Despre bioterapie

În prealabil postat de Scotland The Brave

Cataline,am avut o zi buna.Chiar foarte buna iar seara va fi si mai buna,la o petrecere.Asa ca nu iti retin mult atentia.Nu ma pot supara pe tine.Esti dragalas precum un copil suparat la care i-a luat sectaru jucariile preferate :) .Dai sentinte,avertizezi,faci scenarii si pui concluzii.Este bine-n lumea virtuala nu?:) Hartia suporta orice daramite netu'.Parerea ta conteza Cataline,tu vei schimba lumea.Vei auzi asta in campania electorala dar am zis sa-ti dau un intro,ca sa nu fii luat pe nepregatite.O sa iti dezamagesti coreligionari care credeau ca nu vrei sa ai ultimu cuvant.Ei as :) si daca tastez "." reactionezi,esti bomba a patimii cu ceas Cataline :)

O sa convoc toti sectantii,posedatii,vampirii,moroii,eterodocsii,ta libanii,sa votam regulile propuse de tine,am sentimentul ca ai ajuns la limita cu rabdarea si am constiinta incarcata.Ma simt vinovat,nu stiu cum voi mai putea trai:) Ar fi interesant ca odata,cine stie,sa ne cunoastem fara sa banuiesti cine este cel din fata ta.Iti dai seama,daca am ajunge prieteni,ce soc am avea amandoi,ce telenovela,se lasa cu tragedia mi amor :) Asta nu inseamna ca,de acum inainte,pe cine vei cunoaste sa-i spui cu un aer circumspect:,,Ai profil de criminal calvinist.Mirosi a calvinist.Nu a Calvin Klein.Esti suspect.Porti kilt pe sub pantaloni?Let me see bastard:)"

Am totusi o ideea.Tu la tine acasa,si eu la mine acasa,nu la aceiasi ora ca sa nu fim ecumenisti,ne punem cenusa-n cap si sac pe noi si spunem cu voce tare:Ferice de cei saraci in duh, caci a lor este Imparatia cerurilor! Nu a apologetilor inchipuiti.Ferice de cei blanzi, caci ei vor mosteni pamantul!Nu cei furiosi.Ferice de cei impaciuitori, caci ei vor fi chemati fii ai lui Dumnezeu! Nu cei razboinici.Ferice va fi de voi cand, din pricina Mea, oamenii va vor ocari, va vor prigoni si vor spune tot felul de lucruri rele si neadevarate impotriva voastra! Asta o spui cu voce tare de 100 de ori si apoi: Bucurati-va si inveseliti-va, pentru ca rasplata voastra este mare in ceruri.

Dai ,,install"la pocainta Cataline si delete la patima.Sau crtl+alt+del si o luam de la capat :) O sa inchin un pahar in cinstea ta.Spune-mi sincer:imi va sta-n gat?:)

Draga frate, m-am stricat de ras. Sincer, amesteci un umor de o inteligenta sfichiuitoare cu adevarurile solemne ale credintei, incat oricine, din cele trei lumi, cum scrie in Ramayana, nu poate decat sa iti dea dreptate. Totusi, eu admir sincer la colegii Cata si Savo un singur lucru, doar un mare lucru, pe care greu il mai gasesti la credinciosii deopotriva ai BO sau BC: cunosterea livresca adanca a literaturii patristice de baza, precum si a catehismului. Cochilia si boala mea, deopotriva, poarta un nume: obiectivitate, (aproape) cu orice pret. NU pot fi subiectiv, adica credincios fidel credintei Bisericii mele, oricare ar fi ea, inainte de a admira sau incerca sa inteleg pe cei care gandesc/cred altfel. Intotdeauna. Poate ai dreptate: obiectivitatea este fiica lui Brutus, cum splendid ai zis intr-o alta postare. Ei, in cazul asta, o cer de sotie.

[Erethorn]

Salutare si bine v-am regasit !

Dar aici nu se discuta despre bioterapie ?

În prealabil postat de Erethorn

Salutare si bine v-am regasit !

Dar aici nu se discuta despre bioterapie ?

Bine v-ati intors, stimate domn! Subiectul original al topicului s-a pierdut demult in entropia maniei unora...

[catalin2]

Probabil cel mai bun lucru e ignorarea, nu degeaba scrie ce scrie in Biblie si nu putem sa ne credem noi mai intelepti decat Sfanta Scriptura.
Eu ii consider egali pe toti indiferent de religie, de aceea discut la fel si cu atei, neoprotestanti sau alte culte. Ii consider pe toti oamenii ca au un fond bun,imi pare doar rau ca nu pot vedea adevarul, de aceea catodata incerc macar sa li-l spun.
Dar se pare ca nu toti sunt la fel si pe cei inversunati si agresivi e mai bine sa ii ignori, desi mie imi pare rau si de asta. Ar fi un lucru bun ca si alti ortodocsi sa faca la fel.

[anita]

Cand cineva denatureaza adevarul trebuie spus - "Nu poate lumina sa stea ascunsa sub obroc".
Ca trebuie ignorati s-a vazut ,nu s-a mai scris nimic.

la dreapta Judecata o sa dam seama si de lucrurile bune pe care am fi putut sa le facem si nu le-am facut...

[ALEXANDRU ANASTASIU]

În prealabil postat de Scotland The Brave

In Scotian lupta ajunge la paroxism.Demonii maniei si ingerii blandetii se lupta intr-o inclestare cosmica,apocaliptica.Bietul suflet este sfasiat,cusut la loc,taiat si peticit,ridicat la cer si zdrobit de pamint.

În prealabil postat de Scotland The Brave

Esti un om bun Alexandru.Unul inantea ta,cu acelasi nume,avea falange de hopliti,alaturi de care a ajuns pana-n India,cautand gloria.Cand eram mic bunicul meu(RIP)imi desena pe harta drumul lui prin istorie.Apoi mi-a spus ca blandetea si dragostea ajung insa mai departe.Pana la Dumnezeu.Ma bucur ca fie si pentru moment incheiem in acest mod un dialog care asa ar fi trebuit sa incepa.Daca ti-am gresit sa ma ierti.Dumnezeu cu tine...prietene.

"- Şi bătrînul ?
- Sărutul îi rămîne ca un balsam pe inimă, şi totuşi, stăruie mai departe, neclintit, în hotărîrea lui.
- Ca şi tine, nu-i aşa ? răbufni Aleoşa îndurerat.
Ivan începu să rîdă.
- Toate acestea sînt cai verzi pe pereţi, Aleoşa! o simplă fantezie, fără nici un sens, a unui student cu o imaginaţie deşucheată, care în viaţa lui n-a scris nici măcar două versuri. De ce vrei să iei totul în serios? Nu cumva îţi închipui că voi fi avînd de gînd acum să mă duc la ei, acolo, la iezuiţi, să mă înrolez printre cei ce se căznesc să îndrepte lucrările sale? O, Doamne, mult crezi că-mi pasă mie de toate astea?! }i-am spus doar: să ajung numai la treizeci de ani, şi pe urmă gata, trîntesc cupa de pămînt!
- Şi mugurii plini de mîzgă, şi mormintele dragi, şi cerul albastru, şi aleasa inimii tale? Cum ai să trăieşti, de unde ai să iei dragostea pe care zici că le-o porţi? continuă cu lacrimi în glas Aleoşa. Poţi, oare, să-ţi duci mai departe viaţa cu iadul ăsta în inimă şi în cuget, spune-mi, poţi? Nu, sînt sigur că de aceea pleci, ca să te înrolezi la ei... iar dacă nu, ai să te omori, fiindcă n-ai să poţi rezista pînă la urmă!
- Există totuşi o putere în stare să reziste la orice! rosti Ivan cu un zîmbet de gheaţă.
- Care?
- Puterea Karamazovilor... puterea ce-o trag din ticăloşia lor.
- Puterea de a te cufunda pînă peste cap în desfrîu, de a-ţi pîngări şi sugruma sufletul, da?
- Poate şi asta... dacă pînă la treizeci de ani n-am să izbutesc, cine ştie, să scap cu faţa curată, căci... după aceea...
- Cum ai să izbuteşti? Cu ajutorul cui? Cu ideile pe care le ai e imposibil.
- Tot cu mijloacele Karamazovilor.
- Adică „totul este permis”? Asta vrei să spui?
Ivan se încruntă, galben ca ceara la faţă.
- Aha! rosti el cu un rînjet forţat. Văd c-ai prins cuvintele care l-au scos
din sărite deunăzi pe Miusov... şi pe care Dmitri le-a parafrazat cu atîta
candoare! Da, poate şi aşa, dacă-i vorba că „totul este permis”! Nu retractez.
De altfel, formula găsită de Mitenka nu-i chiar aşa de rea.
Aleoşa se uită la el fără să scoată un cuvînt.
- Trebuie să plec, frăţioare. Credeam că în toată lumea asta te am măcar
pe tine, continuă Ivan dintr-o dată înduioşat. Văd însă că în inima ta nu
există nici un locşor pentru mine, dragul meu sihastru. Nu înţeleg să renunţ
la formula „totul este permis”, de aceea sînt sigur c-ai să te lepezi de mine,
nu-i aşa?
Aleoşa se ridică, se apropie de el şi-l sărută blînd pe gură.
- E un plagiat! exclamă Ivan cuprins de o subită exaltare. Ai copiat
gestul descris în poemul meu! Totuşi, îţi mulţumesc. Şi acum, să mergem,
Aleoşa; nici tu, nici eu nu mai avem vreme de pierdut.
Fraţii părăsiră localul, oprindu-se totuşi încă o clipă în prag.
- Ascultă, Aleoşa, rosti Ivan cu fermitate, dacă o să mai am încă putere
să trăiesc pentru mugurii plini de mîzgă, crede-mă c-am să-i iubesc numai
de dragul tău. E destul să ştiu că exişti undeva pe lume ca să nu-mi fie
lehamite de viaţă. Eşti mulţumit? Dacă vrei, ia-o drept o declaraţie de
dragoste. Şi acum, drumurile noastre se despart. Ajunge, auzi tu? Ajunge cît
am vorbit!"
Vezi, dragul meu Scoţian, Hristos l-a sărutat pe gură pe marele inchizitor nu ca să-i confirme hulele ci ca să-i arate că-l iubeşte. îţi sărut şi eu gura ta virtuală, plagiez şi eu un pic. Dacă am fi doar noi doi aş pleca şi ţi-aş duce dorul în Hristos. Dar aici au fost şi alţii care au citit şi fiind pe un situs Ortodox, dorind să aflăm lunga cale la o medicină fără de înşelare, fiind aşadar pe urmele cele subtile ale înşelării duhovniceşti sunt obligat, fără de obligaţie să arăt cele greşite în spusele tale. Ca şi Alioşa mai sus nu te urăsc te iubesc pe tine ci doar nu sunt de acord cu hulele susţinute de tine şi pe ele le combat căci astăzi mult s-a amestecat adevărul cu minciuna şi în cunoaştere şi în trăire. Smerenia nu înseamnă a-ţi afirma păcătoşenia când trebuie mărturisită credinţa. Smerenia este o prăpastie în care te arunci cu totul lăsând să hotărască Dumnezeu ce vrea cu sufletul tău şi nu doar în gând ci în adâncul dorinţei şi nu în faţa altora, o smerenie care se arată nu e smerenie ci afişaj electoral.



Rom.10:8. Dar ce zice Scriptura? "Aproape este de tine cuvântul, în gura ta şi în inima ta", - adică cuvântul credinţei pe care-l propovăduim.
Rom.10:9. Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui.
Rom.10:10. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.


Vezi, tot al smereniei este şi mărturisirea. Iar ea implică:


Iac.5:12. Iar înainte de toate, fraţii mei, să nu vă juraţi nici pe cer, nici pe pământ, nici cu orice alt jurământ, ci să vă fie vouă ce este da, da, şi ce este nu, nu, ca să nu cădeţi sub judecată.

II.Cor.1:17. Deci, aceasta voind, m-am purtat, oare, cu uşurinţă? Sau cele ce hotărăsc, le hotărăsc trupeşte ca la mine da, da să fie şi nu, nu?
II.Cor.1:18. Credincios este Dumnezeu, că n-a fost cuvântul nostru către voi da şi nu.
II.Cor.1:.19. Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Cel propovăduit vouă - prin noi, prin mine, prin Silvan şi prin Timotei - nu a fost da şi nu, ci da a fost în El.
II.Cor.1:20. Căci toate făgăduinţele lui Dumnezeu, în El, sunt da; şi prin El, amin, spre slava lui Dumnezeu prin noi.


Vezi, trebuie să ne învăţăm să spunem da la tot ce este al lui Dumnezeu şi nu la tot ce nu este al lui Dumnezeu. Nu trebuie să le amestecăm.


Te rog, chiar atunci când vei vedea, şi de acum voi şi începe, să arăt greşelile din spusele tale nu le lua personal ca împotriva ta. Nu le voi zice lor, căci nu pot să le zic da. Da, îţi zic ţie fiindcă nu iubesc să-ţi zic nu: te iubesc sărmane suflete, pentru tine şi durerile tale. Iar atunci când va veni clipa aceea înfricoşată în care să simţi insuportabilul din iadul desris de tine, despre tine, mai sus, şi când ţi se va părea că nimic nu se mai poate face, când vei simţi cum a simţit Ivan Karamazov, te rog să nu uiţi a te arunca, gol de tine, în faţa Maicii Domnului.

Ea este singura ce te va putea scăpa.

Cu durere şi dragoste, Alexandru

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Pentru că mai sus ni s-au enumerat câteva din principiile doctrinei şi căii lăuntrice propusă de protestanţii de pe forum, pentru a putea deosebi şi falsa sfinţenie a unora ca Francisc de Assisi, Jean Calvin, Ignaţiu de Loyola, Tereza de Calcutta, Toma de Aquino, Anton de Padova de Adevărata Sfinţenie şi de aici să revenim la recunoaşterea mult aşteptată a înşelării în medicină, foarte mult ne vom folosi, mai înainte de a arăta defectele sfinţeniei false, în a vedea, măcar intelectual, cele care de fapt pot fi înţelese cu adevărat doar prin trăire, citând dintr-o carte foarte importantă şi dragă sufletului nostru, pe care Dumnezeu mi-a pus-o azi din nou în amintire, în ajutorul dezbaterii noastre.
Îmi cer iertare că amân dezbaterea înşelării demonice în medicină. Dacă nu ne vom lămuri cât de subtilă este înşelarea în religie (care este dedicată special adevărului, dar care, în afara ortodoxiei atât de mult a deviat în minciună), nu vom putea vedea înşelarea din medicină, un teren expus din start amestecului adevărul şi minciună. Mai ales că medicina demonică de azi abuzează din plin de falsele minuni şi falsa sfinţenie.

ARHIMANDRITUL SOFRONIE
CUVIOSUL
SILUAN ATHONITUL
Traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica)
Tipărită cu binecuvântarea înalt Preasfinţitului
ANDREI
Arhiepiscopul Alba-Iuliei
Editura Reîntregirea
Alba Iulia, 2009


GÂNDURI DESPRE LIBERTATE
Mai sus am înfăţişat convorbirea Stareţului cu un tânăr stu-dent, unde, într'o măsură, se pot vedea părerile sale asupra li-bertăţii; iar aci doresc să adaug şi alte gânduri ale sale, pe care le-am auzit de la dânsul, şi exprimate în parte în scris, însă într'un grai de neînţeles celor mai mulţi.
Viaţa Stareţului s'a desfăşurat cu precădere în rugăciune, iar mintea ce se roagă nu gândeşte, adică nu judecă, ci trăieşte. Lucrarea minţii celui ce se roagă nu stă în a se îndeletnici cu concepte abstracte, ci este părtăşie întru fiinţă. Mintea celui ce cu adevărat se roagă are de-a face nu cu categoriile gândirii raţionale, ci cu categorii calitativ altele, iar acest alt soi de cateŹgorii este însăşi fiinţa în lucrarea ei ce nu se poate cuprinde în îngustele cadre ale conceptelor abstracte.
Stareţul nu a fost un filosof în obişnuitul înţeles al cuvântuŹlui, însă a fost cu adevărat un înţelept ce deţinea cunoaşterea


115
ÎNVĂŢĂTURA STAREŢULUI
celor ce depăşesc limitele filosofiei.
Să luăm drept pildă experienţa Ťpomenirii morţiiť. Sub acest nume, în scrierile Părinţilor nevoitori se înţelege nu obişnuita conştiinţă a omului în privinţa mortalităţii sale, nu simpla amin-tire a faptului că vom muri, ci un anume simţământ duhovniŹcesc. începe pomenirea morţii cu conştientizarea scurtimii fiinŹţării noastre pământeşti; când slăbind, când întărindu-se, ea trece uneori într'un adânc simţământ al faptului că tot ce este pământesc este stricăcios şi trecător, schimbând astfel însăşi viziunea omului faţă de tot ce este în lume; tot ce nu dăinuie vecinie devine fără valoare în conştiinţa sa şi apare simţământul lipsei de noimă a tuturor agonisirilor pe pământ. Mintea îşi despoaie atenţia de lumea din afară ce o înconjoară, adunându-se înlăuntru, unde sufletul se confruntă cu adâncul de neajuns al întunerecului. Această viziune duce sufletul într'o groază ce naşte o rugăciune încordată, de nereţinut nici ziua nici noaptea. Vremea îşi pierdea întinderea - la început nu pentru că sufletul vede lumina vieţii vecinice, ci dimpotrivă, pentru că totul este înghiţit de simţământul vecinicei morţi. în sfârşit, trecând prin multe şi felurite stadii, sufletul, prin lucrarea harului, este dus în tărâmul luminii Dumnezeieşti fără-de-început. Iar aceasta nu este Ťtrecerea dincoloť a filosofiei, ci viaţa în adevărata sa maŹnifestare, ce nu are nevoie de Ťdoveziť dialectice. Ca adevărată viaţă, o astfel de cunoaştere de nedefinit, de nedemonstrat şi neŹvădită, în ciuda nedefinirii ei este neasemuit mai puternică şi lăuntric mai convingătoare decât cea mai impecabilă dialectică abstractă.
Stareţul se ruga:
ŤDoamne, oamenii au uitat de Tine, Făcătorul lor, şi îşi caută slobozenia, neînţelegând că Tu eşti milostiv şi iubeşti pe păcăŹtoşii ce se pocăiesc, şi le dai harul Duhului Tău cel Sfântť, (p. 299)
Rugându-se Dumnezeului celui atoatecunoscător Stareţul nu grăieşte multe cuvinte şi nu îşi lămureşte gândurile. ŤOamenii îşi caută slobozeniať, adică în afara lui Dumnezeu, în afara adevăratei vieţi, acolo unde ea nu este şi nu poate fi, unde este Ťîntunerecul cel mai din afarăť, căci slobozenia nu este decât acolo unde nu este moarte, unde este adevărata vecinică fiinţare, adică în Dumnezeu.
ŤTu eşti milostiv, şi le dai harul Sfântului Duhť. Dumnezeu dă darul Sfântului Duh, iar atunci omul devine slobod. ŤUnde este Duhul Domnului, acolo este slobozeniať (2 Cor. 3: 17). ŤTot cel ce săvârşeşte păcatul, rob este păcatului. Şi robul nu rămâne în casă în veac. Deci de va slobozi pre voi Fiul, cu adevărat slobozi veţi fiť (Io. 8: 34-36).
In rugăciunea născută din har, cunoaşterea fiinţială - sau din cercare, aşa cum spunea Stareţul - a slobozeniei omului este cât se poate de adâncă. El din tot sufletul recunoştea că adevărata robie este una singură - robia păcatului; că adevărata libertate este una singură - învierea în Dumnezeu.
Câtă vreme omul nu şi-a dobândit cea întru Hristos înviere, totul în el va rămâne scâlciat de frica morţii şi, prin urmare, de robia păcatului. Iar dintre cei scâlciaţi, ce nu au cunoscut încă harul învierii, vor scăpa doar acei despre care s'a spus: ŤFericiţi cei ce nu au văzut, dar au crezutť.

De neajuns şi de nedefinit în ceea ce priveşte izvoarele ei, în al său vecinie temei, simplă şi una în esenţa sa - nu ştiu ce nuŹme să dau vieţii duhovniceşti. S'ar putea ca unii să numească acest tărâm Ťsupraconştientulť ... dar cuvântul nici nu dă ceva de înţeles, nici nu defineşte ceva mai mult decât relaţia între conştiinţa reflexivă şi lumea care îi depăşeşte hotarele.
Trecând din acest tărâm nedefinit în cel supus observaţiei noastre lăuntrice, şi chiar unui anume control, viaţa duhovni-cească ni se înfăţişează sub două aspecte, şi anume: drept stare şi trăire duhovnicească, şi drept conştiinţă dogmatică. Cele două aspecte deosebite, şi oarecum chiar despărţite în Ťîntrupareať, adică în expresia lor formală din viaţa noastră empirică, în esenŹţa lor sânt o singură viaţă nedespărţită. în vârtutea acesteia, fiecare lucrare a nevoinţei, fiecare stare duhovnicească este neŹdespărţit legată de conştiinţa dogmatică corespunzătoare.
Având în vedere cele zise mai sus, am încercat întotdeauna să înţeleg cu ce conştiinţă dogmatică se lega marea rugăciune şi marele plâns pentru lume al Stareţului.
Transpunând într'un limbaj mai pe înţelesul contemporanilor noştri cuvintele Stareţului, greu de pătruns, în sfânta şi măreaţa lor simplitate, nădăjduiesc în cele ce urmează să mă apropii de expresia conştiinţei sale dogmatice.
Stareţul spunea şi scria că dragostea lui Hristos nu poate răbda pierzania nimănui şi, în grija ei pentru mântuirea tuturor, spre a-şi atinge ţelul, urmează calea jertfei.
ŤDomnul dă monahului dragostea Sfântului Duh, şi din această dragoste inima monahului necontenit se întristează pen-tru norod, că nu toţi se mântuiesc. însuşi Domnul într'atâta se întrista pentru norod, că S'au dat pe Sine morţii pe cruce. Şi Maica Domnului aceeaşi durere pentru oameni purta în inima Ei. Şi Ea, asemenea Fiului Său iubit, tuturor până în sfârşit le dorea mântuirea. Pe acelaşi Duh Sfânt L-au dat Domnul AposŹtolilor şi Sfinţilor noştri Părinţi, şi păstorilor Bisericiiť. (ŤPentru monahiť, p. 437)
Cu adevărat creştineşte a mântui este cu putinţă numai prin iubire, adică atrăgând; nici o silnicie nu-şi are aci locul. CăuŹtând mântuirea tuturor, dragostea este atrasă a merge până în sfârşit, drept care ea îmbrăţişează nu numai lumea celor ce trăŹiesc acum pe pământ, dar şi pe cei ce au murit, şi însuşi iadul, şi pe cei ce încă au a se naşte, adică întregul Adam. Şi dacă draŹgostea dănţuieşte şi se bucură văzând mântuirea fraţilor, ea plânge şi se roagă văzând pierzania lor.

[ALEXANDRU ANASTASIU]

L-am întrebat pe Stareţ: Cum poate cineva să iubească pe toţi? Şi unde poţi găsi o astfel de dragoste, ca să devii una cu toţi?
Stareţul a răspuns:
- Spre a deveni una cu toţi, precum spune Domnul, «ca toţi una să fie» (Io. 17: 21), nu avem nevoie să născocim nimic: toţi avem una şi aceeaşi fire, şi deci firesc ne-ar fi să iubim pe toţi; iar puterea de a iubi o dă Duhul Sfânt.
Puterea iubirii este mare şi biruitoare, dar nu până în sfârşit. In fiinţa omului este un anume domeniu unde până şi iubirii i se pune hotar, unde nici ea nu-şi atinge deplinătatea stăpânirii. Ce poate fi aceasta?
Libertatea.
Libertatea omului este cu adevărat reală, şi atât de mare, încât nici jertfa lui Hristos însuşi, nici jertfa tuturor celor ce au păşit pe urmele lui Hristos nu poate duce neapărat la biruinţă.
Domnul a zis: «Şi Eu, de Mă voi înălţa de pre pământ (adică răstignit pe cruce), pre toţi voi trage la Mine» (Io. 12: 32-33). Astfel, dragostea lui Hristos nădăjduieşte să atragă pe toţi la sine, drept care înaintează până la iadul cel mai de jos. Dar până şi acestei desăvârşite iubiri şi desăvârşite jertfe cineva - nu se ştie cine, şi de vor fi aceştia mulţi sau puţini iarăşi nu se ştie -poate răspunde prin respingere până şi în planul veciniciei, şi poate spune: Eu însă - nu vreau.
Tocmai această înfricoşătoare posibilitate a libertăţii, cunos¬cută în experienţa duhovnicească a Bisericii, a dus la res-pingerea ideii origeniste1.
Nu este nici o îndoială că din conştiinţa origenistă nu se poate naşte o astfel de rugăciune precum vedem la Stareţ.
Ceea ce a cunoscut Stareţul când i S'a arătat Hristos a fost pentru el mai presus de orice îndoială sau clătinare. El a ştiut că Cel ce i se arătase era Domnul Atotţiitorul. A ştiut că smerenia lui Hristos pe care o cunoscuse, şi acea dragoste de care se umpluse până la limita puterii de a mai purta este lucrarea Sfân¬tului Duh - Dumnezeu. A cunoscut că Dumnezeu este neţăr-murită dragoste şi nesfârşită milosârdie, şi totuşi cunoaşterea acestui adevăr nu 1-a dus la a gândi că «oricum toţi se vor mân¬tui». Conştiinţa putinţei vecinicei pierzanii a rămas adânc în duhul lui, iar aceasta pentru că, în starea harului, sufletului i se descoperă măsura libertăţii omului.
Esenţa absolutei libertăţi constă în aceea ca singur întru toate, în afara oricărei dependenţe sau constrângeri, în afara oricărei ţărmuriri, să îţi determini fiinţa. Aceasta este libertatea lui Dumnezeu; omul nu are o astfel de libertate.
Ispita făpturii slobode, care este chipul lui Dumnezeu, este aceea de a-şi zidi singură fiinţa, singură a se determina întru toate, singură a se face dumnezeu - iar nu de a primi numai ceea ce i se dă, căci în aceasta se află un simţământ al depen-denţei.
Fericitul Stareţ spunea că şi această ispită, precum şi toate celelalte, se biruieşte prin credinţa în Dumnezeu. Credinţa în Dumnezeul cel bun şi milostiv, credinţa că El este mai presus de toată desăvârşirea, atrage în suflet harul, iar atunci nu se mai află simţământul dependenţei, şi sufletul iubeşte pe Dumnezeu ca fiind cel mai adevărat Tată şi trăieşte prin El.
Stareţul era un om cu puţină carte, însă năzuinţa lui spre a cunoaşte adevărul nu era nicicum mai mică decât la oricare al-tul, dar calea sa spre a cunoaşte adevărul dorit era cu totul deo¬sebită de metodele filosofiei speculative. Ştiind aceasta, am urmărit cu mult interes cum îi treceau prin minte, într'o atmos¬feră cu totul aparte şi într'o formă cât se poate de originală, cele negreşit va cădea în concepţia pantheistă a lumii. De fiecare dată când mintea theologhisitoare încearcă prin a sa putere a cunoaşte adevărul despre Dumnezeu, va cădea în chip fatal - fie că o înţelege, fie că nu - în una şi aceeaşi greşală în care s'au afundat şi ştiinţa, şi filosofia, şi pantheismul, anume: căutarea şi contemplarea adevărului «CE».
Adevărul «CINE» nicicum nu se poate cunoaşte raţional. Dumnezeul «CINE» se cunoaşte numai prin părtăşie în fiinţă, adică numai în Duhul Sfânt. Aceasta o sublinia neîncetat Sta¬reţul Siluan.
însuşi Domnul grăieşte despre aceasta astfel:
«De Mă iubeşte cineva, cuvântul Meu va păzi, şi Tatăl Meu va iubi pre el, şi la el vom veni, şi lăcaş în el ne vom face» ... «Dară Mângâietoriul, Duhul cel Sfânt, pre Carele va trimite Tatăl întru numele Meu, acela pre voi va învăţa toate» (Io. 14: 23 şi 26).
In experienţa nevoinţei dreptslăvitoare calea contemplărilor abstracte se respinge ca nefiind dreaptă. Cela ce în cugetările sale despre Dumnezeu se opreşte asupra contemplării abstracte a Binelui, Frumosului, Veciniciei, Dragostei ş.a.m.d., acela se află pe o cale mincinoasă. Cel ce doar se sustrage tuturor chipu¬rilor şi conceptelor empirice, acela, aşijdcrea, nu va fi cunoscut adevărata cale.
■ Dreptslăvitoarea contemplare nu este contemplarea abstractă a Binelui, Dragostei ş.a.m.d., nici simpla despuiere a minţii de toate chipurile şi conceptele empirice. Adevărata contemplare este dată de Dumnezeu prin venirea Lui în suflet, iar atunci sufletul contemplă pe Dumnezeu şi vede că El iubeşte, că El este bun, măreţ, vecinie; îl vede ca fiind mai presus de lume şi negrăit. însă nimic nu se contemplă abstract.
Adevărata viaţă duhovnicească este străină închipuirilor, fiind întru toate şi până la capăt concretă şi pozitivă. Adevărata împărtăşire cu Dumnezeu este căutată de om nu altfel decât prin rugăciunea personală către Dumnezeul Personal. Adevărata experienţă creştină duhovnicească este împărtăşire cu Dumnezeul absolut liber, şi de aceea nu atârnă de singură strădania şi voia omului, aşa cum este cazul în experienţa necreştină (pantheistă).
Niciodată nu voi ajunge prin cuvintele mele stângace să redau cititorului ceea ce mă uimea în părtăşia mea cu Stareţul. Convorbirea vie cu el purta un caracter deosebit. în ciuda a toată simplitatea şi blândeţea convorbirii, cuvântul său era deosebit de lucrător, ca unul ce purcedea din adânca experienţă a fiinţării, ca un cuvânt cu adevărat purtător al Duhului vieţii.
Arătarea lui Hristos Stareţului Siluan fusese o întâlnire personală, în vârtutea căreia îndreptarea sa către Dumnezeu primise un caracter adânc personal. Rugându-se, el vorbea cu Dumnezeu faţă către Faţă. Simţământul Dumnezeului Personal curăţă rugăciunea de închipuiri şi de speculaţii abstracte, trecând totul într'un oarecare centru nevăzut al unui dialog lăuntric, viu. Adunându-se înlăuntru, rugăciunea încetează a fi o «chemare în văzduhuri», iar mintea devine întreagă luare-amin-te şi auz. Chemând numele lui Dumnezeu - Părinte, Doamne, şi celelalte - el petrecea în starea despre care «nu este slobod omului a grăi» (2 Cor. 12:4), însă cela ce însuşi a cercat venirea Dumnezeului Celui Viu, acela va înţelege.
Un minunat nevoitor din Mănăstire, Părintele Trofim, obser-vase aceasta la Stareţul Siluan şi se umpluse de frică şi nedume-rire, fapt pe care mi 1-a povestit de-abia după săvârşitul Stare-ţului.





Părintele Sofronie se referă la ideea apocatastazei, adică a mântuirii finale a tuturor sufletelor, una dintre ideile pentru care a fost osândit Orighen (185-283). (N.tr.)

Va urma cu PENTRU IUBIREA DE VRĂJMAŞI

[ALEXANDRU ANASTASIU]

PENTRU IUBIREA DE VRĂJMAŞI
Precum fiecare concepţie raţionalistă a lumii îşi are propria desfăşurare logică, propria dialectică, tot astfel şi lumea duhovnicească îşi are - exprimându-mă, fireşte, convenţional - propria structură, propria dialectică. însă dialectica experienţei duhovniceşti este cât se poate de originală şi nu coincide cu demersul obişnuit al gândirii.
Astfel, raţionaliştilor li s-ar putea părea straniu criteriul adevăratei credinţe, adevăratei părtaşii cu Dumnezeu, însemnul adevăratei lucrări a harului, pe care îl învaţă Fericitul Stareţ -anume, iubirea de vrăjmaşi.
Aci, cu toată dorinţa mea de a vorbi cât mai pe scurt şi de a ocoli tot ce este de prisos, socotesc de trebuinţă a spune câteva cuvinte de lămurire.
Omului îi este dată nădejdea că în veacul ce vine va primi darul marii asemănări cu Dumnezeu şi deplinătatea fericirii, dar aci el nu cunoaşte decât Ťarvunať stării ce va să fie. în hotarele experienţei pământeşti, omului îmbrăcat în trup îi este dat în vremea rugăciunii să împreune petrecerea în Dumnezeu cu pomenirea lumii; dar când petrecerea în Dumnezeu îşi atinge o mai mare deplinătate, atunci Ťlumea este uitatăť, la fel cum cel ce este deplin Ťlipit de pământť uită de Dumnezeu.
Dar dacă în starea mai deplină a petrecerii în Dumnezeu lumea Ťeste uitatăť, este oare cu putinţă a vorbi despre iubirea de vrăjmaşi ca fiind criteriul adevăratei părtaşii cu Dumnezeu? Căci desigur, uitând lumea, omul nu se mai gândeşte nici la prieteni, nici la vrăjmaşi.
Dumnezeu, Care în esenţa Sa este mai presus de lume, dincolo de hotarele lumii (transcendent), prin lucrarea Sa petrece în lume (este imanent lumii). Deplinătatea şi desăvârşirea stării mai-presus-de-lume a lui Dumnezeu nu se încalcă nicidecum prin neîncetata Sa lucrare în lume. însă omul pe pământ, îmbrăcat în trup, nu are o astfel de desăvârşire; şi deci, atunci când este deplin afundat în Dumnezeu, adică din toate puterile minţii şi inimii sale, nu mai are în conştiinţa sa nimic din lume. Totuşi de aci nu trebuie înţeles că deplina petrecere în Dumnezeu nu are legătură cu iubirea de vrăjmaşi. Stareţul, dimpotrivă, afirma cea mai strânsă legătură a uneia cu cealaltă.

Prin faptul că Domnul i S-a arătat i se dăduse acea stare a cunoaşterii ce nu mai lasă loc îndoielii sau clătinării. întărea categoric că cel ce iubeşte pe Dumnezeu în Duhul Sfânt, iubeşte neapărat şi întreaga facere a lui Dumnezeu, şi mai întâi de toate omul. Această dragoste el o ştia ca darul Duhului Sfânt; o înţelegea ca lucrarea lui Dumnezeu ce se pogoară de sus. Şi dimpotrivă, el cerca deplina adâncire în Dumnezeu ca venind în vârtutea iubirii de aproapele după har.
Vorbind de vrăjmaşi, Stareţul folosea limbajul mediului său, unde mult se vorbea şi scria despre vrăjmaşii credinţei. El însuşi nu despărţea omenirea în vrăjmaşi şi prieteni, ci în cei ce cunosc pe Dumnezeu şi cei ce nu-L cunosc. Dacă împrejurările istorice ar fi fost altele, presupun că şi Stareţul s-ar fi exprimat altfel, ceea ce se şi întâmpla adesea când vorbea despre dragostea pentru om în general, adică pentru toţi oamenii, şi cei ce fac bine, şi cei ce fac rău. în aceasta vedea el asemănarea cu Hris-tos, Care Ťmâinile pre cruce Şi-a întinsť pentru a aduna pe toţi.
în ce constă puterea poruncii lui Hristos, ŤIubiţi pre vrăjmaşii voştriť? De ce spunea Domnul că cei ce vor păzi porunca Sa vor cunoaşte de unde vine această învăţătură (vezi Io. 7: 17)? Cum o înţelegea Stareţul?
Dumnezeu este dragoste, dragoste absolută ce îmbrăţişează cu prisosinţă întreaga facere. Dumnezeu, ca dragoste, şi în iad este de faţă. Duhul Sfânt, dând omului cu adevărat a cunoaşte această dragoste în măsura putinţei sale de a o purta, îi şi deschide calea către deplinătatea fiinţării.
Acolo unde există Ťvrăjmaşť, există şi respingere. Respingând, omul numaidecât cade din deplinătatea Dumnezeiască şi nu se mai află în Dumnezeu. Cei ce au dobândit împărăţia Cerului şi petrec în Dumnezeu, văd în Duhul Sfânt toate străfundurile iadului, pentru că nu este în toată fiinţarea tărâm unde Dumnezeu să nu fie de faţă. ŤTot cerul Sfinţilor viază în Duhul Sfânt, iar Duhului Sfânt nimic în întreaga lume îi este ascunsť... ŤDumnezeu este dragoste; şi în Sfinţi, Duhul Sfânt este dragosteť (cap. XII, ŤPentru Sfinţiť). Petrecând în cer, Sfinţii văd iadul, şi îl îmbrăţişează şi pe acela în dragostea lor.
Cei ce urăsc şi leapădă pe fratele sânt ciuntiţi în fiinţarea lor şi pe adevăratul Dumnezeu, Care este dragoste atotcuprinzătoare, nu L-au cunoscut, şi calea către El nu au aflat.
Faptul că omul nicidecum nu poate deplin a petrece în acelaşi timp şi în Dumnezeu şi în lume face ca întrebarea: Oare va fi fost adevărată contemplarea sa, sau, dimpotrivă, o visătorie? - să fie cu putinţă de-abia Ťdupă întoarcereať la pomenirea şi simţământul lumii. Stareţul spunea că dacă după o stare duhovnicească, luată drept contemplare a lui Dumnezeu şi părtăşie cu Dumnezeu, nu se trăia iubirea faţă de vrăjmaşi şi, prin urmare, şi faţă de întreaga facere, aceasta era un semn sigur că vedenia nu fusese adevărată, adică nu în Dumnezeul adevărat.
ŤRăpireať în vedenie poate veni omului mai nainte ca el saşi dea seama. în însăşi starea răpirii, chiar când ea nu este de la Dumnezeu, omul poate să nu înţeleagă ce s-a petrecut cu dânsul. Iar dacă rodul vedeniei Ťdupă întoarcereť s-a arătat a fi mândria şi nepăsarea faţă de soarta lumii şi a omului, atunci neapărat ea fusese mincinoasă. Astfel, adevărul sau minciuna contemplării se cunoaşte după rodurile sale.
Amândouă poruncile lui Hristos, adică cea pentru iubirea lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui, alcătuiesc o viaţă-una. Aşadar, cel ce socoteşte că trăieşte în Dumnezeu şi îl iubeşte, iar pe fratele urăşte, acela petrece în înşelare. Astfel, a doua poruncă ne dă putinţa de a cerca în ce măsură trăim cu adevărat în Dumnezeul cel adevărat.
Va urma cu
DEOSEBIREA BINELUI ŞI A RĂULUI