Forum Crestin Ortodox Crestin Ortodox
 
 


Du-te înapoi   Forum Crestin Ortodox > Biserica ortodoxa > Despre Biserica Ortodoxa in general
Răspunde
 
Thread Tools Moduri de afișare
  #1811  
Vechi 10.06.2017, 01:12:32
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.981
Implicit Păcatul minciunii ( Părintele Marius )

Mințim pentru că ne e frică de consecințele adevărului, mințim pentru a ne ascunde păcatele noastre. Mințim pentru că suntem egoiști și păcătoși. Mințim pentru că n-avem credință că Dumnezeu poate să așeze lucrurile mai bine prin Adevăr decât putem noi prin minciună.
Mințim pentru că e mai comod, iar a spune Adevărul e mai dificil, pentru că spunând Adevărul Îl mărturisim pe Dumnezeu, și unii l-au mărturisit pe Dumnezeu cu prețul sângelui, dându-și chiar viața. Ne gândim că dacă vom minți vom scăpa de consecințele păcatului pe care-l ascundem sau ne gândim că protejăm pe ceilalți prin minciună.
Dar minciuna în sine nu există, ci există cel care izvorăște minciuna, adică diavolul, și care nu ne protejează deloc ci dimpotrivă ne vrea răul sub fața ascunsă a minciunii.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că: “Nimic nu este mai slab decât minciuna
cu oricâte perdele ar fi ea acoperită. Așa cum urcă, la fel de repede și coboară.” A minți înseamnă ați pune încrederea în minciună, înseamnă a crede că minciuna te poate ajuta. A minți înseamnă a crede că diavolul ne poate face mai mult bine decât Dumnezeu. Pe când dacă spunem adevărul, mărturisim chiar pe Dumnezeu, adică ne punem nădejdea că El care este Adevărul va așeza lucrurile cel mai bine pentru toți cei implicați în mrejele minciunii.
Comoditatea minciunii este una de moment căci apoi urmează consecințele grave și răsplata.
Pe când a spune adevărul te face liber. Când spui adevărul Îl lași pe Dumnezeu să facă dreptate, să așeze lucurile.
Când spui adevărul te smerești, îți recunoști nimicnicia și neputința și recunoști și greșeala făcută, iar când minți te mândrești crezând că singur vei putea face lucrurile mai bine.
Ceea ce noi oamenii uităm câteodată este că Adevărul este întreg, iar poruncile lui Dumnezeu sunt un tot unitar, nu o listă în care pe unele le bifăm și pe altele nu.
Primim gând mincinos atunci când credem că împlinim în mare parte poruncile lui Dumnezeu și ne e îngăduit să călcăm alte porunci mai mici și mai neînsemnate. Adevărul este Hristos Domnul, este Dumnezeu în Persoană, care este neîmpărțit și nedespărțit.
Precum în linguriță la Euharistie îl primim pe Hristos întreg tot așa Adevărul este întreg, nu împărțit în porunci, precum nici Trupul Domnului nu este împărțit pe bucățele în toate bisericile ci este întreg în fiecare biserică locală.
Nu putem mărturisi o parte din adevăr iar cealaltă parte să o ascundem sau să mințim. Nu putem sluji și lui Dumnezeu și lui Mamona așa cum ne zice Domnul Hristos.
Adevărul nu poate fi mărturisit parțial asta însemnând că nu ne e îngăduit să spunem minciuni, nici cât se poate de mici. Orice minciună este un pact cu diavolul, este o slujire orientată către cel necurat.
Domnul Hristos ne spune că: “Vă spun că pentru orice cuvânt deșert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecății. În cuvintele pe care le rostim zi de zi se află toată experiența noastră de viață, toate acumulările noastre, toate trăirile noastre, toate bucuriile și suferințele noastre, mai simplu spus în cuvintele noastre ne exprimăm starea interioară sufletească. Ne putem da seama de starea sufletească a unui om din cuvintele pe care rostește.
Cel ce vorbește blând și calm cuvinte alese și frumoase fără a jigni și fără a judeca pe cineva acela este un om plin de harul lui Dumnezeu, un om care se roagă des lui Dumnezeu, un om care-l are în suflet pe Iisus Hristos. Iar dimpotrivă, un om care vorbește repede, răspicat, țipând și vorbind urât celor din jur este un om departe de Dumnezeu, un om necuviincios.
Acum, putem să ne gândim cum este oare ? un om care minte, pentru a ascunde păcatul sau, sau pentru motive egoiste sau pentru alte motive.
Omul mincinos nu este un apropiat a lui Dumnezeu, căci Dumnezeu nu are nimic de ascuns, nu este unul care-l are pe Hristos în inimă căci daca l-ar avea, precum Sfântul Apostol Pavel, ar grăi tainele lui Dumnezeu, ar lumina pe cei din jur cu cuvântul său, iar bucura pe toți, ar transmite bucuria harului lui Dumnezeu prin cuvântul său în inimile celor care aud.
Omul mincinos nu-l cunoaște pe Dumnezeu, nu-l iubește pe aproapele ca pe sine însuși, n-a ajuns încă la desăvârșire ci încă este egoist, încă este plin de patimi, încă-și mai dorește bogățiile și slava acestei lumi; omul mincinos nu s-a smerit pe sine însuși încă.
Așa să ne gândim tot timpul, că dacă există vreo urmă de neadevăr în vorbele noastre înseamnă că încă nu-L avem pe Dumnezeu în inimă, pentru că harul lui Dumnezeu fuge de la cei ce păcătuiesc.
Asemenea să ne gândim că orice învoire la păcat este o minciună, este o slujire adusă diavolului, este o răutate îndreptată către toți oameni, este o nedreptate.
În final pentru a concluziona trebuie să reținem că minciuna este lipsa adevărului, este lipsa lui Dumnezeu din inima noastră.Dumnezeu e Tatal adevarului si satana tatal minciunii. Sa il alegem pe Dumnezeu ca Domn si Stapan al vietii noastre pacatoase .AMIN
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #1812  
Vechi 10.06.2017, 01:17:10
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.981
Implicit

U n adevăr dintre cele mai simple este că viața trebuie trăită în adevăr. Cei care nu trăiesc în adevăr sunt considerați de către Mântuitorul Hristos a fi fii celui rău: „Voi sunteți din tatăl vostru diavolul și vreți să faceți poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni și nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăiește minciuna, grăiește dintru ale sale, căci este mincinos și tatăl minciunii” (Ioan 8.44).
O viață trăită în minciună este mai rea chiar decât moartea însăși și, de aceea, o condiție sine qua non pentru salvarea noastră este lupta pentru adevăr – luptă necruțătoare împotriva minciunii, din noi și din afara noastră.
Suntem asaltați de mincinoși și de oameni ce spun adevăruri doar pe jumătate. Suntem asaltați de oameni ce vorbesc cu două înțelesuri și, din păcate, numărul acestora crește, de la zi la zi. Minciuna ajunge a fi la rang de cinste și, cu cât este folosită de către mai mulți, cu atâta ni se pare a fi un păcat mult mai puțin grav decât este în realitate.
Minciuna păgubește mulțime mare de suflete, tocmai pornind de la considerentul că este un păcat mic. Mergem la duhovnic și, de multe ori, ne înveselim când mărturisim acest păcat, în loc să ne pară rău.
Minciuna este rea prin ea însăși și trebuie evitată cu orice preț, deoarece aproape întotdeauna provoacă efecte negative.
J. J. Rousseau spunea că: „a minți spre folosul tău e o înșelăciune, a minți spre folosul cuiva e o fraudă, a minți pentru a dăuna e calomnie; dintre toate soiurile de minciună, acesta e cel mai josnic”, iar Rabindranath Tagoreafirmă: „Dacă nu poți să accepți adevărul din exterior, ai să te împaci cu minciuna din interior”.
Cine închide ochii în fața adevărului și, cu inima vicleană, prin minciuni face pe cineva să fure, se canonisește ca hoții; dacă duce la desfrânare, ca desfrânații; dacă a stricat numele bun și cinstea cuiva, ca un defăimător; dacă a adus pe alții la erezie, să-i convertească la adevăr. Fără canonisire îndelungată și îndreptare deplină, mincinoșii nu se pot ierta la spovedanie și nu pot fi împărtășiți.
Mântuitorul Hristos se definește prin Adevăr: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14.6). Cum am putea să afirmăm că suntem creștini adevărați și iubitori de Hristos, atâta vreme cât mințim sau ascultăm minciunile altora?
Așadar, trebuie să fim cu luare aminte la paguba sufletească pe care o poate face minciuna și să căutăm, ca la următoarea spovedanie, să nu mai zâmbim când mărturisim acest păcat. Cu frângere de inimă să-l mărturisim și să ne hotărâm să nu-l mai săvârșim. Doar asfel putem să spunem că ne curățim sufletește, devenind următori ai lui Hristos – și că nu ne amăgim pe noi înșine.

( Pr. Constantin Florin Drăgușanu)
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #1813  
Vechi 10.06.2017, 01:25:49
Katy1976 Katy1976 is offline
Junior Member
 
Data înregistrării: 09.06.2017
Mesaje: 6
Implicit

Multumesc din suflet.Tainuirea adevarului e chinuitoare pentru mine, iar dezvaluirea adevarului poate aduce durere altcuiva si imi mustra constiinta gandindu-ma la mama colegului. Dar o sa ma incred in Dumnezeu si las totul pe seama adevarului. E o usurare pentru mine, desi suna egoist.
Reply With Quote
  #1814  
Vechi 10.06.2017, 01:30:41
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.981
Implicit "Otrava ascunsă în om "

SFANTUL TIHON DIN ZADONSK

Se intampla ca oameni rai sa-i dea cuiva otrava inaltarii de sine : asa ne-a varsat in fire otrava aducatoare de moarte a pacatului vrajmasul nostru, sarpele cel vechi. Daca se intampla sa se otraveasca, omul, chiar daca inainte era sanatos, ajunge in mare suferinta: si firea noastra era cu*rata, neprihanita, sfanta, buna, dar cand otrava vicleanului sarpe a patruns in ea, a cazut in boa*la si nenorocire nevindecata. Aflandu-se in om, otrava ii imbolnaveste tot trupul: si otrava cea aducatoare de moarte a sarpelui ne-a imbolnavit toate puterile sufletesti si trupesti.
De aici iau nastere nu numai mandria, ci si se*meata cugetare, dispretuirea aproapelui, osandi*rea, clevetirea, grairea de rau, ocarile, razbunarea cu fapta si cu cuvantul, dorirea si cautarea cinstirilor, slavei omenesti si laudelor.
De aici iau nastere amagirea, viclenia, siretenia, minciuna si fatarnicia.
De aici iau nastere faptele si cuvintele de rusine.
De aici iau nastere mancatul si bautul peste masura si grija ospetelor.
Asa se face ca oamenii nascocesc schimbari in imbracaminte, in zidirea si impodobirea caselor, precum si celelalte desertaciuni.
Toate acestea si cele asemenea lor sunt de la cugetarea trupeasca si de la otrava aducatoare de moarte a sarpelui, care este semanata in ini*ma omeneasca.
Otrava dinauntrul omului il chinuie pe acesta, si cu timpul ii face suferinta de neindurat: si otrava sarpelui, care este ascunsa in suflet, chinuie foarte sufletul si ii pricinuieste felurite dureri.
Uita-te ce face in om mandria! Cum il chinuie! Cate mijloace nascoceste pentru a dobandi cinste, slava si lauda in aceasta lume, si, odata ce le-a dobandit, cu cata osteneala si grija isi pa*zeste aceasta comoara! Cat de nemultumita este atunci cand cineva o dispretuieste! Cat o doare atunci, cat se tulbura, cum carteste si se indarjes*te cand e lipsita de cinstiri , incat multi chiar isi pun capat zilelor!
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #1815  
Vechi 10.06.2017, 01:37:48
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.981
Implicit Păcatul mandriei ( Schiigumenul Sava ) - partea întâi

Mandria este o boala sufleteasca de temut, care se vindeca foare greu. Nu este pacat mai urat inaintea lui Dumnezeu decat mandria. Sfintii Parinti o numesc “samanta satanei”.
Mandria este increderea in sine dusa pana la extrem, care respinge tot ce nu este „al meu” ; es*te izvor al maniei, cruzimii, enervarii si rautatii; este refuz al ajutorului dumnezeiesc – dar tocmai cel mandru are deosebita nevoie de Dumnezeu, fiindca oamenii nu-l pot salva atunci cand boala ajunge in ultimul stadiu.
Cel ce a „inventat” pacatul, ingerul cel cazut al intunericului, a pacatuit el insusi prin impo*trivirea fata de Dumnezeu, adica prin mandrie, si arunca tot neamul omenesc in aceasta patima pierzatoare.
Orice pacatos care face pe placul patimii sale poarta razboi impotriva lui Dumnezeu asa cum satana s-a razvratit candva si a pornit razboi in cer impotriva lui Dumnezeu ca sa iasa din supunerea fata de El si sa traiasca dupa voia sa.
Atunci cand cel mandru, cel iubitor de slava desarta, cel iubitor de sine, cel iubitor de slava omeneasca, cel iubitor de stapanire, cel crud, cel manios, cel invidios, cel semet, cel ingamfat, cel neascultator si altii isi satisfac patima si pentru „eul” lor ii injosesc pe altii,
prin aceasta ridica sabia, ca sa zic asa, asupra lui Dumnezeu, ca si cum l-ar zice lui Hristos:
„Nu vrem sa urmam pildei Tale, nu vrem sa fim blanzi si fara de rautate! Legea Ta nu ne place! Oamenii sa ni se supuna si sa ne slujeasca noua, nu noi lor!”
Izbaveste-ne, Doamne, de o asemenea intune*care! Cu cei mandri asa se si intampla de obicei.
Daca nu se opresc la timp, daca nu se pocaiesc, devin potrivnici ai lui Dumnezeu.
Prin orice pacat, chiar si printr-unul mic, in suflet slabeste harul lui Dumnezeu, iar prin pacatele de moarte oamenii il pierd cu desavarsire si devin vrednici de pedeapsa vesnica.
Cei mandri ies de sub stapanirea legii lui Dumnezeu; ca atare, se lipsesc singuri de apara*rea si ocrotirea dumnezeiasca . Ei sufera infran*gere in toate caile lor. Traind cu trupul, sunt deja morti cu sufletul si inca din timpul vietii traiesc muncile gheenei: singuratatea, lancezeala moho*rata, tristetea, rautatea, ura, sterpiciunea, intune*carea si deznadejdea.
Simptomele si dezvoltarea bolii
Pacatul mandriei are in dezvoltarea sa cateva stadii, si incepe cu slava desarta.
Simptomele slavei desarte: setea de laude; nesuferirea mustrarilor, moralei si reprosurilor; purtarea banuitoare si ranchiunoasa; banuirea altora, greutatea in a cere iertare, cautarea cailor usoare; omul joaca permanent teatru in prezenta altora, cu scopul de a prezenta o aparenta evlavioasa, ascunzandu-si cu multa grija patimile si neajunsurile.
Omul inceteaza sa-si mai vada pacatele, nu-si mai baga de seama defectele, incepe sa-si minimalizeze vinovatia ori sa si-o nege cu totul, ba uneori chiar s-o arunce asupra altora, si in schimb incepe sa-si exagereze si propriile cunostinte, propria experienta, propriile calitati si virtuti. Pe masura evolutiei bolii, in parerea sa despre sine el devine mare, vrednic de slava. De aceea se si cheama aceasta boala “mania grando*rii” . In starea aceasta, omul nu numai ca-i osandeste pe altii, ci incepe sa-i dispretuiasca si sa-i fie sila de ei, si chiar sa le faca rau. Izbaveste-ne, Doamne, de asta!
Iar cand bolnavului i se pare ca nimeni nu-l intelege, nimeni nu-l iubeste, ci toti il persecuta si vor sa-i faca rau, boala aceasta se numeste
mania persecutiei .
Mania grandorii si mania persecutiei sunt cele mai raspandite forme de boala sufleteasca . Aceste boli sunt legate de aprecierea excesiva a propriei persoane, atunci cand sentimentul exa*gerat al propriei valori starneste dispret si atitudine dusmanoasa fata de oameni.
Cel mandru este intotdeauna nemultumit de cei din jur si de conditiile sale de viata, si de aceea ajunge cateodata la deznadejde, hula, inselare, iar uneori si la sinucidere.
In stadiul de inceput, mandria este greu de re*cunoscut. Doar un duhovnic incercat sau un psi*holog incercat poate stabili fara gres aceasta pa*tima atunci cand ea se afla in fasa.
Omul se poarta aparent normal, insa un ochi experimentat recunoaste in el inceputul bolii. Omul e multumit de sine. Este bine dispus: canta, zambeste, adeseori chiar rade si cateodata hohoteste fara pricina; face pe originalul, pe spiritualul; cauta sa atraga cu orice pret atentia celor din jur; ii place sa vorbeasca mult, iar in convorbirile lui se aude la nesfarsit “Eu “, insa un singur cuvant dezaprobator face ca dispozitia lui sa se schimbe rapid, si el devine abatut, ca in urma unei laude sa infloreasca din nou. In general insa, in stadiul acesta dispozitia lui ramane luminoasa.
In continuare, daca omul nu-si da seama de pacatosenia sa, daca nu se pocaieste si nu se in*dreapta, boala lui duhovniceasca evolueaza si se acutizeaza.
In om apare convingerea sincera de faptul ca este mai presus de altii. Aceasta convingere se transforma in patima de a comanda, si el incepe sa dispuna dupa bunul plac de atentia, de timpul si de puterile altora. Devine obraznic: se apuca de orice, chiar daca nu face decat sa strice si sa incurce, in toate se baga, chiar si in familiile altora.
In stadiul acesta, dispozitia omului mandru se strica, fiindca el intampina deseori rezistenta celor din jur. El devine, treptat, tot mai irascibil, incapatanat, certaret, nesuferit de nimeni. Fires*te, oamenii incep sa-l evite, dar el este convins de dreptatea sa si considera ca pur si simplu ni*meni nu vrea sa-l inteleaga, si ca atare o rupe cu toti. Rautatea si ura, dispretul si ingamfarea se instaleaza si prind radacini in sufletul lui. Sufletul ii devine intunecat si rece, mintea i se intuneca, si omul iese din orice supunere. Scopul lui este sa iasa cum vrea el, sa-i faca pe ceilalti sa se simta inferiori, sa-i impresioneze si sa-si demon*streze „dreptatea”. Tocmai trufasi de felul acesta creeaza schismele si ereziile.
In urmatoarea etapa de dezvoltare a bolii, omul o rupe si cu Dumnezeu… Tot ce are, inclusiv calitatile si unele virtuti, si le atribuie siesi. El e convins ca-si poate aranja viata fara ajutorul al*tora si ca poate dobandi singur tot ce-i trebuie in viata. El se simte mare voinic chiar si atunci cand are o sanatate plapanda. Se ingamfa cu „intelepciunea” sa, cu cunostintele sale, si se mandreste cu tot ce are – iar rugaciunea lui devine nesincera, rece, fara frangere de inima, iar mai apoi inceteaza de tot sa se mai roage. Starea lui sufleteasca se face negrait de intunecata, dar totodata el e convins ca e pe calea cea dreapta si continua sa mearga cu graba spre propria pierzare.

《 va urma 》
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #1816  
Vechi 10.06.2017, 10:09:02
crincrin crincrin is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 27.09.2016
Mesaje: 128
Implicit

http://www.ortodoxism.ro/avvadorotei/Cuvantul6.shtml
__________________
36. Învățătorule, care poruncă este mai mare în Lege?
37. El i-a răspuns: Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău.
38. Aceasta este marea și întâia poruncă.
39. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.
40. În aceste două porunci se cuprind toată Legea și proorocii. (Sfânta Evanghelie după Matei, cap. 22)
Reply With Quote
  #1817  
Vechi 12.06.2017, 00:57:08
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.981
Implicit

Citat:
În prealabil postat de cristiboss56 Vezi mesajul
Mandria este o boala sufleteasca de temut, care se vindeca foare greu. Nu este pacat mai urat inaintea lui Dumnezeu decat mandria. Sfintii Parinti o numesc “samanta satanei”.
Mandria este increderea in sine dusa pana la extrem, care respinge tot ce nu este „al meu” ; es*te izvor al maniei, cruzimii, enervarii si rautatii; este refuz al ajutorului dumnezeiesc – dar tocmai cel mandru are deosebita nevoie de Dumnezeu, fiindca oamenii nu-l pot salva atunci cand boala ajunge in ultimul stadiu.
Cel ce a „inventat” pacatul, ingerul cel cazut al intunericului, a pacatuit el insusi prin impo*trivirea fata de Dumnezeu, adica prin mandrie, si arunca tot neamul omenesc in aceasta patima pierzatoare.
Orice pacatos care face pe placul patimii sale poarta razboi impotriva lui Dumnezeu asa cum satana s-a razvratit candva si a pornit razboi in cer impotriva lui Dumnezeu ca sa iasa din supunerea fata de El si sa traiasca dupa voia sa.
Atunci cand cel mandru, cel iubitor de slava desarta, cel iubitor de sine, cel iubitor de slava omeneasca, cel iubitor de stapanire, cel crud, cel manios, cel invidios, cel semet, cel ingamfat, cel neascultator si altii isi satisfac patima si pentru „eul” lor ii injosesc pe altii,
prin aceasta ridica sabia, ca sa zic asa, asupra lui Dumnezeu, ca si cum l-ar zice lui Hristos:
„Nu vrem sa urmam pildei Tale, nu vrem sa fim blanzi si fara de rautate! Legea Ta nu ne place! Oamenii sa ni se supuna si sa ne slujeasca noua, nu noi lor!”
Izbaveste-ne, Doamne, de o asemenea intune*care! Cu cei mandri asa se si intampla de obicei.
Daca nu se opresc la timp, daca nu se pocaiesc, devin potrivnici ai lui Dumnezeu.
Prin orice pacat, chiar si printr-unul mic, in suflet slabeste harul lui Dumnezeu, iar prin pacatele de moarte oamenii il pierd cu desavarsire si devin vrednici de pedeapsa vesnica.
Cei mandri ies de sub stapanirea legii lui Dumnezeu; ca atare, se lipsesc singuri de apara*rea si ocrotirea dumnezeiasca . Ei sufera infran*gere in toate caile lor. Traind cu trupul, sunt deja morti cu sufletul si inca din timpul vietii traiesc muncile gheenei: singuratatea, lancezeala moho*rata, tristetea, rautatea, ura, sterpiciunea, intune*carea si deznadejdea.
Simptomele si dezvoltarea bolii
Pacatul mandriei are in dezvoltarea sa cateva stadii, si incepe cu slava desarta.
Simptomele slavei desarte: setea de laude; nesuferirea mustrarilor, moralei si reprosurilor; purtarea banuitoare si ranchiunoasa; banuirea altora, greutatea in a cere iertare, cautarea cailor usoare; omul joaca permanent teatru in prezenta altora, cu scopul de a prezenta o aparenta evlavioasa, ascunzandu-si cu multa grija patimile si neajunsurile.
Omul inceteaza sa-si mai vada pacatele, nu-si mai baga de seama defectele, incepe sa-si minimalizeze vinovatia ori sa si-o nege cu totul, ba uneori chiar s-o arunce asupra altora, si in schimb incepe sa-si exagereze si propriile cunostinte, propria experienta, propriile calitati si virtuti. Pe masura evolutiei bolii, in parerea sa despre sine el devine mare, vrednic de slava. De aceea se si cheama aceasta boala “mania grando*rii” . In starea aceasta, omul nu numai ca-i osandeste pe altii, ci incepe sa-i dispretuiasca si sa-i fie sila de ei, si chiar sa le faca rau. Izbaveste-ne, Doamne, de asta!
Iar cand bolnavului i se pare ca nimeni nu-l intelege, nimeni nu-l iubeste, ci toti il persecuta si vor sa-i faca rau, boala aceasta se numeste
mania persecutiei .
Mania grandorii si mania persecutiei sunt cele mai raspandite forme de boala sufleteasca . Aceste boli sunt legate de aprecierea excesiva a propriei persoane, atunci cand sentimentul exa*gerat al propriei valori starneste dispret si atitudine dusmanoasa fata de oameni.
Cel mandru este intotdeauna nemultumit de cei din jur si de conditiile sale de viata, si de aceea ajunge cateodata la deznadejde, hula, inselare, iar uneori si la sinucidere.
In stadiul de inceput, mandria este greu de re*cunoscut. Doar un duhovnic incercat sau un psi*holog incercat poate stabili fara gres aceasta pa*tima atunci cand ea se afla in fasa.
Omul se poarta aparent normal, insa un ochi experimentat recunoaste in el inceputul bolii. Omul e multumit de sine. Este bine dispus: canta, zambeste, adeseori chiar rade si cateodata hohoteste fara pricina; face pe originalul, pe spiritualul; cauta sa atraga cu orice pret atentia celor din jur; ii place sa vorbeasca mult, iar in convorbirile lui se aude la nesfarsit “Eu “, insa un singur cuvant dezaprobator face ca dispozitia lui sa se schimbe rapid, si el devine abatut, ca in urma unei laude sa infloreasca din nou. In general insa, in stadiul acesta dispozitia lui ramane luminoasa.
In continuare, daca omul nu-si da seama de pacatosenia sa, daca nu se pocaieste si nu se in*dreapta, boala lui duhovniceasca evolueaza si se acutizeaza.
In om apare convingerea sincera de faptul ca este mai presus de altii. Aceasta convingere se transforma in patima de a comanda, si el incepe sa dispuna dupa bunul plac de atentia, de timpul si de puterile altora. Devine obraznic: se apuca de orice, chiar daca nu face decat sa strice si sa incurce, in toate se baga, chiar si in familiile altora.
In stadiul acesta, dispozitia omului mandru se strica, fiindca el intampina deseori rezistenta celor din jur. El devine, treptat, tot mai irascibil, incapatanat, certaret, nesuferit de nimeni. Fires*te, oamenii incep sa-l evite, dar el este convins de dreptatea sa si considera ca pur si simplu ni*meni nu vrea sa-l inteleaga, si ca atare o rupe cu toti. Rautatea si ura, dispretul si ingamfarea se instaleaza si prind radacini in sufletul lui. Sufletul ii devine intunecat si rece, mintea i se intuneca, si omul iese din orice supunere. Scopul lui este sa iasa cum vrea el, sa-i faca pe ceilalti sa se simta inferiori, sa-i impresioneze si sa-si demon*streze „dreptatea”. Tocmai trufasi de felul acesta creeaza schismele si ereziile.
In urmatoarea etapa de dezvoltare a bolii, omul o rupe si cu Dumnezeu… Tot ce are, inclusiv calitatile si unele virtuti, si le atribuie siesi. El e convins ca-si poate aranja viata fara ajutorul al*tora si ca poate dobandi singur tot ce-i trebuie in viata. El se simte mare voinic chiar si atunci cand are o sanatate plapanda. Se ingamfa cu „intelepciunea” sa, cu cunostintele sale, si se mandreste cu tot ce are – iar rugaciunea lui devine nesincera, rece, fara frangere de inima, iar mai apoi inceteaza de tot sa se mai roage. Starea lui sufleteasca se face negrait de intunecata, dar totodata el e convins ca e pe calea cea dreapta si continua sa mearga cu graba spre propria pierzare.

《 va urma 》
《 continuare 》
Cum sa recunoastem trufia din noi?
La intrebarea: „Cum sa recunoastem trufia din noi?” , arhiepiscopul Iacov al Novgorodului scrie urmatoarele:
„Ca sa o pricepi, ca s-o simti, baga de seama cum te vei simti atunci cand cei din jurul tau fac ceva asa cum nu-ti place tie, impotriva voii tale. Daca in tine ia nastere in primul rand nu gandul de a indrepta cu blandete greseala, ci nemultumirea si mania, sa stii ca esti trufas, si inca profund trufas”.
Daca pana si cele mai mici nereusite te intris*teaza si te apasa, incat nu te mai inveseleste nici gandul la Purtarea de grija dumnezeiasca, ce ia parte la treburile noastre, sa stii ca esti trufas, si inca profund trufas.
Daca esti fierbinte fata de nevoile proprii si rece fata de nevoile celorlalti, sa stii ca esti trufas, si inca profund trufas.
Daca atunci cand vezi restristile altora, fie aces*tia chiar si vrajmasi ai tai, te bucuri, iar cand vezi fericirea neasteptata a aproapelui te intristezi, sa stii ca esti trufas, si inca profund trufas.
Daca te jignesc chiar si observatiile moderate cu privire la neajunsurile tale, iar laudele pentru calitati pe care de fapt nu le ai iti fac placere, te incanta, sa stii ca esti trufas, si inca profund trufas.
Ce se mai poate adauga la aceste semne prin care omul poate recunoaste trufia din el insusi? Poate numai ca daca asupra omului cade frica, si acesta este un semn al trufiei. Sfantul Ioan Scararul scrie despre aceasta:
“Sufletul mandru e rob al fricii; nadajduind in sinesi, el se teme si de un zgomot slab, pana si de o umbra. Fricosii isi pierd adeseori mintile, si pe drept – fiindca drept este ca Domnul sa-i paraseasca pe cei mandri, ca si ceilalti sa invete sa nu se mandreasca”.
Tot el scrie:
„Trufia cea mai mare sta in aceea ca omul, de dragul slavei desarte, sa arate cu fa*tarnicie virtuti care de fapt nu se afla in el.”
《va urma 》
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #1818  
Vechi 14.06.2017, 00:14:38
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.981
Implicit 《continuare 》

Ispitele diavolesti
Firea omeneasca e inclinata atat spre bine, cat si spre rau. Ea primeste cu usurinta atat binele, cat si raul, atat harul dumnezeiesc, cat si puterea cea rea.
Domnul nu sileste libertatea omului, nu o obliga la bine, ci doar ii vesteste despre Sine cu blandete sufletului si-l cheama pe calea mantuirii – iar sufletul alege, potrivit voii si aplecarii sale, sa traiasca cu Dumnezeu dupa sfanta Lui voie sau sa traiasca dupa voia sa, fara sa se gandeasca la urmari .
Despre oamenii care traiesc doar dupa voia lor si isi satisfac patimile nu este de vorbit mult, pentru ca voia lor este samanta a iadului, ea coboara sufletul in iad. Iar despre cei care se straduie sa cunoasca voia lui Dumnezeu si sa-I urmeze putem si trebuie sa vorbim mult, ca sa ii ajutam in aceasta lucrare buna.
Sa nu crezi, prietene, ca trufia este o patima, o boala sufleteasca ce duce la modificari fizio*logice si patologice in organismul omului, si ca atare este doar a catorva. De aceasta boala a fost molipsita, se poate spune, intreaga omenire, in afara de cei cativa care sunt smeriti cu adevarat. Boala aceasta are insa diferite stadii, si pe deasu*pra se ascunde sub masca smereniei de parada, fatarnice,
drept care nu se manifesta pe deplin si adesea este subestimata.
Vrajmasul neamului omenesc ne indeamna intotdeauna la felurite pacate si faradelegi. El es*te siret, viclean si crud. Cunoaste bine inclinarile fiecaruia dintre noi si ataca cu iscusinta punctul slab al omului, mai ales al celui ce n-are o vointa puternica.
Nu e nimic uimitor in aceea ca diavolul il arunca pe om in trufie cu usurinta, pentru ca sufletul nostru este zidit, dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, curat, luminat, bineinmiresmat de virtuti, si din firea sa nazuieste spre tot ce-i bun, nobil, inalt. El vrea sa fie intotdeauna printre primii, vrea sa ajunga cat mai repede la desavarsire, la fericire!
Spune-mi, prietene, oare nu sunt de laudat aceste porniri ale sufletului? Se intelege ca sunt! Dar… Sarmanul suflet lipsit de experienta nu apuca sa-si vina in fire, ca de la primii pasi nime*reste in cursele viclene ale vrajmasului – si cu cat tinde mai mult spre intaietate, spre desavarsire (pe care le intelege potrivit conceptiilor lui lumesti), cu atat mai mult va spori… vai! deja insa nu in virtute; se va incurca tot mai mult in laturile vrajmasului din lipsa sa de experienta, lipsit fiind de indrumator duhovnicesc, de parinte duhovnicesc.
Treaba este ca puterea cea rea il amageste pe om, insuflandu-i o conceptie pervertita despre fericire. Ea ii propune „fericirea” vremelnica, pamanteasca, il ajuta sa reuseasca in obtinerea unei asemenea fericiri si ascunde cu viclenie de om faptul ca mantuirea lui si fericirea adevarata, vesnica, este invers proportionala cu „fericirea” pamanteasca, ce trece repede. Daca toti ar cunoaste lucrul acesta si si l-ar lamuri cu toata seriozitatea, puterea cea rea s-ar dovedi nepu*tincioasa in viclenia sa si n-ar reusi sa le insufle oamenilor ganduri trufase nici daca ar avea ne*numarate fapte bune. Fiecare si-ar spune cu sin*ceritate:
„Cu ce ma pot lauda? Poate doar cu ne*putintele si pacatele – iar tot ceea ce am bun e de la Dumnezeu!”
– si prin smerenia sa ar alunga puterea cea rea.
Necazul este insa ca omul asculta mai cu placere si cu mai multa luare-aminte glasul vrajmasului sau decat glasul Mantuitorului sau.
Stramta, spinoasa si grea este calea crestinului smerit, ea cere jertfa… cere lepadare de sine
in numele iubirii de Dumnezeu si de aproapele, si in aceasta cale il intampina mereu ispite de la diavol. Este nevoie de o vointa foarte puternica pentru a nu ceda smintelii, pentru a nu te teme de ispite, de lupta cu puterea cea rea.
Larga, neteda si usoara e calea omului (nu-l voi numi pe acesta crestin ) care traieste dupa voia diavolului, care raspunde la chemarea patimilor sale si le implineste nazurile. Pe dinafara, aceasta cale este semanata cu trandafiri, insa… pentru cat timp?
Iata inaintea voastra un exemplu caracteristic:
trufasul. Duhul rau i-a fost insotitor nevazut si l-a ajutat sa ia din viata tot ce poate lua muritorul, toate lucrurile de care se poate satura pana la imbuibare, alergand dupa o fericire himerica. Tineretea, sanatatea, frumusetea, bogatia, onoru*rile si slava, succesele ametitoare, inzestrarile, talentele – toate i le-a dat vicleanul insotitor nevazut, doar-doar va inradacina in el cea mai pierzatoare dintre patimi: trufia. Omul, nepasator, a mers cu mare viteza pe panta caii largi, desfatandu-se de stralucirea amagitoare a fericirii lumesti, si s-a trezit, pana sa-si dea seama, pe marginea prapastiei… A devenit de nesuferit pentru cei din jur, si acestia au inceput sa-l ocoleasca. Au incetat sa mai manifeste interes pentru personalitatea lui, au incetat sa-i mai admire aptitudinile, talentul, si el a inceput sa-i urasca pe toti. „Intunericul dinafara” ii cuprinde toata fiinta, mintea i se intuneca si ajunge la nebunie. Scopul vietii a fost pierdut, nu mai ramane decat o singura bucurie: incetarea chinurilor, uitarea de toate… Diavolul se bucura!
Inca o victima – nefericitul sinucigas, care devine bun al lui pe vesnicie.
Iata la ce sfarsit nefericit duce trufia. Am dat ca exemplu treapta extrema a ei, insa, oricare ar fi momentul din evolutia acestei cumplite boli, poa*te fi cu adevarat fericit omul care s-a despartit si de iubirea lui Dumnezeu, si de iubirea aproapelui? Raspunsul se impune de la sine. Pe cand omul smerit ajunge la un sfarsit fericit: la vesnica bucurie, la vesnica fericire. Dar, ca s-o spunem pe sleau, oare este chiar atat de grea si obositoare calea crestinului simplu, care nu este legat cu legamintele slujirii poporului? Doar inceputul acestei cai este dureros pentru cel smerit, insa apoi, in urma exersarii, virtutea devine obisnuinta, si cel smerit inceteaza sa mai simta apasare de pe urma ispitelor diavolesti – dimpotriva, el simte tot mai mult bucurie de pe urma fiecarei biruinte pe care o dobandeste asupra sa. Iar cand se statorniceste definitiv in aceasta virtute, puterea cea rea nu mai indraz*neste sa se apropie de el, fiindca smerenia ii arde pe draci si ii izgoneste.
Atunci, diavolul se straduie sa-l ispiteasca in somn, prin oameni, insa nici asa nu reuseste ma*re lucru, fiindca cel cu adevarat smerit place ori*cui si toti il iubesc. Cursele diavolului sunt recu*noscute, si crestinii evlaviosi nu isi fac pacat, nu se ridica impotriva dreptului.
Si ce bucurie nepamanteasca umple cu asupra de masura sufletul omului smerit! Cate mangaieri duhovnicesti! Ce apropiere si impartasire adevarata cu Domnul! Cred ca si tu, prietene, te vei invoi ca pentru o asemenea fericire nepamanteasca sa te inchini tuturor, sa-i mangai pe toti, sa le slujesti tuturor, sa fii pentru toti, fara alegere, cel de pe urma rob.
《va urma 》
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #1819  
Vechi 15.06.2017, 10:57:02
Samy02's Avatar
Samy02 Samy02 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 23.02.2010
Locație: Romania
Religia: Ortodox
Mesaje: 196
Implicit

L-am rugat pe Dumnezeu


L-am rugat pe Dumnezeu sa ia mandria de la mine si Dumnezeu mi-a raspuns: Nu. Mandria nu se ia, de ea trebuie sa te lepezi. L-am rugat pe Dumnezeu sa-mi dea rabdare si El mi-a raspuns: NU, rabdarea este cununa incercarilor. Ea nu se da, ea se dobindeste. L-am rugat pe Dumnezeu sa-mi daruiasca fericirea si Dumnezeu mi-a raspuns: Nu, eu iti dau binecuvintarea, dar depinde de tine sa fii fericit. L-am rugat pe Dumnezeu sa ma fereasca de durere si Dumnezeu mi-a raspuns: Nu. Suferintele il indeparteaza pe om de grijile lumesti si il apropie de Mine. I-am cerut lui Dumnezeu crestere duhovniceasca si Dumnezeu mi-a raspuns: Nu. Duhul trebuie sa creasca singur. Eu doar il altoiesc ca sa aduca roade. L-AM RUGAT PE DUMNEZEU SA MA AJUTE SA-MI IUBESC APROAPELE ASA CUM MA IUBESTE EL SI DUMNEZEU MI-A SPUS: IN SFARSIT AI INTELES CE TREBUIE SA CERI, i-am cerut lui Dumnezeu putere si El mi-a dat incercari ca sa devin puternic.

Pr. Irodion, Manastirea Lainici
Reply With Quote
  #1820  
Vechi 16.06.2017, 00:04:00
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.981
Implicit

Citat:
În prealabil postat de cristiboss56 Vezi mesajul
Ispitele diavolesti
Firea omeneasca e inclinata atat spre bine, cat si spre rau. Ea primeste cu usurinta atat binele, cat si raul, atat harul dumnezeiesc, cat si puterea cea rea.
Domnul nu sileste libertatea omului, nu o obliga la bine, ci doar ii vesteste despre Sine cu blandete sufletului si-l cheama pe calea mantuirii – iar sufletul alege, potrivit voii si aplecarii sale, sa traiasca cu Dumnezeu dupa sfanta Lui voie sau sa traiasca dupa voia sa, fara sa se gandeasca la urmari .
Despre oamenii care traiesc doar dupa voia lor si isi satisfac patimile nu este de vorbit mult, pentru ca voia lor este samanta a iadului, ea coboara sufletul in iad. Iar despre cei care se straduie sa cunoasca voia lui Dumnezeu si sa-I urmeze putem si trebuie sa vorbim mult, ca sa ii ajutam in aceasta lucrare buna.
Sa nu crezi, prietene, ca trufia este o patima, o boala sufleteasca ce duce la modificari fizio*logice si patologice in organismul omului, si ca atare este doar a catorva. De aceasta boala a fost molipsita, se poate spune, intreaga omenire, in afara de cei cativa care sunt smeriti cu adevarat. Boala aceasta are insa diferite stadii, si pe deasu*pra se ascunde sub masca smereniei de parada, fatarnice,
drept care nu se manifesta pe deplin si adesea este subestimata.
Vrajmasul neamului omenesc ne indeamna intotdeauna la felurite pacate si faradelegi. El es*te siret, viclean si crud. Cunoaste bine inclinarile fiecaruia dintre noi si ataca cu iscusinta punctul slab al omului, mai ales al celui ce n-are o vointa puternica.
Nu e nimic uimitor in aceea ca diavolul il arunca pe om in trufie cu usurinta, pentru ca sufletul nostru este zidit, dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, curat, luminat, bineinmiresmat de virtuti, si din firea sa nazuieste spre tot ce-i bun, nobil, inalt. El vrea sa fie intotdeauna printre primii, vrea sa ajunga cat mai repede la desavarsire, la fericire!
Spune-mi, prietene, oare nu sunt de laudat aceste porniri ale sufletului? Se intelege ca sunt! Dar… Sarmanul suflet lipsit de experienta nu apuca sa-si vina in fire, ca de la primii pasi nime*reste in cursele viclene ale vrajmasului – si cu cat tinde mai mult spre intaietate, spre desavarsire (pe care le intelege potrivit conceptiilor lui lumesti), cu atat mai mult va spori… vai! deja insa nu in virtute; se va incurca tot mai mult in laturile vrajmasului din lipsa sa de experienta, lipsit fiind de indrumator duhovnicesc, de parinte duhovnicesc.
Treaba este ca puterea cea rea il amageste pe om, insuflandu-i o conceptie pervertita despre fericire. Ea ii propune „fericirea” vremelnica, pamanteasca, il ajuta sa reuseasca in obtinerea unei asemenea fericiri si ascunde cu viclenie de om faptul ca mantuirea lui si fericirea adevarata, vesnica, este invers proportionala cu „fericirea” pamanteasca, ce trece repede. Daca toti ar cunoaste lucrul acesta si si l-ar lamuri cu toata seriozitatea, puterea cea rea s-ar dovedi nepu*tincioasa in viclenia sa si n-ar reusi sa le insufle oamenilor ganduri trufase nici daca ar avea ne*numarate fapte bune. Fiecare si-ar spune cu sin*ceritate:
„Cu ce ma pot lauda? Poate doar cu ne*putintele si pacatele – iar tot ceea ce am bun e de la Dumnezeu!”
– si prin smerenia sa ar alunga puterea cea rea.
Necazul este insa ca omul asculta mai cu placere si cu mai multa luare-aminte glasul vrajmasului sau decat glasul Mantuitorului sau.
Stramta, spinoasa si grea este calea crestinului smerit, ea cere jertfa… cere lepadare de sine
in numele iubirii de Dumnezeu si de aproapele, si in aceasta cale il intampina mereu ispite de la diavol. Este nevoie de o vointa foarte puternica pentru a nu ceda smintelii, pentru a nu te teme de ispite, de lupta cu puterea cea rea.
Larga, neteda si usoara e calea omului (nu-l voi numi pe acesta crestin ) care traieste dupa voia diavolului, care raspunde la chemarea patimilor sale si le implineste nazurile. Pe dinafara, aceasta cale este semanata cu trandafiri, insa… pentru cat timp?
Iata inaintea voastra un exemplu caracteristic:
trufasul. Duhul rau i-a fost insotitor nevazut si l-a ajutat sa ia din viata tot ce poate lua muritorul, toate lucrurile de care se poate satura pana la imbuibare, alergand dupa o fericire himerica. Tineretea, sanatatea, frumusetea, bogatia, onoru*rile si slava, succesele ametitoare, inzestrarile, talentele – toate i le-a dat vicleanul insotitor nevazut, doar-doar va inradacina in el cea mai pierzatoare dintre patimi: trufia. Omul, nepasator, a mers cu mare viteza pe panta caii largi, desfatandu-se de stralucirea amagitoare a fericirii lumesti, si s-a trezit, pana sa-si dea seama, pe marginea prapastiei… A devenit de nesuferit pentru cei din jur, si acestia au inceput sa-l ocoleasca. Au incetat sa mai manifeste interes pentru personalitatea lui, au incetat sa-i mai admire aptitudinile, talentul, si el a inceput sa-i urasca pe toti. „Intunericul dinafara” ii cuprinde toata fiinta, mintea i se intuneca si ajunge la nebunie. Scopul vietii a fost pierdut, nu mai ramane decat o singura bucurie: incetarea chinurilor, uitarea de toate… Diavolul se bucura!
Inca o victima – nefericitul sinucigas, care devine bun al lui pe vesnicie.
Iata la ce sfarsit nefericit duce trufia. Am dat ca exemplu treapta extrema a ei, insa, oricare ar fi momentul din evolutia acestei cumplite boli, poa*te fi cu adevarat fericit omul care s-a despartit si de iubirea lui Dumnezeu, si de iubirea aproapelui? Raspunsul se impune de la sine. Pe cand omul smerit ajunge la un sfarsit fericit: la vesnica bucurie, la vesnica fericire. Dar, ca s-o spunem pe sleau, oare este chiar atat de grea si obositoare calea crestinului simplu, care nu este legat cu legamintele slujirii poporului? Doar inceputul acestei cai este dureros pentru cel smerit, insa apoi, in urma exersarii, virtutea devine obisnuinta, si cel smerit inceteaza sa mai simta apasare de pe urma ispitelor diavolesti – dimpotriva, el simte tot mai mult bucurie de pe urma fiecarei biruinte pe care o dobandeste asupra sa. Iar cand se statorniceste definitiv in aceasta virtute, puterea cea rea nu mai indraz*neste sa se apropie de el, fiindca smerenia ii arde pe draci si ii izgoneste.
Atunci, diavolul se straduie sa-l ispiteasca in somn, prin oameni, insa nici asa nu reuseste ma*re lucru, fiindca cel cu adevarat smerit place ori*cui si toti il iubesc. Cursele diavolului sunt recu*noscute, si crestinii evlaviosi nu isi fac pacat, nu se ridica impotriva dreptului.
Si ce bucurie nepamanteasca umple cu asupra de masura sufletul omului smerit! Cate mangaieri duhovnicesti! Ce apropiere si impartasire adevarata cu Domnul! Cred ca si tu, prietene, te vei invoi ca pentru o asemenea fericire nepamanteasca sa te inchini tuturor, sa-i mangai pe toti, sa le slujesti tuturor, sa fii pentru toti, fara alegere, cel de pe urma rob.
《va urma 》
Ispitele ne sunt de folos, daca stim sa le folosim .
Ele pun la incercare, curatesc si lumineaza sufletul, si arata cat este de puternica credinta noastra; de aceea nu trebuie sa deznadajduim atunci cand vin ispitele, ci trebuie sa ne luptam vitejeste cu ele si, lucrul principal, nu trebuie sa dam loc gandului: „Sunt mai bun ca altii!”
Dimpotriva, trebuie pana la sudori de sange sa ne silim spre gandul: „Sunt mai rau decat toti” , si sa ne straduim sa gasim in noi insine ceea ce-l poa*te adeveri.
Atata doar: sa nu uiti niciodata, prietene, ca orice neplaceri si ispite ai intampina in calea ta trebuie sa le primesti intotdeauna ca pe niste incercari ,
nu ca pe niste semne ale lepadarii tale de catre Dumnezeu. Aici se poticnesc multi crestini si de asta cad in deznadejde, socotindu-se lepadati de El.
Ispita este o cale ce duce la cunoasterea lui Dumnezeu . Nenorocirile, necazurile si ispitele de tot felul ne frang sufletul –
insa Hristos, spre mangaierea celor necajiti, spune:
ca spre Mine a nadajduit, si-l voi izbavi pe el… si-l voi proslavi… si-i voi arata lui mantuirea Mea
(Ps. 90,14-16).
In ispite cunoastem mai bine si mai limpede ca nimeni altcineva, in afara de Domnul (si de Preacurata Lui Maica), nu alina intristarile noastre
, nu tamaduieste bolile noastre, nu ajuta si imbogateste in saracie, nu izbaveste de moarte; stim, de asemenea, ca El este singurul izvor al vietii noastre, al mantuirii noastre, al fericirii noastre, si ca de aceea suntem datori sa ne bucu*ram de toate necazurile, de toate ispitele, nu sa cadem in acedie si sa deznadajduim.
Cand sufletul tau va fi inviforat de acedie sau deznadejde, citeste rugaciuni de felul acestora:
In zadar te ostenesti in privinta mea, mai-mare voievod cazut. Eu sunt rob al Domnului Iisus Hristos. Luptandu-te cu mine, cel slab, tu, trufie preasemetita, nu faci decat sa te injosesti pe sineti.
Ce este tie si noua, fugarule din Cer si sluga vicleana? Nu tu ai stapanirea peste noi, caci Hristos, Fiul lui Dumnezeu, are stapanirea peste noi si peste toti. Lui l-am pacatuit, Lui ii vom si raspunde. Iar tu fugi departe de la noi, pierzatorule. intariti cu cinstita Lui cruce, noi calcam capul tau de sarpe. Amin.
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
Răspunde

Thread Tools
Moduri de afișare


Subiecte asemănătoare
Subiect Subiect început de Forum Răspunsuri Ultimele Postari
Daca pot primi niste raspunsuri andrei23 Generalitati 28 19.06.2011 18:13:32
Caut niste raspunsuri NeInocentiu Secte si culte 108 18.04.2011 13:43:12