Forum Crestin Ortodox Crestin Ortodox
 
 


Du-te înapoi   Forum Crestin Ortodox > Tainele Ortodoxiei > Pocainta
Răspunde
 
Thread Tools Moduri de afișare
  #161  
Vechi 17.09.2015, 20:18:32
Ioan_Cezar Ioan_Cezar is offline
Banned
 
Data înregistrării: 17.06.2014
Religia: Ortodox
Mesaje: 1.618
Implicit

Ei, bine.... No problem.
Acuma, legat de tâlcul poveștilor, șmecheria e că sunt în așa fel construite încât fiecare să își ia porția de interpretare după cum îi sunt nevoile și puterile. În general, pentru a fi terapeutice, povestirile de acest gen (și întreaga literatură motivațională de calitate) nu au o "morală" univocă. Rolul lor este euristic (nu algoritmic), constituie un stimul care să miște, cumva, potențialul blocat al omului. Nu arată formula de rezolvare, ci incită la descoperire personală și creare de sensuri noi, conform psihologiei individuale. De aceea, dacă lansezi o astfel de poveste într-un grup, vei auzi variante și variante de interpretare. Așa e sanogen, da. Pe aceeași linie, dar la un nivel absolut, care aduce învierea inimii, merg și pildele - acelea pe care le știm din Scriptură. Hristos nu explică, nu oferă "morala" decât atunci când e rugat în mod expres (de exemplu Pilda Semănătorului).
Lasă pilda să lucreze în fiecare, prin însăși puterea (energia) formulării ei....
Reply With Quote
  #162  
Vechi 25.10.2015, 23:49:58
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.981
Implicit Cele cinci limbi universale

O dată, pe când mă aflam unde mă aflam [în India, n. ed.], un misionar străin a venit la mine și mi-a spus:
‒ Sunteți un om bun, dar nu sunteți o bună creștină.
I-am zis:
‒ De ce?
‒ Fiindcă sunteți aici de atâta vreme și vorbiți doar în engleză. Ce limbi ale băștinașilor ați învățat?
I-am răspus:
‒ N-am izbutit să învăț nici o limbă a locului, deoarece călătoresc foarte mult dintr-un loc în altul. De îndată ce învăț un dialect, cei din jur încep să vorbească altul. Am învățat să spun doar Bună dimineața și Bună seara . Nimic altceva.
‒ Aaa, păi nu sunteți creștină... Cum puteți evangheliza? Toți catolicii și protestanții învață dialectele locale ca să poate face asta...
Atunci mi-am zis: „Doamne, dă-mi un răspuns pentru el”. Am cerut aceasta din toată inima, și apoi i-am spus:
‒ Ah, am uitat! Știu cinci limbi.
‒ Cu adevărat? Care sunt acestea?
‒ Cea dintâi limbă este zâmbetul; cea de-a doua, lacrimile. Cea de-a treia este a mângâia. Cea de-a patra este rugăciunea, iar cea de-a cincea este dragostea. Cu aceste cinci limbi mă plimb în toată lumea.
Atunci el s-a oprit și mi-a zis:
‒ O clipă. Puteți să repetați, ca să notez ce ați spus?
Cu aceste cinci limbi poți călători în tot pământul și toată lumea va fi a ta. Iubește-i pe toți ca pe tine însuți ‒ fără să-ți pese de religie sau rasă, fără să-ți pese de nimic. Peste tot sunt oameni ai lui Dumnezeu (zidirea lui Dumnezeu). Nu poți ști niciodată dacă cineva pe care-l vezi astăzi va ajunge mâine sfânt.
(Maica Gavrilia Papaiannis)
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #163  
Vechi 09.11.2015, 11:29:07
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.981
Implicit

În anul 2007, împreună cu alți nouă rezidenți din Italia, am fost la hramul Sfântului Nectarie în Grecia (9 Noiembrie). Noi aparținem de parohia din Udine. Acolo s-au întâmplat mai multe minuni, drept pentru care vă povestesc.
Cu noi era și un catolic. Acesta se pregătea pentru botezul ortodox. După participarea la hram, s-a botezat, având în vedere că a primit și încredințarea dreptei credințe. Cu o zi înainte să se boteze, diavolul a încercat să-l tulbure, povestea el, zicându-i: „Mâine te botezi, Nectarie, ha?… ”. Printre cei care au venit cu noi era și o doamnă, care a avut cancer la sân și la gât. Ea a aflat de la o altă enoriașă de minunile pe care le face Sfântul Ierarh Nectarie Taumaturgul, mai ales cu cei bolnavi de cancer. Femeia a hotărât să meargă și să se roage pentru vindecare. A fost la Sfântul și cu uleiul pe care l-a adus acasă l-a vindecat pe tatăl ei, care avea și el metastază. Această femeie bolnavă de cancer a decis să ceară ajutor și mijlocire la Domnul, prin Sfântul Nectarie, înainte de operație… și s-a vindecat! Total! Pe locul unde erau cele două tumori au rămas doar două cicatrici.
Apropiindu-se hramul Sfântului în noiembrie, am făcut acest grup de zece persoane și ne-am dus să îi mulțumim pentru ajutor. Eu însă nu îl cunoșteam încă pe Sfântul Nectarie. Dar s-a făcut el cunoscut, și încă cum! Ceea ce știam despre el citisem în cele două acatiste ale sale și toate cele scrise acolo le-am crezut, din toată ființa mea. Odată ajunsă acolo, mi-am dat seama de adevărul celor scrise și pot să mărturisesc că am simțit și miros de mir pe străzile Eghinei, la fel ca și lângă racla cu moaștele Sfântului.
Eu, fiind începătoare în ale Ortodoxiei, m-am gândit la înșelare, dar starea de lacrimi și de zdrobire erau cu siguranță daruri de la cei din înălțime. Mărturisesc că e adevărat că rugându-te cu capul sprijinit de patul sfântului, primești vindecare, după credință, în dar, chiar și dacă nu ceri. Eu avem două chisturi pe ovar și au dispărut efectiv, deși eu nu cerusem vindecare trupească, ci sufletească, căci asta era durerea mea cea mai mare. Dar știe Domnul ce avem nevoie și fără să cerem...
(Sfântul Nectarie - minuni în România , ediție îngrijită de Ciprian Voicilă, Editura Egumenița, 2010, pp. 211-213)
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #164  
Vechi 30.11.2015, 01:07:59
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.981
Implicit

Sfântul Apostol Andrei a făcut multe minuni la Peștera din Dobrogea. Ridicarea bisericii mari, construirea întregului complex monahal de lângă satul Ion Corvin sunt și ele minuni. Iar minunile continuă să se întâmple și azi pe aceste meleaguri, fiind un îndemn pentru credincioșii din întreaga țară să vină să se roage la „Bethleemul românesc“ - peștera Sfântului Apostol Andrei, primul așezământ creștin din România.
Prin anii 1940-1943, doi buni prieteni pasionați de arheologie biblică - preotul Constantin Lemnaru, de la parohia Adamclisi, și avocatul Jan Dinu, obișnuiau să cutreiere meleagurile dobrogene și siturile arheologice din această parte a țării, în căutare de mărturii ale creștinării dacilor de către Sf. Apostol Andrei. Se spune că juristul Jan Dinu ar fi avut, într-una din nopți, o viziune despre existența peșterii, fapt ce l-ar fi determinat să nu înceteze căutările până ce nu va găsi lăcașul.
Și cercetările lor nu au rămas fără rezultate. În primăvara lui 1943, soarta le-a surâs: în pădurea de lângă satul Ion Corvin cei doi au descoperit grota ce avea să fie atestată ca fiind peștera Sf. Apostol Andrei. Cei doi au început amenajarea peșterii și a unui platou în fața acesteia, în care să reînceapă oficierea slujbelor religioase. La 30 iulie 1944, când episcopul Chesarie Păunescu, înconjurat de un sobor de preoți, și în prezența unui mare număr de credincioși veniți din toată țara, a sfințit peștera Sf. Andrei. Din păcate, declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, urmată de instalarea la putere a regimului comunist și de desființarea Episcopiei de Constanța, au făcut ca peștera Sf. Andrei să ajungă o simplă grotă, profanarea acesteia finalizându-se cu amenajarea, în interiorul ei, a unui staul de oi. Mărăcinii, ferigile și arbuștii au astupat intrarea, totul căzând în paragină și uitare.
Cu toate acestea, localnicii cu care am stat de vorbă pe timpul documentării noastre ne povesteau că în satul Ion Corvin s-a păstrat vie tradiția cu privire la existența peșterii de la marginea satului lor și că oamenii mergeau frecvent să se roage în pădure știind că acolo este și peștera. Există mărturii certe că, în anii 1986-1989, peștera a fost vizitată în repetate rânduri, că aici oamenii aprindeau lumânări și tămâie și se rugau pentru că „așa era obiceiul din moși strămoși“. Mai mult decât atât, însuși IPS Lucian al Tomisului a întreprins câteva vizite în zonă și a dispus măsuri pentru curățirea și amenajarea zonei, dar mai ales pentru ridicarea unei turle acoperite, deasupra grotei, pentru a împiedica pătrunderea apelor pluviale în interiorul acesteia. A trebuit să vină însă evenimentele din 1989 pentru ca peștera Sf. Apostol Andrei să iasă la lumină. Acest lucru s-a întâmplat efectiv în vara anului 1990.
Primii monahi de după 1990
Readucerea peșterii în actualitatea religioasă este strâns legată de faptul că, la 12 februarie 1990, s-a reînființat Arhiepiscopia Tomisului, cu reședința la Constanța. La îndemnul IPS Lucian, în vara aceluiași an, au sosit la Peșteră ieromonahul Victor Ghindăreanul și monahul Nicodim Dincă, ultimul provenind dintr-un sat dobrogean, Zorile. Oficial, așa cum rezultă din documentele păstrate la Arhiepiscopia Tomisului, schitul „Peștera Sf. Ap. Andrei“ are ca dată de înființare ziua de 12 decembrie 1990. Dar chiar și înainte de această dată, monahul Nicodim Dincă a făcut un adăpost în peșteră și a luat măsuri pentru reactivarea vieții monahale pe aceste locuri. La început, călugărul și-a câștigat existența confecționând icoane, încropind un atelier într-o remorcă-vagon, dăruită de credinciosul Pigui Mihai din Constanța. De altfel, și iarna 1990 spre 1991 a petrecut-o în acest vagon, împreună cu cei doi ucenici ai săi. În primăvara lui 1991, prin grija monahilor, peștera a luat înfățișarea unui adevărat paraclis, fiind înzestrată cu clopotniță, icoane, obiecte de cult și cărți bisericești. Fiind nevoie de preot călugăr care să săvârșească zilnic cele 7 laude, Sf. Liturghie și alte slujbe cerute de credincioși, IPS Arhiepiscop Lucian l-a adus, în vara anului 1991, pe ieromonahul Dionisie Uluzu, de la Dervent. Prin destoinicia monahului Nicodim s-au ridicat chilii, o trapeză, bucătăria, astfel că, în iarna 1991/1992, obștea monahală locuia deja în noul și tânărul schit.
Peștera, din nou biserică creștină
Între timp, și Arhiepiscopia Tomisului a întreprins acțiuni pentru reactivarea vieții monahale la peștera Sf. Ap. Andrei, reușind să obțină o suprafață de un hectar de teren din fondul forestier și 5 hectare arabile, conform Legii 18/1991, precum și autorizația pentru executarea lucrărilor la nou- înființatul schit, „Peștera Sf. Apostol Andrei“.
În vara lui 1992 s-au finisat egumenia, trapeza, bucătăria, și corpul chiliilor cu cerdacul acestora. Tot în 1992 s-a încropit o gospodărie anexă. Primăvara lui 1993 a fost folosită pentru amenajarea peșterii Sf. Apostol Andrei. S-a înălțat turla la 5 m și s-a completat cu zid de cărămidă, dar a rămas netencuită pentru că în 16 iulie, monahul Nicodim a fost chemat la cele veșnice. A fost înmormântat cu toată cinstea la 20 iulie, slujba fiind săvârșită de însuși IPS Arhiepiscop Lucian. În seara aceleiași zile a fost numit egumen ieromonahul Sava Gana, de la Dervent, rămânând alături de dânsul încă 8 viețuitori și ieromonahul Teotim Popa.
Schitul înălțat la rang de mănăstire
În toamna 1993 s-a tencuit turla peșterii, i s-a reconstituit fațada după modelul din 1943, s-a ridicat, în partea de vest, o clădire pentru încă 12 chilii și a fost pusă piatra de temelie a bisericii mari a schitului, cu hramul „Sf. Apostol Andrei“. Slujba a fost oficiată de IPS Arhiepiscop Lucian, în fruntea unui sobor de preoți și cu participarea a mii de credincioși veniți din toată țara. Tot în toamna anului 1993 s-a turnat și fundația noului paraclis al schitului și s-a construit un cuptor de pâine. În 1994, după modelul din 1944, s-a ridicat terasa din fața peșterii cu piatră scoasă de călugări din cariera Urluia, pe care tot ei au fasonat-o. Până în toamnă, terasa a fost finisată. A fost întărită și gospodăria anexă, fiind aduse aici animale, astfel că la „Peștera Sf. Ap. Andrei“ se creaseră deja condiții ca obștea să ajungă la 100 de viețuitori, așa cum a avut în 1810. La cererea Arhiepiscopiei Tomisului, vrednicul de pomenire patriarhul Teoctist a aprobat, în ședința sinodală din luna iulie 1994, ca Schitul „Peștera Sf. Apostol Andrei“ să fie transformat în mănăstire, fapt petrecut la 8 august același an.
De atunci, anual, mii de credincioși, creștini ortodocși, neclinitiți de două mii de ani din puritatea învățăturii Mântuitorului Hristos și a Sfinților Săi Ucenici și Apostoli, într-un neobosit pelerinaj, se adună la Mănăstirea „Peștera Sf. Apostol Andrei“ în cuget curat, simțind un puternic îndemn lăuntric să cheme cu credință, dragoste și recunoștință, pe întâiul lor părinte sufletesc.
În 1995, când s-a turnat fundația bisericii mari, paraclisul era deja ridicat și tencuit în interior. Slujbele se țineau încă în fața peșterii, pe terasa de beton de 25x25 m, peștera, cu pronaosul de 8x8 m și naosul de 8x5 (trecerea din pronaos în naos se face printr-o ușă de 2x1,5m) fiind neîncăpătoare pentru numeroșii credincioși care participau la majoritatea slujbelor.
În 1997 s-a început construcția bisericii mari, ridicarea noii stăreții și pictarea paraclisului, aceasta fiind terminată în anul 1999 și sfințită în 2001 de către IPS Arhiepiscop Teodosie al Tomisului. În anul 2001 s-au definitivat lucrările bisericii mari, iar în anii următori s-a executat pictura interioară. În toată această perioadă de autentic șantier, viața duhovnicească a crescut și s-a închegat, împletindu-se cu deosebită armonie orele de rugăciune și slujbă, cu munca grea, dar plină de satisfacție, de clădire a bisericii mari.
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #165  
Vechi 12.12.2015, 06:10:49
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.981
Implicit

Spiridon este cinstit în mod deosebit de corfioți, fiind considerat ocrotitorul insulei. În semn de mulțumire pentru minunile săvârșite, de patru ori pe an în Corfu se fac procesiuni cu moaștele Sfântului Spiridon.

Una dintre aceste procesiuni are loc pe 11 august, când corfioții sărbătoresc minunea salvării insulei de Sfântul Spiridon. Pe 11 august 1716, turcii atacaseră Insula Corfu, dar, prin intervenția în chip minunat a Sfântului Spiridon, atacul a eșuat. Acest eveniment este consemnat în mai toate cronicele timpului.

În amintirea minunilor Sfântului Spiridon, în Corfu se mai fac procesiuni în Duminica Floriilor, în Sâmbăta Mare și în prima duminică a lunii noiembrie. Este cunoscut faptul că Sfântul Spiridon i-a izbăvit pe corfioți din ciumă și din foamete și a alungat sărăcia.
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #166  
Vechi 23.12.2015, 18:47:00
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.981
Implicit

Sfântul Nifon, Episcopul Constanțianei celei din Alexandria :

Într-o noapte, vede fericitul în vis că se afla într-o casă mare și lungă. Deodată, acolo unde stătea într-un capăt, vede doi bărbați negri și amenințători că se repezeau asupra lui, vrând să-l omoare. Ca să scape de ei, a început să alerge cu sufletul la gură spre celălalt capăt al casei, în timp ce negrii îl vânau din spate. În clipa în care și-au întins mâinile să-l apuce, a ajuns dincolo. A găsit o ușă pe care a deschis-o ca un nebun, a dat buzna înăuntru și a închis-o apoi în urma lui cu putere.

Atunci a văzut că intrase într-o biserică a lui Dumnezeu. S-a simțit în siguranță. Într-adevăr, urmăritorii lui nu îndrăzneau să intre acolo. A răsuflat ușurat și s-a liniștit. După puțin timp a deschis cu prudență ușa și a ieșit afară. A înaintat destul de mult, când cei doi negri care pândeau la fiecare colț al casei s-au arătat dintr-odată și au început din nou să-l vâneze. De cum i-a văzut, Nifon, a luat-o iar la fugă acum spre un alt capăt al casei. Și acolo a găsit o ușă care l-a dus și l-a adăpostit într-o altă biserică sfântă. Negrii, descumpăniți, se ațineau iarăși pe la colțuri. Când mai târziu a ieșit și de acolo cu frica în sân, s-a repetat scena dinainte.

Acest vis l-a văzut noapte de noapte timp de o săptămână. Și în timp ce încerca să înțeleagă semnificația lui, Duhul Sfânt i-a vorbit tainic în minte și i-a zis: „Este cu neputință să scapi din cursele demonilor dacă nu te refugiezi în Bisericile lui Dumnezeu și dacă nu te lupți prin rugăciuni și postiri”.

De atunci Nifon se ducea adeseori în biserici – și erau multe și preadesfătate în „împărăteasa cetăților” – și totodată se preda pe sine postului și rugăciunii. Uneori, însă, îl rodea acest gând: „Nu cumva e mai bine ca în loc să alerg prin biserici, să mă așez într-un loc și să cer mila Domnului?”.

Nu a întârziat Milostivul Dumnezeu să-i descopere lui iarăși că de fiecare dată când un om se duce la Biserică să se roage, fie ziua sau noaptea, pașii lui sunt numărați de sfinții îngeri, pentru a fi răsplătiți cu plată cerească în ziua Judecății. Ba încă și cum îngerii păzitori ai bisericilor îi însemnează pe cei care intră înlăuntru, și în fiecare seară transmit puterilor cerești care înconjoară Cerescul Jertfelnic. Atunci îngerii din Cer cu și mai mare râvnă și bucurie își cântă slavosloviile lo, zicând: „Cât de mare cinste este pentru acești oameni faptul că nu încetează ziua și noaptea să-L slăvească pe Preabunul Dumnezeu, măcar că trăiesc în deșertăciunea lumii! Să ne sârguim, deci, și noi mai cu râvnă să slăvim Preasfânta Treime, cântând întreit sfânta cântare”. Aflând Nifon toate acestea de la Duhul Sfânt, se nevoia să se roage neîncetat, refugiindu-se pe cât putea în biserici.
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #167  
Vechi 04.01.2016, 15:34:32
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.981
Implicit Pr. Haralambos Papadopoulos :

A fost nevoie pentru câteva zile să stau în spital, ținând companie unui tânăr care fusese supus unei intervenții chirurgicale grave. Și mărturisesc că am avut parte de așa niște experiențe și trăiri ce nu le poate cineva scrie într-o carte sau rosti într-o predică, oricât de excepționale sau „duhovnicești” ar fi ele.
Să trăiești într-un spital, când desigur nu există o familiarizare cu această formă profesională, nu este o experiență obișnuită. Vezi, auzi, înțelegi și trăiești multe lucruri pe niveluri diferite. Cunoști realități care, în afara spitalului, îți scapă din vedere. Nu că nu ar exista și în afara spitalului, dar rutina de zi cu zi te conduce la uitarea lor.
Ceea ce trăiești, în primul rând, într-un spital este faptul că oamenii, în extenuarea durerii, de cele mai multe ori devin generoși și făcători de bine. Unul vine mai aproape de celălalt. Vorbesc mai mult unul cu celălalt și cu o mai mare ușurătate. Întâmpini dorința lor arzătoare de a povesti fiecare povestea vieții lui. Să-și împărtășească experiența suferinței sale. Iar acest proces odihnește și liniștește nu doar pe cel care povestește, ci și pe acela care ascultă. Se simte fiecare solidarul celuilalt. Nu simți acea singurătate tragică a durerii. Îți spui: „Există și alții ca mine. Nu sunt singur. Suntem mulți. Ne vom lupta și vom învinge!”.
O doamnă din salonul alăturat celui în care stăteam noi, fără să ne cunoască, ne-a vorbit cu familiaritate despre experiența soțului ei în legătură cu boala ei, despre multele intervenții chirurgicale ce i-au obosit, dar care nu i-au descurajat. Încerca cu agonie să ne împărtășească nădejdea ei, faptul că merită să luptăm. Încerca prin fiecare cuvânt să ne transmită curaj, să alunge frica din inimile noastre. Într-un sfârșit, și-a deschis geanta și i-a dat prietenei mele bolnave, împreună cu un zâmbet de necrezut, un cadou foarte frumos. O ceașcă pe care o făcuse ea însăși. I-a dăruit-o cu o sărutare plină de dragoste. O altă doamnă de pe acel etaj ne privea de pe coridorul spitalului, plângând. Cine știe oare ce gândea? Pentru vreun motiv de-al ei personal curgeau lacrimile din ochii ei? Și într-adevăr așa era. Suferea pentru un caz de-al ei personal.
Multe aș putea să relatez din puținele zile ce le-am petrecut în acel loc, însă mă voi limita să expun încă două experiențe care mi-au predat o lecție foarte importantă.
Prima este despre tânărul acela pe care l-am acompaniat la spital și am stat alături de el. Suferea cumplit. Ne consola el, în loc să-l mângâiem noi. Când vezi un om că suferă cumplit din cauza bolii și a efectelor ei, și cu toate acestea să-ți zâmbească doar pentru a nu te neliniști pe tine, semenul său pe care îl iubește, atunci cu siguranță vorbim de o formă de sfințenie unde prezența lui Dumnezeu este intensă prin curaj și nădejde, jertfă și înviere.
A doua istorisire la care vreau să mă refer este una ce mi-a făcut o impresie de necrezut. Ce s-a întâmplat de fapt? S-au prezentat la spital, de nicăieri parcă, oameni ai Bisericii și nu numai – înțelegând aici faptul că respectivul bolnav nu avea prieteni, cunoscuți, rude – care nu doar că au vrut să ofere darul lor material, dar cel mai important a fost faptul că și-au dorit să rămână o noapte în compania bolnavului. Aceasta este sfințenia. Este o nădejde adâncă în faptul că Dumnezeu în zilele noastre nu a lăsat nemărturisit numele Lui. Sfințenia Lui este întrupată alături de noi, în cei răstigniți prin bolile lor, care zâmbesc cu nădejdea Învierii, dar și în cei obosiți care dau deoparte somnul lor și puținul lor timp liber pentru a sluji și a ajuta pe aproapele lor. În astfel de fapte se răspândeștemirosul plăcut al Raiului.
Oameni sfinți există alături de noi, în viața noastră de zi cu zi, și nu este neapărată nevoie să poarte rasă și să aibă bărbi lungi. Nici să trăiască în nu știu care mănăstire îndepărtată. Ci sunt alături de ușa noastră. Sunt toți aceia care, în tăcere, fără bătăi de tobe și priveliști încântătoare, trăiesc iubirea de pe Crucea și din Învierea lui Hristos. Pentru aceia, viața nu este câștig și putere, ci pierdere și dăruire în numele iubirii. Spunea frumos filologul și filozoful Stavros Zoumboulakis: „Oricine caută urma lui Dumnezeu în această lume, nu o va găsi decât pe fața celor bolnavi, a celor flămânzi, a celor prizonieri, a celor străini... Oricine are răbdare cu cei neputincioși este mai mare decât toți titanii teologiei”.


__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #168  
Vechi 06.01.2016, 19:50:16
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.981
Implicit

– Părinte Visarion, dacă binevoiești, povestește-mi și minunea care s-a făcut în această biserică, când l-ai văzut pe Cinstitul Înaintemergător viu și ai vorbit cu el?
Atunci Bătrânul Visarion a zâmbit puțin și cu obișnuita sa simplitate a început să spună:
„Această minune despre care spui s-a întâmplat la doi ani după ce am descoperit biserica. Și fiindcă vrei să afli, ascultă.
Sfinția Ta ai împlinit ascultarea de morar și știi că adesea se adună mulți oameni la moară. Într-o zi, doi săteni au mers la târg și unul a cumpărat calul celuilalt. Cel care a cumpărat calul a mers la biserică și s-a închinat. A lăsat înaintea icoanei Sfântului Ioan Înaintemergătorul câțiva bani și mi-a spus să aprind o lumânare. Eu am aprins o lumânare, am văzut banii, care erau destul de mulți, dar nu i-am luat, ci i-am lăsat înaintea icoanei. Spre seară am mers să aprind candelele și am văzut că banii lipsesc. Nu-ți închipui ce mâhnire m-a cuprins. Atunci diavolul m-a întărâtat și m-am dus țintă înaintea icoanei Sfântului, căruia i-am spus:
– Sfinte Ioane, ce faci? Nu ești aici? De ce ai lăsat să-ți ia banii dinaintea icoanei? Pentru asta n-am să-ți aprind candela.
Și așa, părinte Lazăre, am aprins numai candela Maicii Domnului și am plecat. Da, dar inima abia îmi mai bătea în piept. Am mers la moară, am urcat sus la chilie, am mâncat puțină pâine, dar eram tulburat. În minte îmi stăruia gândul că am lăsat stinsă candela Sfântului, iar aghiuță nu mă lăsa, ci mă tot întărâta. Am spus atunci în sinea mea: «Ia să vedem ce se va întâmpla. În seara aceasta nu aprind candela». După aceea m-am culcat, părinte, cu tulburarea pe care o aveam, stăruind în îndărătnicia mea. Era luna plină și razele ei luminau ca soarele pătrunzând în chilia mea prin fereastră. Și așa cum dormeam singur – pentru că atunci nu aveam pe nimeni ca ajutor –, spre miezul nopții am simțit cum mă scutură cineva. M-am trezit și am văzut înaintea mea un uriaș cu părul despletit. Am început să tremur de frică și abia am putut să-l întreb:
– Cum ai venit aici?
– Nu e treaba ta să știi cum am venit, mi-a răspuns acela, ci mai degrabă tu să-mi spui de ce nu ai aprins candela?
Și îndată, cu multă frică, cu o voce tremurândă și cu lacrimi în ochi, am spus:
– Să mă ierți, Sfinte! Am greșit!
Apoi i-am făcut trei metanii și, căzând la picioarele lui, îl rugam plângând să mă ierte”.
În timp ce Bătrânul Visarion îmi povestea acestea, a început să plângă. După puțin s-a oprit din plâns și a continuat:
„Atunci l-am auzit, părinte, pe Sfântul Ioan Înaintemergătorul spunându-mi cu un glas dulce și liniștit:
– Fiul meu Visarion, cum spui că nu sunt aici? Dacă eu nu sunt aici, atunci cine te păzește de atâția ani de tâlhari și de atâtea alte rele în această pustietate?
Bătrânul Visarion iarăși a început să plângă de emoție și de evlavie față de Sfântul Ioan.
– Sfinte Ioane, i-am spus atunci, te rog să mă ierți! Nu o să mai fac.
– Du-te și aprinde candela la icoana mea și să propovăduiești și altora că icoanele fac minuni, deoarece și aici sunt mulți care au început să spună că icoanele nu fac minuni.
Acestea mi le-a spus Sfântul și îndată s-a făcut nevăzut. După aceea am mers în biserică și – o, minune! – am văzut că toți banii se aflau în același loc ca și mai înainte, adică înaintea icoanei Sfântului. Cine poate ști ce frică atras acel hoț de a adus banii înapoi în aceeași noapte și i-a pus înaintea icoanei.
Apoi l-am întrebat:
– Cum era îmbrăcat Sfântul?
– Iată, așa cum îl vezi în icoană. Era îmbrăcat într-o piele de oaie. Dar un om așa de înalt nu am mai văzut în viața mea! Ce să-ți spun! Un bărbat uriaș, un gigant.
– Te cred că așa era, i-am spus eu, deoarece și Hristos ne spune în Evanghelie că între cei născuți din femei nimeni nu este mai mare decât Ioan Botezătorul (Luca 7, 28) , deși aceste cuvinte se referă în primul rând la mulțimea virtuților sale și la marea lui sfințenie. Cred însă ca înțelesul acestor cuvinte trebuie legat și de faptul că Sfântul era un om mare la trup, pentru că cuvintele Domnului cuprind ambele sensuri.


Monahul Lazăr Dionisiatul, Povestiri dionisiate
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #169  
Vechi 06.01.2016, 19:54:26
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.981
Implicit

Era ajunul Bobotezei anului 2000, când se face Agheasma Mare. În Piliuri, un sat din Epirul de Nord (Albania), preotul coboară din mașina care îl transporta și se pregătește să sfințească casele. O oră și un sfert au mers cu mașina pentru a ajunge acolo. Acest sat este ascuns pe niște munți frumoși, însă drumul până acolo este abrupt și primejdios. Mașina se chinuia să iasă din noroiul făcut de ploaie. Preotul era nou venit în sat și fusese hirotonit doar cu două luni înainte. Venise din Grecia împreună cu trei studenți ca să ajute la strană și să transporte cele necesare pentru a fi săvârșite slujbele bisericești în satele dimprejur și oriunde mai era nevoie. Prima lor vizită a fost la biserica ce se află la intrarea în sat. Regimul ateu o transformase în „casă a poporului”, iar mai apoi în magazie. Era o priveliște dureroasă. Treptele erau pline de buruieni, iar ușa zăvorâtă. Nici un semn de viață. Ai fi spus că fusese părăsită și lăsată în paragină ca să se distrugă ceea ce lăsaseră în urma lor ateii. Copiii alergau ca să bată la ușile caselor și să anunțe venirea noului preot. Peste puțin s-au adunat toți sătenii. Femeile își dădeau una alteia vestea cea mare:
− Pentru prima oară după atâția ani a venit preotul ca să ne sfințească!
Iar acestea le spuneau cu lacrimi în ochi. Altele puneau la intrarea casei covoare, altele tăiau cele mai frumoase flori din grădina lor pentru a-l întâmpina pe preot. Cu toții așteptau în poartă. Până și câinii participau la bucuria sătenilor, căci lătratul lor era acum diferit, plin de bucurie.
„În Iordan botezându Te Tu, Doamne…” răsuna în tot satul. Hainele preotului s au umplut de noroi. Pantofii studenților s-au umplut și ei de noroi, dar cu toate acestea cu toții se bucurau.
Au trecut trei ore și jumătate până ce a sfințit toate casele. Mai rămăsese o casă de la marginea satului care se afla mai departe. Unii s-au oferit să meargă ei ca să ducă și la acea casă agheasmă, zicând că preotul este obosit. Însă cele două femei, o bătrână și fiica ei, îl așteptau pe preot. Când acesta a ajuns, au sărutat cu dor dumnezeiesc Sfânta Cruce. L-au condus pe preot împreună cu toți însoțitorii săi prin toate camerele casei. Într-una din acestea, o tânără zăcea la pat.
− Părinte, nepoata mea… Are optsprezece ani. E o copilă foarte bună. Trece printr-o încercare, dar mare este Dumnezeu.
Mama ei se afla alături de ea și plângea pe înfundate. Amândouă femeile voiau să-i spună ceva preotului, dar șovăiau.
− Am dori, părinte, să vă cerem ceva. Fata pe care ați stropit-o în cameră este infirmă, tetraplegică. A fost botezată în urmă cu trei ani. De atunci postește aspru și nu mănâncă carne. Miercurea și vinerea nu mănâncă nici untdelemn. Se roagă și așteaptă de mult timp să vină un preot s-o împărtășească. Ne gândeam dacă ați putea s-o împărtășiți mâine.
− Mâine este Boboteaza… este o zi mare. Va fi multă lume… Se vor împărtăși, iar apoi vom arunca Cinstita Cruce în mare. Înțelegeți că vom întârzia mult.
− Nu contează, părinte. Vom aștepta cât este nevoie. Când o să afle fata noastră, va începe de astăzi să postească și nici apă nu va bea. Aceasta este dorința ei fierbinte. Așadar, ce spuneți?
A doua zi, pe la amiază, aceeași mașină cu aceiași oameni se îndreaptă către sat. Nimeni nu vorbește pe drum. Au mers destul de mult pe jos până să ajungă la acea casă. În față merge cineva cu o lumânare aprinsă. Pe scara lată a casei cele două femei plângeau de bucurie, făcând metanii până la pământ pentru a și exprima recunoștința lor. Își fac amândouă în tăcere semnul Crucii și-l conduc pe preot în camera fetei.
− Se împărtășește roaba lui Dumnezeu, Elefteria, cu Trupul și Sângele lui…
Însă înainte de a-i da fetei Preacuratele Taine, preotul s-a oprit. Ceva se întâmplă. Își închide ochii, și-i deschide, de parcă l-ar fi deranjat ceva. După ce a lăsat lingurița în Sfântul Potir, și-a frecat ochii, care în acea clipă i se încețoșaseră. Se întreba întru sine ce se întâmplă. Ochii Elefteriei, care erau ațintiți la Sfântul Potir, străluceau. Străluceau atât de mult, încât preotul, uimit, nu mai putea distinge chipul fetei. O lumină prea strălucitoare, care creștea mereu în intensitate, se întindea încet-încet în întreaga cameră. Simțea că acea lumină îl învăluie și-i simțea chiar și căldura. S-a înfricoșat. Acea lumină nu avea culoarea flăcării, ci era albă, puternică, fină, dar nu orbitoare. Era atât de puternică, încât preotul nu putea vedea fața și gura ei.
Fiind copleșit de uimire și străduindu-se să nu-i tremure mâna, preotul i-a dat fetei Sfânta Împărtășanie având în minte chipul ei. Și-a dat seama că a împărtășit-o doar când a simțit că lingurița a atins dinții ei.
− Vă mulțumesc, părinte! a auzit preotul vocea tinerei copile.
Apoi preotul a vrut să consume Sfintele din Sfântul Potir în camera în care se afla iconostasul familiei, dar i-a fost cu neputință. Le-a salutat în tăcere pe gazde, iar studenților care îl ajutau, le-a făcut semn că trebuie să plece. Atunci ele l-au rugat ca să rămână acolo peste noapte, preotul însă nu le aude. Ține strâns în mâna sa cea dreaptă Sfântul Potir și se îndreaptă în grabă spre adâncul pădurii mici ce se află în apropierea casei. Fiori au străbătut întreg trupul său. Stă și cugetă la cele petrecute și consumă în grabă Sfintele Taine.
− Părinte, vă simțiți bine? îl întreabă studenții.
− Da. Să mergem, căci am întârziat.


Sursa: marturieathonita
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #170  
Vechi 08.01.2016, 00:05:18
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.981
Implicit

In anul mântuirii 1919, econom al metocului Vozina era bătrânul Nifon, avându-l ca ajutor pe monahul Leontie, iar chelar era monahul Lazăr. Într-o dimineață de martie, s-au auzit niște strigăte puternice în curtea metocului. Cei doi monahi tineri, aplecându-se peste balcon, l-au văzut pe ciobanul Dimitrie Bobotan cum îl trăgea cu sila pe fiul său, Ioan, care avea în jur de zece-doisprezece ani. Dintr-o dată, copilul a început să tremure, să facă spume, să scoată țipete sălbatice și să facă diferite mișcări ciudate, așa cum fac cei care sunt cuprinși de înrâurirea diavolească. Sărmanul cioban și femeia lui nu mai știau ce să facă. „Bre, Ioane, ce ai? Ce ai pățit?”, îl întrebau, dar copilul nu putea să le răspundă la întrebări, ci continuă să facă nebuniile lui. „O, ceas rău!”, a început ciobanul să strige. „Ah, copilul meu! Vai, nenorocitul de mine, ce am pățit!”.
Într-o astfel de stare de tulburare și nemăsurată mâhnire și-a adus aminte de icoana făcătoare de minuni a Sfântului Ioan Botezătorul și îndată l-a luat pe copil și a pornit spre biserică, ca să-l ducă înaintea icoanei Sfântului. Însă, cu cât înaintau și se apropiau de biserică, cu atât copilul, aflat sub lucrarea demonului, se sălbăticea, striga, se împotrivea să meargă spre biserică, se trăgea înapoi așa încât, la un moment dat, scăpând din mâinile tatălui său, a luat-o la fugă. Dar tatăl lui a alergat mai repede și, prinzându-l, l-a adus înapoi.
Între timp, monahii de pe balcon urmăreau tragica scenă dintre tată și fiu. Apoi au coborât și, luându-i pe tată și pe copil, i-au dus în biserică și l-au pus pe copil înaintea sfintei icoane. Erau mâhniți pentru copil, dar mai mult pentru faptul că nu exista acolo niciun preot care să-i citească exorcismele, așa cum se obișnuiește în astfel de situații.
După ce au trecut cinci minute de tăcere, monahul cel mai tânăr a spus:
– Frate, de vreme ce nu avem preot, dacă vrei, hai să cântăm singuri un paraclis la Sfântul Ioan, căci puterea lui este mare. Și, să se facă ce va binevoi el.
Celălalt monah a fost de acord și au început paraclisul. Copilul a fost cuprins de neliniște și a început să se tăvălească pe plăcile de piatră ale bisericii. Ciobanul devenise alb ca varul și inima i se zdrobise cu totul. Totuși, se ruga în taină Sfântului Ioan, ca să facă milă cu el.
Paraclisul se apropia de sfârșit. Când a început cântarea a șaptea, copilul s-a liniștit. Când au terminat cântarea a opta, copilul s-a ridicat și a stat în picioare înaintea icoanei, cu multă smerenie. La sfârșitul paraclisului, copilul era cu totul sănătos, spre nespusa bucurie și uimire a celor care erau de față. După ce copilul, părinții lui și cei de față s-au închinat Sfântului Ioan până la pământ, au plecat bucurându-se împreună cu tatăl copilului.
Datorită credinței și evlaviei sale față de Sfântul Ioan Botezătorul, ciobanul a izbutit să dobândească vindecarea copilului său.
Monahul Lazăr Dionisiatul, Povestiri dionisiate
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
Răspunde

Thread Tools
Moduri de afișare