Despre bioterapie

[ALEXANDRU ANASTASIU]

La 5 aprilie 1553 (anul publicării cărţii Cristianismi restitutio), inchizitorul din Vienne, Mathieu Ory, cere audienţă cardinalului de Tournon :
— Iată două scrisori primite de curînd de un anume
Claude Arneys din Lyon. Ele îi sînt adresate de un alt
iionez, Guillaume de Trie, care e actualmente la Geneva
secretarul lui Jean Calvin.
Iată conţinutul frazelor care îl interesează pe inchiziŹtor : „E revoltător să mi se reproşeze că m-am convertit la religia reformată atîta timp cît se îngăduie prezenţa la Vienne, pe lîngă arhiepiscop, a unui eretic de calibrul lui Michel Şervet".
— Ah, exclamă rîzînd cardinalul, poftim, un eretic
care îl denunţă pe altul !
Mecanismul poliţienesc se pune totuşi în mişcare şi Şervet e arestat. Apărarea pe care o adoptă e de a nega eă este autorul lucrării Cristianismi restitutio.
— Lucrarea e semnată Villanueva. Nu e numele meu.
I se răscolesc hârtiile, se compară diverse scrieri. Nu
se găseşte nimic doveditor.
— Să scrie Claude Arneys rudei sale de la Geneva, hotărăşte inchizitorul. Să-I întrebe clacă nu are cumva in sprijinul acuzaţiilor sale nişte probe.
Guillaume de Trie răspunde, trimiţînd mai multe scrisori avînd un conţinut şi un ton foarte eretic, adresate anterior de Şervet lui Calvin. Calvin, pare-se, le-a înŹcredinţat secretarului său „numai cu mari şovăieli".
In tot acest timp, Şervet e ţinut în continuare închis, beneficiind de un tratament bun ; i s-a lăsat slujitorul, poate să primească prieteni. Intr-o noapte fuge. Ancheta va da de înţeles că autorităţile din Vienne au lăsat ele însele cheia în uşă. Nu ţineau să-I ardă pe medicul arhiepiscopului lor, lucru la care ar fi fost constrînşi după citirea scrisorilor lui Şervet adresate lui Calvin. Pentru a da totuşi o satisfacţie morală inchizitorului, se arde efigia lui Şervet, împreună cu cinci baloturi mari de cărţi ale sale.
Nimeni n-a putut pricepe de ce, după ce a stat ascuns patru luni şi s-a hotărît să plece la Neapoie, Michel Şervet s-a oprit la Geneva. E într-adevăr posibil să fi coborît la Hanul Trandafirului, să fi semnat în registru „Michel Villanova, medic spaniol" ? Avea oare un paşaport pe acest nume ? Singurul fapt cert este că a fost arestat în camera sa la cîteva ore după sosire.
Michel Şervet a stat în închisoare la Geneva la secret, lipsit de avocat, de la 13 august la 27 octombrie 1553, în timp ce membrii micului consiliu instruiau procesul său. Mucegăia în sensul propriu al cuvântului : „Păduchii mă mănîncă de viu, mi s-au rupt pantalonii, n-am cu ce să-mi schimb nici vesta, nici cămaşa. Frigul mă chinuie cumplit din pricina colicii mele, care generează şi alte mizerii de care mi-e ruşine să vă scriu".
în acest timp, judecătorii au scris la tribunalul ecleŹziastic catolic din Vienne pentru a li se comunica dosarul adunat de inchizitor împotriva lui Şervet. Nu mai încăpea îndoială că va fi condamnat la moarte ; sentinţa a fost pronunţată la 27 octombrie, Şervet fiind declarat „eretic, schismatic şi hulitor al Sfintei Treimi". La 20 august Calvin îi scrisese lui Farel : „Nădăjduiesc că Şervet va fi osîndit la moarte, dar aş dori să fie cruţat de grozăvia pedepsei". Odată sentinţa pronunţată, nu mai interveni. Moartea lui Şervet a fost cumplită. I se agăţaseră cărti de-ale sale în jurul gîtului. Pe cap i se pusese o coroană de pucioasă. Călăul aprinse rugul şi deodată răsună un ţipăt înfiorător : pucioasa se aprinsese şi flăcările muşcau din carnea obrazului.
Numărul condamnărilor la moarte şi al decretelor de surghiunire in timpul cît a dăinuit autoritatea lui Calvin la Geneva variază oarecum în funcţie de autori. Să spunem vreo şaizeci de execuţii prin ardere, prin sfîşiere în patru sau prin spînzurare şi ceva mai mulţi surghiuniţi.
Am văzut şi, din păcate, vom vedea încă şi mai mult în alte locuri, ceea ce dealtfel e evident, că bilanţul domniei celui ce a scris Instituţia creştină nu poate fi evaluat numai în torturi, execuţii şi alungări. După ce rugul lui Servet s-a stins, teroarea a mai scăzut la Geneva. Dar nu şi ordinea morală. Genevezii acceptau toate constrângerile, pentru că ele le ofereau lucrul la care incontestabil ţineau cel mai mult, şi anume ordinea în cetate. Geneva era preŹtutindeni vestită pentru puritatea moravurilor sale.
Calvin şi consiliul întemeiază universitatea, care avea să devină celebră sub conducerea rectorului Theodore de Beze. Studenţii din Franţa, Flandra, Scoţia, Anglia, Germania, Ungaria, Polonia, Italia, Spania şi, bineînţeles, Elveţia dădeau năvală. Sculaţi din zori. munceau pînă noaptea tîrziu. Unui tată care se interesa de progresele fiului său, Theodore de Beze i-a răspuns că tînărui nu era prea înzestrat pentru stadiu : după numai paisprezece ore de lucru în fiecare zi =c declara istovit. Drept care, Geneva a devenit „Roma protestantismului", de unde misionarii noii religii porneau spre toate ţările Europei.

Iată ce a înţeles Jean Calvin din Biblia lui:

ESTRAPÁDĂ s. f. 1. formă de tortură constând în a ridica pe condamnat la o oarecare înălțime cu o frânghie și apoi a-l lăsa să cadă cu brutalitate, de mai multe ori, până aproape de pământ. (< fr. estrapade)
http://dexonline.ro/definitie/estrapad%C4%83/paradigma



http://ro.wikipedia.org/wiki/Inchizi%C8%9Bie

Va urma?

Vă doresc Sărbători Fericite şi MÂNTUIRE, cu durere şi dragoste, Alexandru

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Vom arăta acum modul de abordare al unui Preot ortodox care, aplicând legea cea duhovnicească a dragostei spusă de Fericitul Augustin: "să urâm păcatul iar nu pe păcătos" arată multă înţelegere şi compătimire lui Calvin ca om, încercând să-l disculpe. Cine însă este cu luare aminte va vedea că gravitatea faptelor lui este cu mult mai mare decât dacă el ar fi făcut cu mâna şi dorinţa lucrurile cele spuse mai sus. El a pus la punct teologia fanatismului protestant care a dezlegat, prin idei demonice, crima sub masca iubirii lui Hristos. Din această cauză el este vinovat de toate crimele celor care, convinşi de argumentele lui sau doar avându-le ca pretext pentru patimile lor nestăpânite, au prigonit, asuprit, torturat, ucis în numele lui Hristos. Unul din motivele pentru care va avea loc Judecata de Apoi la Sfârşitul Lumii este pentru a vedea consecinţele totale ale faptelor şi învăţăturilor noastre care s-au perpetuat în cei ce le-au preluat.
Revista Teologică
http://www.revistateologica.ro/artic...3559#_ftnref37

REVISTA TEOLOGICĂ 4 / 2008
Cum citam: Pr. Dr. Adrian Carebia, "Conflictul dintre Jean Calvin şi Michael Servetus", Revista Teologica, nr.4/2008, p.177-194

Rezumat >> Articol intreg >> PDF >> Despre autor
Navigheaza la sfarsit

Conflictul dintre Jean Calvin şi Michael Servetus
Pr. Dr. Adrian CAREBIA
Jean Calvin a făcut parte din a doua generaţie de reformatori, fiind considerat cel mai important reformator din afara Germaniei, una din figurile dominante din cadrul Bisericii. A fost numit teologul teologilor care a completat şi îmbunătăţit învăţătura despre Sfânta Treime. Cu privire la teologia sa, majoritatea teologilor spun că în centru ei ar sta predestinaţia. Alţii spun că accentul ar cădea pe iertarea păcatelor. Unii critici afirmă chiar că teologia sa nu ar avea nici o profunzime. Cu toate acestea urmărind şirul activităţii sale predicatoriale ne dăm seama că accentul pus de el în cea mai mare parte a vieţii a fost acela de reformare a comunităţii din Geneva. În cea de-a doua perioadă petrecută aici (1541-1564), el va fi implicat însă şi într-o serie de controverse teologice la care a reacţionat prompt, scriind un număr de tratate polemice care i-au permis să precizeze şi să definitiveze sensul învăţăturii protestante contestate atât de romano catolici, cât şi de protestanţi, precum şi de umanişti. Prezentăm în continuare cel mai celebru conflict avut aici, cu umanistul antitrinitar Michael Servetus (1511–1553), care l-a marcat profund până la sfârşitul vieţii. Acest conflict, încheiat cu arderea pe rug a lui Servetus a contribuit enorm la discreditarea lui Calvin în epoca modernă ca un adept al persecuţiei şi intoleranţei. Calvin a fost stigmatizat ca un „inchizitor” protestant şi ca un „papă” genevez, adversar al libertăţii de conştiinţă şi al intoleranţei medievale[1]. Geniul lui Michael Servetus a fost probabil cel mai bine descris de către teologul german Adolf von Harnack care referindu-se la personalitatea sa remarca faptul că: ,,reprezentantul celei mai remarcabile uniuni a celor două tendinţe –misticismul speculativ şi raţionalismul rece – a fost Michael Servetus, gânditorul spaniol care se evidenţiază şi prin pietatea sa profundă. El a descoperit fuziunea a ceea ce era mai bun în dezvoltarea secolului al XVI-lea pe lângă reforma evanghelică. Servetus s-a distins în mod egal şi prin faptul că era un erudit căruia îi plăcea să experimenteze dar şi un ganditor crtitic sau un filosof speculativ fiind totuşi şi un reformator creştin în cel mai bun sens al cuvantului”[2].
Miguel Serveto, latinizat Michael Servetus se născuse în Spania, mai exact în Villanueva din Aragon (de aici şi supranumele său Villanovanus), în 1511 fiind aşadar cu doi ani mai tânăr decât Calvin, marele său adversar. A studiat în Spania la universitatea din Saragosa după care a fost trimis de tatăl său la Touluse, unde a studiat pentru doi sau trei ani dreptul. Aici a luat cunoştinţă cu ideile luterane, iar Scriptura a devenit de acum înainte călăuza sa fundamentală[3]. După terminarea studiilor, dovedind o remarcabil precocitate intelectuală, Servetus a intrat în serviciul franciscanului Juan Quintana, duhovnicul împăratului Carol Quintul, împreună cu care a asistat se pare la încoronarea acestuia de către papa Clement al VII lea la Bologna în 1529 şi apoi la faimoasa dietă de Augsburg din 1530. În toamna lui 1530 a fost însă eliberat de către Quintana din acest serviciu, probabil pentru suspiciuni de erezie. Servetus n a fost niciodată protestant, fie luteran, fie calvin, ci un spirit independent şi anarhic în conflict cu orice fel de „ortodoxie”[4]. Formal el a rămas în Biserica Romano Catolică, conformându-se în exterior fără nici un scrupul riturilor ei. Dar şi a descoperit vocaţia independentă de „reformator al reformei” încă de pe când avea doar 20 de ani. Din Germania, Servetus a plecat în Elveţia rămânând o vreme la Basel, unde şi a exprimat deja opiniile sale heterodoxe despre Treime şi despre divinitatea lui Hristos. L a bombardat cu scrisori şi întrevederi pe Oecolampadius sperând să l convertească. Acesta a povestit îngrozit prietenilor săi Bucer, Zwingli şi Bullinger, aflaţi la Basel în octombrie 1530 despre „tânărul spaniol arian” certăreţ şi orgolios care nega Trinitatea divină şi divinitatea eternă a lui Iisus Hristos[5]. Zwingli l a sfătuit să l convertească sau, dacă nu, să facă tot ce i stă în putinţă să împiedice răspândirea unor blasfemii atât de cumplite. Zwingli însă avea să moară peste un an fără să vadă cartea în care Servetus îşi exprima cu temeritate opiniile sale heterodoxe. Spaniolul a crezut că îl va putea linişti pe Oecolampadius printr o mărturisire de credinţă generală, dar acesta l a somat să L mărturisească pe Fiul lui Dumnezeu coegal şi coetern cu Tatăl, altfel nu l va recunoaşte drept creştin[6]. În loc să retracteze tânărul spaniol a aranjat cu un editor publicarea manifestului său teologic. Acesta a apărut la Hagenau în Alsacia în iulie 1531, sub numele autorului său, cu titlul „Despre erorile Treimii în şapte cărţi”[7]. Cartea era un remarcabil manifest — dată fiind vârsta tânără a autorului ei (care avea doar 20 de ani) — care contesta deschis dogmele tradiţionale ale trinităţii şi întrupării. În prima carte el pleca de la Iisus din Nazaret ca personaj istoric şi încerca să dovedească mai întâi că acest om e Iisus Hristos, apoi că e Fiul lui Dumnezeu şi apoi că Acesta este Dumnezeu. Servetus pleca de la umanitate şi nu de la Logosul divin, anticipând hristologiile umaniste unitariene şi liberale moderne, dar nu într un sens raţionalist, întrucât afirma o locuire specială a lui Dumnezeu în Hristos şi o divinizare a lui Hristos după înălţarea Sa la cer. Respingea însă identitatea Logosului divin cu Fiul lui Dumnezeu şi teoria comunicării însuşirilor. În cartea a doua trata despre Logosul divin, despre Hristos şi Duhul lui Dumnezeu, explicând în principal prologul Evangheliei a patra. Pentru Servetus, Logosul nu este o entitate metafizică, ci un oracol, e glasul lui Dumnezeu şi lumina lumii; e o dispoziţie sau modalitate a lui Dumnezeu. Înainte de Întrupare, Logosul era Dumnezeu Însuşi în actul vorbirii sau revelaţiei Sale, iar după Întrupare Logosul e Iisus Hristos Care ni l face cunoscut pe Dumnezeu. Tot ceea ce Dumnezeu a făcut mai înainte prin Logosul Său, Hristos face în trup, fiindcă Lui i a dat Dumnezeu împărăţia şi puterea de a mântui şi recapitula în El toate[8]. Cartea a treia expune relaţia dintre Hristos şi Logosul divin, iar cartea a patra discută dispoziţiile sau manifestările divine în care Dumnezeu apare ca Fiu şi ca Duh. Tatăl e prezentat când drept însăşi Divinitatea, când ca o simplă dispoziţiei sau modalitate a acesteia. Hristologia ortodoxă a două naturi unite într-o singură persoană e respinsă explicit, întrucât Dumnezeu n are o natură, iar o persoană nu este o realitate compusă, ci o unitate. Cartea a cincea e o speculaţie despre numele ebraice ale lui Dumnezeu. Cartea a şasea arată că Hristos e singurul izvor al adevăratei cunoaşteri a lui Dumnezeu. Incomprehensibil în El Însuşi, Dumnezeu se descoperă pe Sine în Fiul Său, iar cine-L vede pe Fiul vede pe Tatăl Său. Cartea a şaptea răspunde obiecţiilor posibile şi atacă din nou dogma Trinităţii pe care o respinge ca introdusă în Biserică odată cu stăpânirea papei (aluzie probabil la faimoasa „Donaţie a lui Constantin”). Servetus a trimis câte un exemplar lui Erasmus şi episcopului de Saragosa. Dar cartea sa a apărut atât catolicilor, cât şi protestanţilor drept o blasfemie intolerabilă, reuşind să atragă atenţia inchiziţiei. Într-adevăr, limbajul folosit de Servetus era provocator, el numindu i pe trinitarieni „triteişti”, „amăgiţi de diavol”, care se închină unui „monstru tricefal”. Zwingli şi Oecolampadius muriseră la câteva luni după publicarea cărţii, dar cunoscând conţinutul ei o condamnaseră dinainte. În dieta de la Regensburg din 1532, teologul catolic Cochlaeus a atras atenţia lui Quintana asupra cărţii lui Servetus, iar împăratul a interzis o şi a ordonat distrugerea ei. Servetus însă a recidivat publicând tot sub numele său un an mai târziu, în 1532, tot la Hagenau două cărţi de dialoguri despre Treime cu un apendice euharistic despre „dreptatea Împărăţiei lui Hristos”[9]. Servetus şi a conceput scrierea ca un fel de retractare a concepţiilor radicale din prima sa carte. Hristos e acum Fiu al lui Dumnezeu nu numai prin har, ci şi prin natură întrucât slava Tatălui îi aparţine în mod natural; El este totodată identificat acum cu Logosul divin cu precizarea însă că Acesta a fost făcut cunoscut abia de Hristos. Cartea se încheia cu o invocare adresată lui Dumnezeu ca să „piardă pe toţi tiranii Bisericii”.

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Respins de reformatori în Elveţia şi în Germania, Servetus a plecat în Franţa unde a trăit sub numele Michel de Villeneuve, dedicându se studierii matematicii, geografiei, astrologiei şi medicinii. În 1533 studia la Colegiul Lombard din Paris, unde a revenit pentru scurt timp în 1534 provocându l pe tânărul Calvin la o dispută despre Trinitate, dar în ultimul moment s a răzgândit şi nu s a mai prezentat la ora fixată[10]. Din 1533 s a aflat la Lyon fiind corector într o tipografie, unde, în 1535 a editat sub numele „Villanovanus” o ediţie latină comentată a „Geografiei” lui Ptolemeu. La Lyon l a întâlnit pe medicul, teologul şi umanistul Simphorien Chapier care a întemeiat aici o şcoală de medicină. Acesta l a convins la sfârşitul lui 1536 pe Servetus să vină să studieze medicina la Sorbona din Paris. Aici Servetus şi a luat titlurile de „magister” şi „doctor” în medicină. I a cunoscut aici pe faimoşii anatomişti Vesalius şi Paret, dobândind o mare faimă de medic. Lumea medicală a epocii se împărţea pe atunci în două şcoli „galeniştii” care îl urmau pe Galenus şi pe Hippocrates şi „averroiştii” care urmau pe arabii Averroes şi Avicenna. În 1537 a publicat un mic tratat (71 pagini) despre digestie şi uzul siropurilor, în spiritul şcolii galeniene. Ca medic experimentat Servetus a descoperit circulaţia pulmonară a sângelui sau trecerea sângelui din ventriculul drept în cel stâng al inimii prin plămâni, prin intermediul arterelor şi venelor pulmonare[11]. Această descoperire a făcut o publică însă mai târziu în lucrarea sa „Restituţia creştinismului” ca parte a speculaţiilor sale despre spiritele vitale. Întrucât această carte va fi arsă, descoperirea a fost şi ea uitată fiind redescoperită abia un secol mai târziu de medicul englez William Harvey (1578–1658). Servetus a şi predat la Colegiul lombard din Paris geografie, astronomie şi astrologie, dar a intrat în conflict cu medicii de acolo, publicând în 1538 un scurt tratat (16 pagini) apologetice în favoarea uzului medical al astrologiei. Aceştia l au denunţat ca pe un impostor, iar în 1538 Parlamentul din Paris i a interzis să mai predea astrologia. Servetus a plecat atunci din Paris stabilindu se la Charlieu, un orăşel de lângă Lyon, unde a practicat pentru doi sau trei ani medicina. Când a împlinit 30 de ani s a gândit că, după exemplul lui Hristos, ar trebui să se reboteze întrucât botezul său anterior nu avea nici o valoare, deoarece pruncii nu au încă credinţă. I a scris lui Calvin două scrisori pe această temă îndemnându l să i urmeze exemplul[12]. Devenit impopular în Charlieu, Servetus s a stabilit pentru următorii 13 ani (între 1540–1553) în Vienne, în provincia franceză Dauphiné (vecină cu Geneva). Aici a activat ca medic sub patronajul lui Pierre Palmier, unul din sponsorii săi anteriori din Paris care fusese numit arhiepiscop al oraşului. Acesta i a dat un apartament în palatul arhiepiscopal. În exterior se conforma întru totul religiei catolice şi nimeni nu îl suspectau de erezie, neştiindu se nimic despre cărţile sale anterioare în care combătuse „erorile Treimii”. În 1542 şi apoi în 1545 a publicat o nouă ediţie revizuită a Bibliei latine a lui Santes Pagnini (1470–1536), un învăţat dominican, elev al lui Savonarola, dar adversar al protestantismului. Ediţia din 1545 era însoţită de notele explicative ale lui Servetus care îşi propunea să restabilească sensul istoric real al Scripturilor, dar neglijat pe atunci[13]. Astfel Servetus îl identifica pe „Robul Domnului” din cartea profetului Isaia ca Uns al Domnului (Mesia), iar pe regele mesianic din Psalmii 2, 8, 22 şi 110 cu personajul istoric David. Roma a pus aceste note la „index” în 1559, iar Calvin le a invocat împotriva lui Servetus la procesul de erezie care i a fost intentat la Geneva în 1553. În timpul şederii sale la Vienne, Servetus a redactat opera sa teologică capitală intitulată Restitutio christianismi. Cartea a fost terminată în manuscris, cel puţin în partea ei principală, încă din 1546, când Servetus i a trimis o copie lui Calvin, pe care a încercat ulterior să o obţină înapoi, dar între timp Calvin o trimisese lui Viret la Lausanne. Ea a fost folosită apoi la procesul din 1553 şi a fost arsă pe rug, împreună cu volumele tipărite. Titlul cărţii era deja o provocare şi o sfidare fiind o aluzie transparentă la „Instituţia” lui Calvin. Servetus pretindea să fie nu un „reformator”, ci un „restaurator” al creştinismului[14]. Pe pagina de titlu era citat în ebraică Daniel 12, 1: „Şi în acel timp se va ridica Mihail, marele voievod” şi în greacă Apocalipsă12, 7 despre războiul din cer al Arhanghelului Mihail cu dragonul şi cu îngerii săi. Servetus se identifica astfel cu Arhanghelul Mihail în luptă cu Antihristul falsificator al creştinismului. „Restituţia creştinismului” era un manifest polemic: femeia din Apocalipsă 12 era adevărata Biserică; copilul ei salvat de Dumnezeu e credinţa creştină; marele dragon e papa de la Roma identificat cu Antihristul prezis de Daniel, Pavel şi Ioan. În epoca lui Constantin cel Mare şi a Sinodului de la Niceea care l a rupt pe Dumnezeul unic în trei, dragonul a început să alunge adevărata Biserică în pustie, reuşind să şi menţină stăpânirea asupra pământului timp de 1260 de zile profetice sau ani, dar acum — mai exact în 1585 (= 1260 + 325) — domnia sa se apropie de sfârşit. Servetus îşi asuma astfel deliberat misiunea divină de a răsturna tirania antihriştilor papali şi protestanţi restaurând creştinismul în puritatea sa originară[15]. În 1546 deci Servetus a trimis o copie a cărţii sale lui Calvin spunându i că are să afle în ea lucruri „uimitoare, nemaiauzite până atunci”. Totodată i a pus trei întrebări: 1. Dacă omul Iisus Hristos e Fiul lui Dumnezeu şi cum anume? 2. Este Împărăţia lui Dumnezeu în om atunci când acesta intră în ea şi când se naşte din nou? 3. Botezul creştin nu trebuie oare să presupună credinţa ca şi Cina Domnului şi care e scopul pentru care au fost instituite sacramentele în Noul Testament?[16] Calvin n a avut se pare timp să citească manuscrisul, dar a răspuns la cele trei întrebări astfel: 1. Hristos e Fiul lui Dumnezeu atât prin natura Sa divină născută veşnic din Tatăl, cât şi în natura Sa umană ca înţelepciunea lui Dumnezeu întrupată. 2. Împărăţia lui Dumnezeu începe în om atunci când acesta se naşte din nou, dar procesul renaşterii spirituale durează până la moarte. 3. Credinţa e necesară pentru Botez, dar nu în acelaşi fel ca şi pentru Euharistie, întrucât potrivit prefigurării circumciziei făgăduinţa e dată şi copiilor credincioşilor. Botezul şi Euharistia Noului Testament se leagă între ele ca circumcizia şi Paştile Vechiului Testament[17]. Servetus i-a răspuns lui Calvin spunând că acesta vorbeşte de mai mulţi fii ai lui Dumnezeu, că înţelepciunea lui Dumnezeu de care vorbeşte Solomon era o alegorie impersonală şi că naşterea din nou are loc la botezul cu apă şi cu duh, nu însă la botezul pruncilor, negând faptul că circumcizia ar corespunde botezului. I a mai pus lui Calvin alte cinci întrebări teologice, rugându l să citească capitolul despre botez din manuscrisul trimis anterior. Calvin i a trimis un răspuns lung oferindu i alte explicaţii şi trimiţându l la discutarea acestor teme din „Instituţia” sa. Servetus a continuat să l bombardeze pe Calvin cu scrisori şi i a trimis o copie a „Instituţiei” cu obiecţii critice. Calvin şi a dat seama că Servetus e un eretic periculos şi incorigibil[18]. Servetus a continuat să îi trimită scrisori lui Calvin, iar ediţia tipărită a „Restituţiei” sale a publicat nu mai puţin de treizeci de scrisori ale sale către reformator fără date însă şi fără răspunsurile primite din partea lui Calvin. Scrisorile sunt redactate într un stil arogant şi autosuficient, spaniolul adresându se reformatorului nu ca un discipol sau ca un egal, ci ca un superior. Tonul era arogant, iritant şi insultător. În cele din urmă Servetus a întrerupt corespondenţa cu Calvin, care încetase să i mai răspundă, adresându se colegilor săi pastori din Geneva. S a păstrat o scrisoare scrisă lui Abel Poupin, pastor în Geneva 1543–1556, care a fost păstrată şi folosită ca dovadă la proces. Servetus îi acuza aici pe creştinii reformaţi din Geneva că au o Evanghelie fără Dumnezeul adevărat, fără credinţă adevărată şi fără fapte bune. Ei îi învaţă pe genevezi să se închine în locul Dumnezeului adevărat unui „cerber tricefal”, monstrul mitologic fiind Sfânta Treime. Respingând adevărata renaştere baptismală (botezul adult), pastorii reformaţi închid oamenilor uşa Împărăţiei cerurilor. Scrisoarea se încheia cu presimţirea lui Servetus că va trebui să moară pentru adevăr asemănându se întru totul învăţătorului său Hristos[19].

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Servetus a încercat în 1552 să şi publice cartea la Basel, dar nu a reuşit. Cartea a fost imprimată în secret la Vienne pe cheltuiala autorului pe parcursul a trei sau patru luni, tipărirea terminându se pe 3 ianuarie 1553. Deşi tirajul a fost de 1800 de exemplare, toate exemplarele au fost arse şi distruse, păstrându se până azi doar trei exemplare. Volumul[20] cuprindea în prima treime o ediţie revăzută şi adăugită a celor şapte cărţi despre Erorile Trinităţii concentrate în cinci cărţi urmate de cele două dialoguri despre Trinitate care au luat locul cărţilor şase şi şapte din vechea lucrare. Restul „Restituţiei”, aproape două treimi din volum, era nou şi cuprindea: trei cărţi despre credinţa şi dreptatea Împărăţiei lui Dumnezeu, patru cărţi despre naşterea din nou şi împărăţia lui Antihrist, 30 de scrisori către Calvin, 60 de semne ale lui Antihrist şi o apologie către Melanchthon despre misterul Treimii şi vechea disciplină a Bisericii. Pentru contemporani „Restitutio” a apărut, ca şi pentru Calvin, un „volumen deliriorum” şi un „prodigiosum blasphemiarum chaos”, o sinteză a tuturor ereziilor creştine cunoscute până atunci. Servetus părea a fi combinat astfel în cartea sa sabelianismul şi arianismul trinitar, apolinarismul hristologic şi pelagianismul soteriologic amestecându le cu erori anabaptiste şi speculaţii neoplatonice şi panteiste. Sistemul teologic al lui Servetus era în esenţă un panteism original prezentat sub forma unui „pan hristism” sau exact a unui „hristo panteism” teosofic şi mistic. Servetus nu era deloc un sceptic sau un raţionalist, ci avea convingeri mistice extrem de puternice despre adevărul absolut al religiei creştine. Biblia în canonul ei tradiţional era pentru umanistul spaniol izvorul infailibil al adevărului[21]. Acesta însă a fost falsificat de către Biserica Catolică. Inspirată de învăţăturile lui Pavel şi Augustin, Reforma protestantă a fost în primul rând o mişcare practică; de aceea ea a reţinut de la Biserica Catolică articolele Crezului Apostolic şi dogmele Treimii şi Întrupării. Plecând de la Biblie, aşadar, Servetus îşi propunea o reformă mai radicală decât cea a reformatorilor: reforma dogmelor despre Dumnezeu şi Hristos precum şi a sistemului eclezial. Concepţia lui Servetus se caracteriza prin trei refuzuri: refuzul dogmei ortodoxe a Trinităţii din Crezul niceo constantinopolitan, refuzul hristologiei ortodoxe a Sinodului Ecumenic de la Chalcedon şi refuzul botezului pruncilor, din care ar deriva toate relele şi coruperea Bisericii. Adevărata Biserică a înflorit în primele trei secole fiind apoi alungată în pustie timp de 1260 de ani, adică din 325 până în 1585. Împărăţia lui Antihrist a început cu trei evenimente simultane: primul Sinod Ecumenic de la Niceea (325), care a împărţit divinitatea unică în trei idoli; unirea dintre Biserică şi stat sub Constantin cel Mare; şi instaurarea dominaţiei temporale a papalităţii sub papa Silvestru. Din aceeaşi perioadă datează şi practica generală a botezului copiilor cu consecinţe funeste. Începând de atunci adevăraţii creştini au fost persecutaţi pretutindeni şi s au ascuns în pustii. Domnia Antihristului papalo cezarist se apropie însă de sfârşit. Bătălia Arhanghelului Mihail a început deja în cer şi pe pământ, autorul „Restituţiei” sunând trâmbiţa războiului care se va încheia cu victoria lui Hristos şi a adevăratei Sale Biserici. Atunci va avea loc „prima înviere” şi inaugurarea Împărăţiei milenare a lui Hristos pe pământ urmată de Învierea şi Judecata generală, după care Hristos va preda Tatălui Împărăţia şi Dumnezeu va fi totul în toate. Pentru Servetus Hristos nu are două naturi şi nici o preexistenţă personală ca o a doua ipostasă a divinităţii, personalitatea începând doar o dată cu concepţia şi naşterea sa. Acest om Iisus e în acelaşi timp consubstanţial cu Dumnezeu Care e una cu omul în Hristos aşa cum bărbatul şi femeia sunt una în trupul fiului lor. Iisus Hristos e Fiu adevărat şi unic al lui Dumnezeu, nu însă Logosul preexistent; cu toate acestea, El este Dumnezeu adevărat, întreaga fiinţă a lui Dumnezeu arătându se în El şi locuind în El trupeşte. Divinitatea este, aşadar, absolut unică, simplă şi indivizibilă. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt „dispoziţii”, „dispensaţii”, „economii” sau modalităţi succesive ale unicei divinităţi[22]. Doctrina trinitară a lui Servetus este, aşadar, una modalistă de tip sabelian. Concepţia lui Servetus nu este însă doar modalistă, ci şi panteistă. Toate sunt una şi una sunt toate în Dumnezeu, iar Dumnezeu e substanţa a toate. Dumnezeu locuieşte în Cuvântul şi în Duhul Său şi este Cuvântul şi Duhul Său Care locuiesc însă şi în cuvântul, mintea şi duhul omului şi sunt cuvântul, duhul şi mintea omului însuşi. Panteismul lui Servetus nu este însă unul cosmic, ci un „hristo panteism”; nu lumea este Dumnezeu, ci Hristos este marele Dumnezeu[23]. În antropologie Servetus contesta predestinaţia absolută şi servitutea naturii umane. Admitea căderea în păcat şi păcatul originar, dar nu şi vina moştenită. Omul căzut îşi menţine voinţa liberă, raţiunea şi conştiinţa care îl leagă de harul divin; ca atare el rămâne încă chipul lui Dumnezeu. Învăţătura augustiniană şi reformatoare despre căderea radicală a omului şi despre stricăciunea totală a naturii umane sunt pentru Servetus o insultă atât la adresa lui Dumnezeu, cât şi a omului. Omul are divinitatea în el şi sufletul e consubstanţial cu Dumnezeu. Dumnezeu e drept şi milostiv faţă de toate creaturile şi nu condamnă pe nimeni, dacă omul nu se condamnă pe sine însuşi[24]. Servetus respingea şi învăţătura reformatoare despre justificarea numai prin credinţă, căreia îi opunea mântuirea prin credinţă şi fapte bune şi posibilitatea reală de sfinţire şi de transformare ontologică a omului sub influenţa harului. Sfinţirea şi iubirea sunt mai mari pentru el decât simpla credinţă. Dintre sacramente Servetus recunoştea doar două: Botezul şi Euharistia. Botezul este naşterea din nou a omului spre Împărăţia lui Dumnezeu, dar numai atunci când este primit cu credinţă şi e precedat de căinţă şi luminare. Cine nu are credinţă, acela nu se poate căi, nici nu poate renaşte din Dumnezeu. Ceea ce nu înseamnă însă că pruncii morţi nebotezaţi sunt condamnaţi la iad, mântuirea lui Hristos extinzându se şi asupra tuturor copiilor morţi nebotezaţi. Dacă Botezul e naşterea omului nou, Euharistia e hrănirea lui: prin Botez primim Duhul lui Hristos, iar prin Euharistie Trupul Său, dar în chip spiritual şi mistic, întrucât omul ceresc din noi are nevoie de hrană pentru viaţa veşnică[25]. Dogma trinitară, pedobaptismul şi celelalte sacramente catolice sunt însă invenţii demonice ale papei antihrist. El, Michael Servetus, e arhanghelul trimis de Hristos ca să elibereze adevărata Biserică din activitatea babilonică a lui Antihrist de ipocrizia, tirania şi idolatria sa[26]. Curând după publicarea „Restituţiei” apariţia ei a fost denunţată autorităţilor catolice din Lyon printr un locuitor din Lyon, Guillaume Trie, convertit la protestantism şi aflat pe atunci la Geneva. Foarte probabil Trie a obţinut informaţiile necesare despre Serve¬tus şi cartea sa de la Calvin şi colegii săi, fie direct din convorbiri cu aceştia, fie din demascări ale acestora de amvon. Denunţarea lui Servetus autorităţilor catolice de către Calvin se explică prin zelul teologic al reformatorului pentru ortodoxia dogmatică. Pe baza informaţiilor oferite de la Geneva, cardinalul de Lyon şi arhiepiscopul de Vienne, după o consultare cu inchizitorul Franţei, au ordonat pe 4 aprilie arestarea lui Servetus şi a editorului său. A avut loc o anchetă în care spaniolul a încercat să se disculpe de acuzaţiile care i se aduceau inducându i în eroare pe anchetatori. Pe 7 aprilie însă cu ajutorul câtorva prieteni a reuşit să scape din arest şi să fugă ,ascunzându se. Protestul a continuat însă pe baza còpiilor cărţii „Restitutio”, pe 17 iunie tribunalul civil condamnându l la moarte pe Servetus pentru erezie, pentru încălcarea ordinelor regale şi evadarea din închisoare prin ardere pe rug. În aceeaşi zi sentinţa a fost executată în efigie[27]. Câteva luni Servetus a rătăcit ascunzându se prin Franţa. Intenţiona probabil să plece spre Spania, iar ulterior spre Napoli, unde rezidau numeroşi umanişti spanioli. A ales să treacă prin Geneva, unde a ajuns singur pe jos la mijlocul lunii iulie a anului 1553. A rămas aici timp de o lună intenţionând să plece spre Zürich. Cu o zi înainte de plecare însă, duminică 13 august, s a dus la biserică. Aici însă a fost recunoscut şi arestat de un ofiţer al poliţiei în numele consiliului municipal[28]. Responsabil pentru arestarea sa a fost Calvin pentru care reforma nu se putea menţine decât salvând puritatea învăţăturii creştine şi disciplinei bisericeşti. Reformatorul nu putea tolera prezenţa în oraş a unui spirit independent şi anarhic cum era Servetus, mai ales date fiind condiţiile speciale care domneau în Geneva în anii 1551–1555.

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Opoziţia împotriva lui Calvin din partea „libertinilor” sau „patrioţilor” conduşi de Ami Perrin ajunsese acum la apogeu. Consiliul oraşului, dominat de adepţii lui Perrin, era pe faţă ostil lui Calvin care nu putea accepta perspectiva unei alianţe împotriva sa între „libertini” şi Servetus, alianţă care putea duce la expulzarea din nou a reformatorului din Geneva. Pe de altă parte, nu trebuie uitat că responsabilitatea procesului şi condamnării lui Servetus a aparţinut în integralitate consiliului Genevei. Rolul lui Calvin a fost doar acela al unui expert tehnic. Servetus a fost închis în vechea reşedinţă a episcopilor Genevei transformată în închisoare. Procesul său a început pe 15 august şi a continuat cu întreruperi mai mult de două luni. El s a desfăşurat în franceză, în palatul episcopal, în prezenţa membrilor Consiliului Mic. Actul de acuzare prezentat de Nicholas de la Fontaine, secretarul personal al lui Calvin, consta din 38 de articole redactate de Calvin însuşi şi susţinute cu extrase din cărţile lui Servetus, îndeosebi la „Restituţia creştinismului” anexată atât în copie manuscrisă, cât şi într un exemplar tipărit. Acuzele principale priveau opiniile sale blasfematoare şi eretice despre Treime, Persoana lui Hristos şi botezul pruncilor, precum şi calomnierea în persoana lui Calvin a bisericii din Geneva şi a reformei sale. Servetus n a recunoscut decât contestarea pedobaptismului şi faptul că l a criticat pe Calvin cu intenţia de a i îndrepta erorile pe care se declara gata să le dovedească prin Scriptură[29]. Discuţiile au continuat şi în zilele următoare însă fără rezultat. Cazul a fost predat apoi procurorului general, Servetus fiind anchetat din nou pe baza a treizeci de articole care îl acuzau mai puţin de erezii, cât de intenţia de a răspândi erezia în Geneva. Consiliul a scris şi judecătorilor din Vienne să le trimită documentaţia condamnării lui Servetus, iar pe 31 august Consiliul Mic a primit răspunsul sub forma unei copii a sentinţei la moarte cu rugămintea ca Servetus să fie extrădat în Franţa pentru ca să fie executată în persoana acuzatului, nu numai în efigia şi cărţile sale, cum se făcuse în iunie. Consiliul a refuzat să l extrădeze pe Servetus, dar a promis că are să facă dreptate. Condamnarea de la Vienne a stimulat zelul pentru ortodoxie al Consiliului Genevei, care nu dorea să rămână în urma Bisericii Romano Catolice în această privinţă[30]. Primele zile ale lunii septembrie au adus o confruntare directă între Calvin şi Servetus. Consiliul a hotărât ca reformatorul să extragă din cărţile spaniolului tezele contestate, iar Servetus să răspundă de ele tot în latină, iar Calvin să replice apoi la răspunsul lui Servetus. Calvin a extras 38 de teze la care Servetus a răspuns în 24 de ore pe un ton apologetic, violent şi agresiv. În răspunsul său Servetus respingea cu dispreţ imixtiunea în proces a lui Calvin pe care l numea discipol al lui Simon Magul, acuzator, criminal şi ucigaş, nedemn de a se numi slujitor al ortodoxiei în Biserică. Calvin a răspuns în două zile pe larg, răspunsul său fiind semnat de toţi cei 14 pastori din Geneva. Toate cele trei documente care conţineau esenţa dezbaterii doctrinare au fost prezentate Consiliului pe 5 septembrie. Consiliul a hotărât să ceară opinia asupra cazului lui Servetus şi magistraţilor şi pastorilor Bisericilor reformate din Berna, Zürich, Schaffhausen şi Basel. Între timp, pe 22 septembrie Servetus a cerut Consiliului arestarea lui Calvin şi judecarea lui pe baza unei liste de teze formulate de el însuşi. El cerea ca reformatorul să fie judecat şi stârpit ca un magician, ca un adept al lui Simon Magul, care reprima adevărul lui Iisus Hristos[31]. Pe 18 octombrie au sosit toate răspunsurile de la bisericile elveţiene. Acestea erau unanime în condamnarea ereziilor teologice ale lui Servetus şi în declararea adeziunii lor faţă de Calvin şi colegii săi din Geneva, dar nici una din bisericile consultate n a sugerat expres sentinţa capitală, lăsând pedepsirea lui Servetus la latitudinea Republicii geneveze. Poziţia lui Servetus a fost discutată în sesiunea Consiliului din 26 octombrie, într o sesiune extrem de furtunoasă. Ami Perrin care prezidat o a insistat ca Servetus să fie achitat, ceea ce echivala cu triumful „patrioţilor” şi expulzarea lui Calvin. Fiind combătut, Perrin a părăsit casa senatului împreună cu câţiva prieteni. Sentinţa Consiliului a fost atunci unanimă. Pe baza legilor imperiale ale creştinătăţii antice şi medievale Servetus a fost condamnat la moarte prin ardere pe rug pentru blasfemie la adresa Sfintei Treimi, a Fiului lui Dumnezeu şi a botezului pruncilor. Propunerea lui Calvin de a se înlocui rugul prin sabie a fost respinsă[32]. A doua zi dimineaţă Servetus a fost vizitat în închisoare de bătrânul Farel, venit special la Geneva ca să încerce să l convingă pe spaniol de greşeala sa. Servetus i a cerut să i citeze un singur pasaj biblic în care Hristos e numit „Fiu al lui Dumnezeu” înainte de întruparea Sa. Farel n a putut să facă aceasta, în schimb l a chemat pe Calvin în faţa căruia orgoliosul umanist a cerut umil iertare. Acesta i a spus să ceară mila lui Dumnezeu pe Care L blasfemiase. Nereuşind să l convingă să retracteze, Farel şi Calvin l au părăsit. La amiaza zilei de 27 octombrie 1553 Servetus a fost dus de la închisoare la primăria oraşului, unde i s a citit sentinţa de condamnare, după care a fost dus în piaţa Champel unde era pregătit rugul. Servetus a murit cu curaj implorând până în ultima clipă cu glas tare: „Iisus Hristoase, Fiule al veşnicului Dumnezeu, ai milă de mine!” Până la sfârşit Servetus a refuzat să recunoască în Hristos, pe Fiul veşnic al lui Dumnezeu, ci doar pe Fiul veşnicului Dumnezeu[33]. Personalitate complexă a secolului al XVI lea — teolog, filozof, geograf, medic şi om de ştiinţă —, Servetus murea în vârstă de doar 41 de ani, victimă în primul rând a orgoliului său şi a iluziei fanatice că era chemat de Providenţă să „reformeze reforma” Bisericii „restaurând religia creştină” în puritatea ei originară[34]. Execuţia lui Servetus avea să apese greu asupra imaginii lui Calvin în istoriografia modernă, fixându i aici imaginea unui inchizitor nemilos. Cu excepţia cercului italienilor umanişti şi sceptici, ea a fost însă aplaudată de către aproape toate mediile protestante din Europa. Calvin îşi apăra astfel reputaţia de apărător şi promotor al ortodoxiei protestante împotriva subversiunilor destabilizatoare ale tuturor formelor reformei radicale reprimate de altfel de toate autorităţile statale şi ecleziastice ale Europei epocii. Dar nu numai duşmanii personali sau umaniştii sceptici au criticat severitatea pedepsirii lui Servetus, ci şi prieteni protestanţi ai lui Calvin care se temeau că această măsură să nu i încurajeze pe catolici în persecuţia protestanţilor în Franţa şi în Europa. În aceste condiţii, Calvin s a simţit obligat să şi apere severitatea demascând erorile dogmatice ale lui Servetus. În câteva luni el a încheiat astfel o lucrare de apărare a credinţei ortodoxe privitoare la Sfânta Treime şi de în justificare a pedepsei capitale aplicate ereticilor[35], lucrare publicată în latină şi în franceză la începutul lui 1554 şi având un caracter oficial fiind semnată de toţi cei 15 pastori ai Genevei. Calvin îşi justifica pledoaria pentru datoria magistraţilor creştini de a pedepsi erezia cu moartea invocând însă mai cu seamă legislaţia teocratică mozaică împotriva idolatriei şi blasfemiei şi interpretarea de tip inchizitorial dată de Augustin cuvintelor parabolei lui Hristos: „Siliţi i să intre” (Lc 14, 23), citat folosit de catolici pentru a justifica persecuţia şi exterminarea protestanţilor. Dacă în prima sa carte publicată (despre Seneca) umanistul Calvin făcea apologia clemenţei, acum, la maturitate (Calvin avea 44 de ani), reformatorul convertit din umanist făcea o regretabilă apologie a violenţei şi intoleranţei religioase. Pledoaria sa pentru pedepsirea cu moartea a ereticilor n a rămas însă fără răspuns. O lună după apariţia cărţii împotriva lui Servetus, la Basel a apărut sub pseudonim, o cărţulie cu titlul „Despre eretici, dacă trebuie persecutaţi”[36]. Dedicată ducelui Christopher de Würtenberg, era prefaţată şi editată de un oarecare Martinus Bellius, sub care se ascundea probabil Martin Borrhaus din Stuttgart (1499–1564), profesor de ebraică la Universitatea din Basel. Calvin a intuit însă adevăraţii săi autori: Castellio şi Curio aflaţi şi ei la Basel. Cartea constă dintr o culegere de mărturii în favoarea toleranţei religioase extrase din scrierile lui Luther, Brenz, Erasmus, Frank, câţiva Părinţi ai Bisericii (Lactanţiu, Hrisostom, Ieronim şi Augustin, tânăr), Hedio, ba chiar din prima ediţie a „Instituţiei” lui Calvin; Partea originală a cărţii era epilogul scris de Castellio[37]. Castellio citează cazurile persecuţiilor şi contra persecuţiilor scandaloase din istoria creştinătăţii antice medievale şi contemporane, încheind cu imaginea alegorică a unei călătorii de a lungul veacurilor cu prezentarea efectelor celor două principii antagonice ale forţei şi libertăţii, intoleranţei şi iubirii, lăsându i pe cititori să hotărască care dintre cele două tabere e tabăra lui Hristos. Calvin l a lăsat să i răspundă lui Castellio pe discipolul său apropiat şi succesorul său Teodor de Beza.

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Acum vom vedea că ceea ce se naşte din pisică şoareci mănâncă:
Cartea acestuia[38] a apărut în septembrie 1554. În prima parte Beza combătea principiul toleranţei, iar în cea de a doua apăra conduita Genevei în cazul Servetus. Pentru el toleranţa faţă de eroare e indiferenţă faţă de adevăr şi distruge orice ordine şi disciplină în Biserică. Chiar şi unitatea forţată a papalităţii e mai bună decât anarhia. Erezia fiind mult mai rea decât crima fiindcă distruge sufletul, e datoria puterii civile să i pedepsească pe ereticii încăpăţânaţi şi destabilizatori. Toţi împăraţii şi suveranii creştini i au pedepsit pe eretici. Cine contestă dreptul autorităţii civile de a restrânge şi pedepsi erorile periculoase împotriva religiei acela subminează autoritatea lui Dumnezeu Însuşi. Autoritatea civilă trebuie să se limiteze însă la competenţele ei, lăsând definirea şi condamnarea ereziei pe seama Bisericii. După care trebuie să aplice cu înţelepciune acea pedeapsă care să asigure respectarea maiestăţii divine, precum şi pacea şi unitatea Bisericii. Reformatorii n au fost deci apostolii libertăţii şi toleranţei moderne (care e un produs al umanismului şi iluminismului), ci s au vrut a fi prin toate mijloacele slujitorii necondiţionaţi ai lui Dumnezeu. Din punct de vedere social şi politic ei au fost aici mai aproape de Evul Mediu decât de modernitate. După depăşirea crizei legate de condamnarea lui Servetus şi de escaladarea opoziţiei „patrioţilor” din anii 1553–1555, Calvin s a putut în sfârşit bucura de o autoritate incontestabilă în Geneva. Prestigiul său însă era imens în întreaga Europă. Mica republică geneveză, lipsită de resurse economice sau de putere militară, devenise cetatea model a Reformei. Academia teologică din Geneva deschisă solemn pe 5 iunie 1559 a contribuit considerabil la consolidarea calvinismului şi la extinderea sa în Europa: în Franţa, Olanda, Scoţia, Ungaria şi Polonia, ba chiar şi în Germania (Palatinat)[39]. În lumina acestor dezvăluiri figura solitară a lui Michael Servetus ocupă un rol central, el fiind o personalitate îndrăzneaţă care a analizat dogmele proaspăt îmbrăţişate de creştini dar şi autoritatea valorilor antice cat şi teologia medievală. Creştinismul pe care Servetus l-a descoperit în timpul vieţii sale nu avea prea multe în comun cu Scriptura şi practicarea acestuia a avut consecinţe dezastruoase în sânul societăţii de atunci. El a îndrăznit să pună la îndoială premisele religioase fundamentale şi de unul singur a dezvoltat un creştinism alternativ mai apropiat de litera şi spiritul Scripturii. De asemenea el a combinat doctrina sa religioasă cu viziunile naturaliste asupra lumii timpului său şi le-a unificat pe toate într-un singur sistem de gândire. El îşi păstrează o religiozitate profundă pană la sfârşitul vieţii în care Hristos este motivul central al existenţei sale şi ghidul permanent în comportarea personală şi profesională. În domeniul cercetărilor intelectuale Servetus a ridicat problema unei reevaluări radicale a întregului sistem ideologic al religiei dogmatice impuse de Apusul Europei încă din secolul al IV-lea. Cercetarea sa teologică s-a bazat pe studiul tradiţiei Scripturii într-o încercare de a dezvălui doctrinele religioase autentice conţinute în aceasta. În cadrul acestui proces de cercetare el a dezvoltat o nouă religie bazată pe elementul uman şi o nouă înţelegere a divinului şi problemelor divine mult mai apropiată de realităţile condiţiei umane. Mai târziu aceasta a evoluat într-un unitarianism biblic şi în timpurile moderne s-a dezvoltat în unitarianismul universalist. Pentru toate acestea el a rămas neegalat şi încă se constituie ca una din cele mai extraordinare minţi din istoria lumii ce şi-a adus contribuţia sa la cultura universală.
Studiul de faţă intitulat pune în lumină disputa care a avut loc între marele reformator Jean Calvin şi medicul savant Michael Servetus care s-a terminat tragic pentru cel din urmă. Acest conflict, încheiat cu arderea pe rug a lui Servetus a contribuit enorm la discreditarea lui Calvin în epoca modernă ca un adept al persecuţiei şi intoleranţei. Calvin a fost stigmatizat ca un „inchizitor” protestant şi ca un „papă” genevez, adversar al libertăţii de conştiinţă şi al intoleranţei medievale. Plecând de la Biblie, Servetus îşi propunea o reformă mai radicală decât cea a reformatorilor: reforma dogmelor despre Dumnezeu şi Hristos precum şi a sistemului eclezial. Concepţia lui Servetus se caracteriza prin trei refuzuri: refuzul dogmei ortodoxe a Trinităţii din Crezul niceo-constantinopolitan, refuzul hristologiei ortodoxe a Sinodului Ecumenic de la Calcedon şi refuzul botezului pruncilor, din care ar deriva toate relele şi coruperea Bisericii. În aceste condiţii, Calvin cuprins de zel pentru ortodoxia dogmatică s a simţit obligat să şi apere severitatea demascând erorile dogmatice ale lui Servetus. Execuţia lui Servetus avea să apese greu asupra imaginii lui Calvin în istoriografia modernă, fixându i aici imaginea unui inchizitor nemilos. Cu toate acestea, cu excepţia cercului italienilor umanişti şi sceptici, ea a fost însă aplaudată de către aproape toate mediile protestante din Europa.


________________________________________
[1] P.F. Geisendorf, F. Klein, A pópos d’un quatrieme centenaire Michel Servete, Geneva, 1953, p. 68.
[2] A.V. Harnack, Lehrbuch der Dogmengeschichte, fourth edition, J.C.B: Mohr, Tubingen, Germany, vol. III p. 660, apud. E. Doumerque, Jean Calvin. Les Hommes et les choses de son temps, first edition, Lausanne-Paris 1899-1927, second edition Geneva, 1969, tome I, p. 32.
[3] Spre deosebire însă de protestanţi, el supunea Scriptura unei lecturi critice în acelaşi timp raţionaliste şi spiritualist-mistice şi apocaliptice.
[4] I. Zăgreanu, ,,Semnificaţia unui portret” Steaua, an XXXIV, nr. 6 (4331), iunie 1983, Cluj-Napoca, p. 39.
[5] Ibidem, p. 302.
[6] Servetus i-a vizitat şi pe Bucer şi pe Capito la Strasbourg care l-au primit cu prietenie, dar nici ei n-au reuşit să-l convingă să renunţe la opiniile sale.
[7] De Trinitatis erroribus libri septem per Michelem Serveto ab Aragonia Hispanum anno 1530, 120 p.
[8] J. Friedman, Michael Servetus: a Case study in total heresy, Edition Droz , Genčve, 1978, p. 112.
[9] Dialogorum de Trinitate libri duo. De justitia regni Christi capitula Quattuor per Michelem Serveto ab Aragonia HIspanum. Anno 1532.
[10] A. Hollard, Michael Servetus et Jean Calvin, Bibliotheque d’Humanisme et Renaisance, tome VI, Paris, 1945, p. 114.
[11] P.F. Geisendorf, F. Klein, op. cit., p. 70.
[12] A. Holland, op. cit., p. 116.
[13] Servetus anticipa astfel exegeza modernă raţionalistă.
[14] P. Collinson, The Reformation, edition Weidenfeld & Nicolson, London, Great Britain, p. 359.
[15] P. Covard, Le proces de Michael Servetus ŕ Vienne, Vienne, 1953, p. 71–75.
[16] A. Hollard, op. cit., p. 118.
[17] Denis Crouzet, op. cit., p. 317.
[18] Ibidem, p. 320.
[19] D. Macculloch, The Reformation. A History, Viking Books, New-York, U.S.A., 2004, p. 573.
[20] Christianismi restitutio. Totius ecclesiae apostolicae est ad sua limina vocatio, in integrum restituta cognitione Dei, fidei Christi, justificationis nostrae, regenerationis baptismi et Coena Domini manducationis. Restitutio denique nobis regno coelesti, Babylonis impiae captivitate soluta, et Antichristo cum suis penitus destructo, 1553, 734 p.
[21] R. H. Bainton, Hunted Heretic: The life and Death of Michael Servetus, 1511–1553, Beacon Press, Boston, 1953, p. 7.
[22] Ibidem, p. 10–14.
[23] M. Hillar, Process theology and process thought in the writtings of Michael Servetus, paper presented at the annual meeting of the Sixteenth Century Studies Conference, october 24-27, 2002, San Antonio, TX, accesat internet http w.w.w.socinian.org/ files/ ServetusMemory/pdf, accesat la data de 16 noiembrie 2007.
[24] Ibidem, p. 16.
[25] Servetus afirmă limpede prezenţa reală a lui Hristos căreia îi dă o înaltă valoare mistică, dar combate sever cele trei teorii false ale aşa numiţilor „transsubstantiatores” (catolicii), „impanatores” (luteranii) şi „tropistae” (zwinglienii).
[26] R.H. Bainton, op.cit., p. 18–20.
[27] Emile G. Leonard, Histoire Generale du Protestantisme, tom premier ,,La ReforŹmation” Presse Universitaires de France, Paris, 1961, p. 365.
[28] Ibidem, p. 366.
[29] A. Hollard, op. cit., p. 121.
[30] Ibidem, p. 122.
[31] Ibidem, p. 123.
[32] R.H. Bainton, op. cit., p. 24.
[33] Ibidem, p. 26.
34 G. Haldas, Passion et mort de Michel Servet: chronique historique et dramatique, Editions L'Age d'homme, Lausanne, 1975, p. 271.

[35] Defensio orthodoxae fidei de Sacra Trinitate contra prodigiosos errores Michaelis Serveti Hispani, ubi ostenditur haereticos jure gladii coercendos esse 1554, în CO 8, p. 453–644; aici şi actele procesului lui Servetus, p. 721–872.
[36] De haereticis, an sint perseguendi, Basel, 1544.
[37] Acesta examinează diferitele pasaje biblice invocate pro şi contra intoleranţei şi e prima apologie europeană a toleranţei religioase revendicate în numele Evangheliei şi al Reformei.
[38] De haereticis a civili magistratu puniendis, adversus Martini Bellii farraginem et novorum academicorum sectam, Geneva, 1554.
[39] Emile G. Leonard, op. cit., tome premier, p. 301.

Va urma cu durerile provocate nouă de calvini - pentru a preveni pe cei ce vor să uşureze accesul la putere al (neo)protestanţilor sau papiştilor de cele de care vor suferi ei şi cu tot neamul nostru cel mult încercat şi mult îndurerat. De asemenea călătorim pe această cale lungă pentru a vedea şi pentru a ne convinge că după cum nu tot creştinismul este creştinism şi face bine aşa nici tot ceea ce se cheamă medicină este medicină şi face bine.
Cu durere şi dragoste, Alexandru

Aoleu, nu va mai opriti?! Ceva personal, repet, scris "manu propria", nu puteti concepe si posta? Vreau sa zic, altceva decat dulcegarii amare propagandistice cerulariene?!
Cer iertare adminului si colegilor pentru ton, dar nu se poate: omul asta posteaza ca un droid-bibliotecar zeci de pagini de citate, si nu discuta aproape deloc. Daca asta nu e o forma mascata de trolling, nu stiu ce este.
Da, Calvin a facut si crime. Da, Lutehr a fost un porc. Insa, dvs., d-le doctor (may the Lord help ur patients), dvs., ce faceti cu sufletul dvs.? Ce faceti concret ca lumea asta sa fie cu un femtometru mai departe de Iad? Ceva educativ, cultural, dogmatic, chiar si banalitati inveslitoare, dar nu frivole sau blasfemiatoare, nu puteti posta?! What the heck, vi se pare ca conflictualitatea este, per se, o virtutute cu valente mantuitoare?! Adica daca vecinul este "eretic", si ii vorbesc credinta de rau, eu ma mantuiesc pe chestia asta?!
Stiti ceva, ca medic? Eu am terminat bio, deci suntem vecini de mosie. Cand am audiat cursul de etologie, am afalt ca imnurile, si alte bla-blauri "patritoce" si de "comunitate" nu sunt altceva decat echivalentul uman al scarpinarii intre maimute, si al urletului in haita al lupilor, si al multor alte manifestari pur animale, prin care se reconfirma "sunt cu ai nostri, ai nostri pana al moarte". Cam asta e ideea. Si cu religiile/confesiunile/filosofiile/ideologiile politice e la fel, si cu subiectivismul ardent si limitat care le este miez afectiv activ. Tot aia e: o etalare de muschi ai clanului de babuini, pardon ai grupului uman ideologizat, la adresa "ereticilor", adica "nemernicii de ceilalti din afara".
P. S. Credeti ca asta va e victoria morala impotriva cuiva ca Scotinaul?! Ii porcaiti credinta, si ziceti ca asta e barbatie si credinta?! Nu. Cum am scris mai sus, marturisirile de credinta de felul asta sunt doar...chelalait de paviani care isi delimiteaza teritoriul, sau il iau pe al altora. Sau (ca sa ramanem in peisajul autohton romanesc) de maidanezi, fie ei considerati doar in registrul metaforic: niste "comunitari" jerpeliti si jalnici ai spiritualitatii.

Alexandre,eu nu am inteles fraza de final.Ce este clar este ca articolul nu are legatura cu titlul,dar sa nu ne incurcam in amanunte,spiritul apologetic nu se impedica in detalii,cand trebuie combatut neicusorule pai trebuie combatut,chiar si sub camuflaj,underground ca sa nu se inchida (si)acest topic.Ce ai postat este interesant da sa ma pici cu ceara daca inteleg finalul: ,,Va urma cu durerile provocate nouă de calvini - pentru a preveni pe cei ce vor să uşureze accesul la putere al (neo)protestanţilor sau papiştilor de cele de care vor suferi ei şi cu tot neamul nostru cel mult încercat şi mult îndurerat.".Lipseste logica.Sa zicem ca tu vrei sa arati atrocitatile calvine da ce treaba are asta cu ascensiunea neoprotestanta si catolica?Adica neo+romano-catolicii vor proceda la fel precum calvinii?:)) Pai adventistii refuza sa tina arma-n mana,ce sa faca,sa te fugareasca cu Biblia?:))Imi era dor de tine,apologetul meu fav :) PS:la care putere te referi?Politica,bisericeasca?Zi,macar sa stiu unde pun stampila la anu,nu ma tine ma in suspans.Ador genul aceste de postari,pe sistem ,,dezvaluiri incendiare".O ultima intrebare:vorbesti la plural.Care ,,noi"?Sau si asta este secret? :)

În prealabil postat de Scotland The Brave

Alexandre,eu nu am inteles fraza de final.Ce este clar este ca articolul nu are legatura cu titlul,dar sa nu ne incurcam in amanunte,spiritul apologetic nu se impedica in detalii,cand trebuie combatut neicusorule pai trebuie combatut.Ce ai postat este interesant da sa ma pici cu ceara daca inteleg finalul: ,,Va urma cu durerile provocate nouă de calvini - pentru a preveni pe cei ce vor să uşureze accesul la putere al (neo)protestanţilor sau papiştilor de cele de care vor suferi ei şi cu tot neamul nostru cel mult încercat şi mult îndurerat.".Lipseste logica.Sa zicem ca tu vrei sa arati atrocitatile calvine da ce treaba are asta cu ascensiunea neoprotestanta si catolica?Adica neo+romano-catolicii vor proceda la fel precum calvinii?:)) Pai adventistii refuza sa tina arma-n mana,ce sa faca,sa te fugareasca cu Biblia?:))Imi era dor de tine,apologetul meu fav :) PS:la care putere te referi?Politica,bisericeasca?Zi,macar sa stiu unde pun stampila la anu,nu ma tine ma in suspans.Ador genul aceste de postari,pe sistem ,,dezvaluiri incendiare".

Scotty, tipu' e bun de ziarist la o fituica pedeleista dintr-un orasel nod feroviar. :)) "Si acum, despre crimele calvinistilor. Amanunte, va promitem datile viitoare". Oh, dear...
Dr. Alex, stiti, exista o conspiratie cheloniano-tardigrada, cu finantare FMI si personal din Opus Dei si Biserica Reformata. Aia cu tunurile sunt neo, si aia cu bibliile, menonitii si iehovistii. Calvin va fi clonat, si va fi incoronat ca si Rege al Europei. Nasol. Eu lucrez pentru solarieni, deci am asistat.

În prealabil postat de Theodor_de_Mopsuestia

Scotty, tipu' e bun de ziarist la o fituica pedeleista dintr-un orasel nod feroviar. :)) "Si acum, despre crimele calvinistilor. Amanunte, va promitem datile viitoare". Oh, dear...
Dr. Alex, stiti, exista o conspiratie cheloniano-tardigrada, cu finantare FMI si personal din Opus Dei si Biserica Reformata. Aia cu tunurile sunt neo, si aia cu bibliile, menonitii si iehovistii. Calvin va fi clonat, si va fi incoronat ca si Rege al Europei. Nasol. Eu lucrez pentru solarieni, deci am asistat.

Pe tine te curata primu ma pt ca i-ai dat in gat:))Oricum eu preciez ca am evoluat de la ,,Furosii Domnului" la ,,Revista Teologica".Cred ca este un motiv de firav optimism :) Abia astept continuarea,iau in calcul chiar o convertire,socat de dezvaluirile cutremuratoare :) Nu stiu inca la cine,da-mi un sfat,as fi bun de Opus Dei sau o tulesc in directia Manastirii Esfigmenu?Stiam eu ca finalul de an va aduce schimbari majore,asa urla de dimineata la radio o bezmetica la horoscop.Ca sa vezi dracie :)