti oglinda mamei şi ea revede-n tine
Trecuta primăvară din floarea vârstei sale;
Aşa că prin fereastra secundelor susţine
În ciuda-mbătrânirii comorile-ţi sacrale.
De-n viaţă vei rămâne, pălind în amintire,
Străin îţi vei conduce oglinda la pieire."

Diavolul,dintr-un colt,priveste la Cel de sta langa Scotian: ,,Crezi, oare, că noi n-am iubit omenirea, de vreme ce am înţeles cu atâta umilinţă slăbiciunile ei şi am căutat din toată inima să-i uşurăm povară, îngăduind firii sale nevolnice chiar şi păcatul, cu condiţia ca să fie săvârşit cu ştirea noastră? De ce atunci vii acum să ne tulburi? De ce mă priveşti în tăcere cu ochii tăi blânzi, convins că dreptatea e de partea ta? Mai curând aş vrea să te văd mânios, nu-mi trebuie dragostea ta, pentru că nici eu nu te iubesc. De ce aş încerca să mă prefac? Nu-mi dau seama, oare, cu cine vorbesc? Ştii dinainte tot ce aş avea să-ţi spun, o citesc în ochii tăi. Cum aş putea, oare, să ascund de tine taina noastră? Poate că vrei totuşi s-o auzi din gura mea. Atunci ascultă: noi nu suntem cu tine, ci cu El, asta este toată taina noastră! De mult nu mai suntem cu tine, ci cu El; au trecut opt veacuri între timp. S-au împlinit opt veacuri de când am primit din mâinile lui ceea ce tu ai lepădat cu indignare, darul din urmă, pe care el însuşi ţi l-a oferit atunci, când ţi-a înfăţişat împărăţiile pământeşti. Noi am primit de la el Roma şi spada cezarului, decretându-ne stăpânitorii pământului, singurii lui împăraţi."

In Scotian lupta ajunge la paroxism.Demonii maniei si ingerii blandetii se lupta intr-o inclestare cosmica,apocaliptica.Bietul suflet este sfasiat,cusut la loc,taiat si peticit,ridicat la cer si zdrobit de pamint.Isi pierde suflarea si o recastiga precum un inecat.Lividsi epuizat,cu transipratii reci si camasa plina de sangele regretelor Scotianul priveste la raza de lumina ce intra prin tavanul diform si had,tavan al lumii si a mersului ei: ,,Iubirea este un fum făcut din arborii suspinelor. Purificată, e un foc în ochii celor ce se iubesc. Tulburată, este o mare hrănită cu lacrimile celor ce se îndrăgesc. Şi încă ce mai e? E nebunia cea mai înţeleaptă, fierea ce înăbuşă, dulceaţa ce ne mântuie.Mă îndoiesc că stelele sunt de foc. Mă îndoiesc că soarele se mişcă. Mă îndoiesc că adevărul poate fi minciună. Dar nicioadată nu mă îndoiesc că iubesc.Ce iad! Cu ochii altuia s-alegi!Cel mai bun crainic al bucuriei este tăcerea. Aş fi prea puţin fericit dacă aş putea spune cât sunt.Şoaptele mizerabile şi înveninate se raspândesc totdeauna cu mare repeziciune.Prin foc se stinge focul şi-un chin de groaza altui chin s-alină."

Maicuta Doua Fete are acum doar una.Cea reala,in care nu mai este prefacatorie.Priveste cu ochi fixi si goi la zbaterea nefericitului.Adevarul trebuie sa triumfe,chiar peste cadavrul lui: ,,O, Dumnezeule! Să pună oamenii un duşman în gura lor, ca să le fure mintea! Să ne transformăm cu bucurie, chef, plăcere şi aplauze în animale.Virtutea-i frumuseţe! Omul rău e cel mai urât. Cu nimic nu se mai însoţeşte mai bine frumuseţea decât cu cinstea.Mult zgomot pentru nimic!Nu sunt ce sunt.

De ce-ai cărat, risipitoare undă,
O moştenire-a frumuseţii-n spate?
Când a naturii lege se afundă
În inimi dezgolite şi curate:
De ce-abuzezi, zgârcenie nebună,
De bogaţia ce n-ai dat-o încă?
De ce, zaraf netrebnic, cânţi în strună
Esenţelor ce-n moarte se aruncă?
Purta-vei singur sufletul şi fala
Şi-ţi vei minţi încântătorul sine:
Atunci când firea-ţi va chema răceala
Cum vei răspunde... dur sau cu ruşine?
Cu tine, frumuseţea-ţi, îngropată
Să fie-ar trebui ca niciodată."

Actul I Scena II

Sfantul Alexandru,eliberat de pacat,salvat de zelotism,paseste curat si pur printre nemernicii mizerabili ce se tarasc pe lespezile reci ale podelelor,reci precum mormantul ce-i asteapta.Trebuie sa salveze suflete de la pieire,a auzit clar vocea care-i spunea asta: ,,Păcat că nebunilor nu li se îngăduie să spună cu înţelepciune ce-au de spus despre nebuniile înţelepţilor.Mai bine un nebun cuminte, decât un înţelept nerod."

Priveste cu mila si dragoste la epava umana din fata sa,cazut in necredinta,sufocat de erezie,prins cu lanturile amagirii: ,,Vai, sărmane Scotian! L-am cunoscut, Maicuta Doua Fete. Era un om plin de haz şi de o minunată fantezie. De mii de ori m-a dus în cârcă şi acum cât mi se îngrozeşte mintea! Îmi vine rău. Unde-ţi sunt poznele? Tumbele? Cântecele? Sclipirile acelea de veselie, care stârneau hohote la masă? N-a mai rămas nici una, ca să-şi râdă de strâmbătura ta de-acum? Stai cu fălcile încleştate?"

Il mangaie pe cap precum un parinte:,,Sunt doi stăpâni mereu în duşmănie:E bunul har, e crunta lăcomie.Şi când spre cer mai rău înclină sorţii,Atuncea vine negrul vierme al morţii..".In fundal Maicuta Doua Fete distribuie gratuit bilete la spectacolul din sufletul scotianului.Le-a scris pe paginile Bibliei lui eretice:

,,Cum valurile înspre ţărm se-mping,
Schimbându-şi locul val cu val din urmă,
Şi orele din noi se tot preling,
Minut peste minut se duc, se curmă.
Întâi ni-e naşterea luminător,
Apoi matură gloria irumpe;
Malefice eclipse ne-mpresor,
Şi Timpul, darnic ieri, azi daru-l rumpe.
Cea jună floare Timpul străpungând,
El trage brazde-n faţa cea frumoasă;
De al naturii miez mereu flămând,
Nimic nu cruţă crâncena sa coasă.
Dar versul meu i-o face, sper, în ciudă
Cântându-te, prin ani, în mâna-i crudă."

Scotianul priveste in sus,corus angelicus,marsaluind peste dracii invinsi si aruncati cu urlete-n focul iadului ii canta:,,Populaţia globului a ajuns la 6.666.666.666. de locuitori. O veste bună! Diavolul e depăşit numeric. S-ar putea să dea faliment.Am putea să fim geniali sau nebuni, în aceeaşi măsură. Depinde cine ne cântăreşte: Diavolul sau bunul Dumnezeu?"

Scotianul se taraste dupa sfat,il apuca cu mana de mantia lui ce se topeste precum fumul in noaptea constiintei noastre si ii spune:

,,Sătul de toate, moartea îmi invoc;
Văd vrednicul cerşind pentru mâncare,
Medalii pe distinsul dobitoc,
Credinţa răsplătită cu trădare;
Văd mantii aurite pe zălud,
Şi ţol de târfă pe virtutea pură,
Perfecţia o văd proscrisă crud,
Şi laşul văd puterea cum o fură;
Talentu-l văd de cenzori sufocat,
Ştiinţa uzurpată de prostie,
Dispreţuit ce e adevărat,
Şi rob la rău cel bun şi de-omenie.
Sătul de toate, toate le-aş lăsa
De n-ar fi-n lume ea - iubita mea."

Bunul Dumnezeu,undeva in coltul sau,uitat si incarcerat de folosirea corecta a numelui Sau,mediteaza trist: ,,A fi sau a nu fi? Aceasta-i întrebarea!M-a intrebat azi sfantul meu: ,,Ce citeşti, Doamne?"si Eu i-am raspuns: ,,Vorbe, vorbe, vorbe.De-am fost crud, am fost pentru că am vrut să fiu şi milostiv.Dac-as cinsti pe fiecare după merit, cine ar mai scăpa de bici?Pe fiecare află-l ce gândeşte, dar nu-i destăinui ce cugeţi Tu."

Corus Angelicus ii poarta pe aripi pe Sfant si pe Maicuta Doua Fete-ntruna singura.Scotianul,luat de umeri de catre Diavol,care ii sopteste tandru la ureche,drumul catre Iad, priveste inaltarea celor doi si urla in nemernicia lui tacuta:

,,Când ştii că visu-acesta cu moarte se sfârşeşte,
Că-n urmă-ţi rămân toate astfel cum sunt, de dregi
Oricât ai drege-n lume - atunci te oboseşte
Eterna alergare... ş-un gând te-ademeneşte:
Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi."

Actorii tristi dar corecti din punct de vedere religios va saluta la caderea cortinei.Nu vor schimba nimic si nici nu si-au dorit asta,altii schimba lumea dupa caricatura stramba a sufletului lor.Altii intuneca bucuria sub veninul urii lor,abia tinute-n frau,spumegand de patima si incrancenare.Dar ea,dragostea,batjocorita si violata de toti neghiobii,aruncata la cheremul intunericiului propriilor lor caderi si incadrari meschine,urata si urat mirositoare,abia mai rasufla.Dumnezeu,etern peste faptura trecatore ii tot spune ca auzind sa nu inteleaga:

,,In toate zilele Ma intreaba si vor sa afle caile Mele, ca un neam care ar fi infaptuit neprihanirea si n-ar fi parasit Legea Dumnezeului sau. Imi cer hotarari drepte, doresc sa se apropie de Dumnezeu. - "La ce ne foloseste sa postim" - zic ei - "daca Tu nu vezi? La ce sa ne chinuim sufletul, daca Tu nu tii seama de lucrul acesta?" - Pentru ca, zice Domnul, in ziua postului vostru, va lasati in voia pornirilor voastre si asupriti pe simbriasii vostri. Iata, postiti ca sa va ciorovaiti si sa va certati, ca sa bateti rautacios cu pumnul; nu postiti cum cere ziua aceea, ca sa vi se auda strigatul sus.

Oare acesta este postul placut Mie: sa-si chinuiasca omul sufletul o zi? Sa-si plece capul ca un pipirig si sa se culce pe sac si cenusa? Aceasta numesti tu post si zi placuta Domnului? Iata postul placut Mie: dezleaga lanturile rautatii, deznoada legaturile robiei, da drumul celor asupriti si rupe orice fel de jug;imparte-ti painea cu cel flamand si adu in casa ta pe nenorocitii fara adapost; daca vezi pe un om gol, acopera-l, si nu intoarce spatele semenului tau.
Atunci lumina ta va rasari ca zorile, si vindecarea ta va incolti repede; neprihanirea ta iti va merge inainte, si slava Domnului te va insoti. Atunci tu vei chema, si Domnul va raspunde, vei striga, si El va zice: "Iata-Ma!" Daca vei indeparta jugul din mijlocul tau, amenintarile cu degetul si vorbele de ocara, daca vei da mancarea ta celui flamand, daca vei satura sufletul lipsit, atunci lumina ta va rasari peste intunecime, si intunericul tau va fi ca ziua in amiaza mare!

Domnul te va calauzi neincetat, iti va satura sufletul chiar in locuri fara apa si va da din nou putere madularelor tale; vei fi ca o gradina bine udata, ca un izvor ale carui ape nu seaca."

Iar Diavolul priveste scena,rece si nepasator,privind la sufletul Scotianului ce se indreapta spre el: ,,Cu ochi avizi şi totuşi puţin speriaţi. Aşa te uiţi la cineva despre care ai auzit multe, la care te-ai gândit mult şi care, în sfârşit, îşi face apariţia în carne şi oase.Cine ţi-a spus că nu există pe lume iubire adevărată, devotată, eternă? Să i se taie mincinosului scârnava-i limbă.Şi ce s-ar fi făcut binele tău dacă n-ar fi existat răul, şi cum ar fi arătat pământul văduvit de umbre? Căci umbrele vin de la lucruri şi oameni."

In loc de epilog:le mulumesc lui Dostoevski,Goethe,Cioran,Bulgakov Shakespeare pentru ca au scris ce au scris.Lui Dumnezeu ii multumesc pentru ca i-a creat.

Dies Irae.Scotianul,inaltat spre Rai si zdrobit in Iad priveste lumea de undeva de unde sunetele nu mai au nevoie de cuvinte ci de zambete-n prin ploaie: ,,Două suflete sălăşluiesc în trupul meu.Cine eşti tu, la urma urmei, spune? O parte din acea putere, ce veşnic răul îl voieşte şi veşnic face numai bine!Îl tutuieşti pe diavol şi te temi de-o flacără?Tu încă nu eşti omul să-l ţii pe diavol legat.Mi-am propus să cercetez elementele şi deoarece, după darurile care mi-au fost hărăzite de sus, n-am găsit în mintea mea îndemânarea trebuincioasă şi nici n-am putut-o învăţa de la oameni, am ales şi m-am dat în puterea spiritului infernal, pentru ca acesta să-mi vestească şi să mă instruiască în ştiinţa dorită.Viaţa e duelul lui Dumnezeu cu diavolul, iar câmpul de bătălie sunt eu."