Nelu şi ingerii

@
Nelu şi ingerii

Nelu se născuse în ’47.
Părinţii lui erau la origine din Vişeul de Sus şi după Edictul de la Viena nimeriseră la Auschwitz. Fiecare a fost luat cu întreaga familie, dar s-au întors stingheri...
Supravieţuirea lor miraculoasă ar putea umple tomuri întregi.
Înainte de razboi erau vecini şi după război se întălniră în Iaşi şi se asezară pe o bancă de lîngă Palat.
Dupa o scurtă conversaţie întreruptă de tăceri şi plînsete aflară că şi celălalt e singurul supravieţuitor din familie.
Singuri pe lume erau.
Fără să fi fost vreo înţelegere între ei, ambii hotărîră că Auschwitzul prea le stîrneşte amintiri dureroase şi, după acea primă întălnire, n-au mai vorbit de cele întămplate.
Şi cum spuneam, se întălniră în Iaşi. Bărbatul, să-l numim Sandu, lăsase “acolo” o soţie şi patru copii. Şi nu numai.
Femeia, Sara, prima fată dintr-o familie numeroasă, pierduse părinţii, patru surori şi doi fraţi, unchi şi mătuse. După un timp hotărîră să locuiască împreună fără cununie. Amăndoi veneau din familii foarte religioase, dar încercarea prin care tocmai trecuseră îi îndepartase de religie.
Iubire în adevăratul sens al cuvintului nu era acolo. Se agătară unul de altul cu disperarea unor naufragiaţi.
El era brutar de meserie. Brutar din tată în fiu şi mîinile lui muşchiuloase concurau cu ale celui mai grozav halterofil. Specialitatea lui erau colacii de Sîmbătă. Îl vizitam deseori la lucru în brutăria din Str. Anastasie Panu de lîngă Palatul Iaşului. Acolo el trona cau un rege cu faţa şi părul albit de făina cea mai albă. Cred că el a fost primul meu erou. Eu îi admiram fenomenala lui putere fizică.
Despre Lagăr nu vorbea. Nici el şi nici Sara. La întrebările mele răspundea:
“Ce-a fost a fost”, mormăia şi se depărta de mine ca de o sperietoare.
Sara era casnică. Bucatareasă că ea n-am mai văzut. Pirpirie la trup era şi cu un chip strîmb care arăta de parcă trecuse peste el o masină. Asta pînă deschidea gura. Era cultă pînă peste poate şi se vedea că cugetase mult la cele citite. Cred că de la ea am căpătat gustul cititului.
Tare se bucura cînd veneam. Spunea că îi amintesc de un nepot al ei. Odata am întrebat-o unde este acel nepot. Deh, lipsa de tact al unui copil nestuitor. Într-un tîrziu mi-a raspuns că nepotul ei este înger acum şi că el veghează asupra mea.
După vreo doi ani se născu Nelu. O bucăţică de om. Semăna cu maică-sa şi avea toate bolile din lume. Se mai şi născuse la şapte luni în greutate de 900 de grame şi doctorul Vais nu-i dădea prea multe şanse de supravieţuire. Dar minune. Nelu ieşi încetul cu încetul din toate necazurile şi la vreun an începu să scoată primele vorbe. Cînd Sandu îl auzi spunînd “tată”, izbucni într-un plîns cum nu crezusem că poate cineva plînge. Nelu căpătase numele tatălui său care şi el se pierduse în Lagăr.
Şi crescu Nelu, dar pirpiriu şi delicat era. Trăiam cu toţii în Uliţa Strîmbă care nu mai există astăzi. Strada asta se afla lîngă brutaria lui Sandu. Azi acolo este Primaria Judeţeană. Eram un fel de familie mare cu toţii şi ştiam că Nelu trebuie protejat de toţi şi de toate.
Adevarul e că nimeni, chiar şi în afara cartierului nostru, nu îl căşunase vreodata cu nimic de parcă simţeau că acest omuleţ îl are pe Dumnezeu în el. Îmi aduc aminte că îl luasem la o plimbare la Palat şi nişte cîini fiorosi se luaseră după noi. Eu, învăţat cu greul cum eram, prinsesem un retevei de abia îl puteam ridica, pregatindu-mă să-i trag una în cap celui mai apropiat, cînd deodată îl auzi pe Nelu ţipînd:
“Nu. Nu face asta!”, şi spre groaza mea văd că se apropie de cîine şi îi şopteste ceva. După întîmplarea asta cîinele acela nu s-a mai dezlipit de Nelu şi dormea cu el în pat. Alta data mă vede că îmi meşteresc un arc.
“Ce vrei să faci cu arcul asta?”, mă întrebă.
“Cum ce? Oi trage cu săgeţi în păsărele”.
Şi-l văd deodată că începe să plîngă şi lacimi îi curg siroaie pe faţa-i micuţă.
“Dar la sufletul lor te-ai gîndit?”, spuse.
“Ce suflet, care suflet? Toţi copiii fac asta. Dar ştii ceva? Iaca nu mai plînge că arunc arcul în fîntînă”.
Fîntîna aceea era blestemată de cînd căzuse acolo un soldat german în timpul războiului şi nimeni nu mai lua apa de acolo.
De cînd cu povestea asta n-am mai tras decît în ciorile care ne mîncau fructele pe copacii din gradiniţa noastră.
Nelu învăţase că citească cu mama lui şi la vreo cinci ani începu să vină la noi după cărţi.
“Scufiţa Rosie” nu-i plăcea. Spunea că e multa cruzime acolo. Pe la şase ani intră direct în clasa a II-a …
Într-o seara friguroasă de iarnă veni la noi să se mai încălzeasca căci izba lor de lut nu oprea nici vîntul şi nici ploaia. Tot tuna şi fulgera şi credeam că se va speria. De unde? Mă luă la o serie de
întrebări şi îi povesti ce învăţasem şi eu la şcoală despre cum ia naştere ploaia şi de ce sunt fulgere.
“Da. Şi spui că fulgerele astea au electricitate? De ce nu e folosită?”
N-am vrut să-i spun că tocmai asta o întrebasem şi eu pe învăţătoarea noastra care îmi răspunsese că e o întrebare prostească.
În fine.

Era în iarna anului 1957 şi Nelu îşi meşterise o bărcuţă cu pînze pe care plănuia s-o ducă la apa Bahluiului din apropiere. Pînă la urmă plecă cu un prieten la Ştrand. Bazinul de înot era îngheţat şi ei hotărîră să pună bărcuţa aceea pe apa lacului cu bărci care nu îngheţase, încă, în întregime.
Ce a fost acolo exact nu ştiu nici pînă în ziua de azi. Se pare că vîntul depărtase bărcuţa de mal şi Nelu, încercînd s-o recupereze, căzu în apa. Cîinele acela de care am amintit mai sus sări după el, dar nu reuşi să-l tragă la timp la mal.

Şi aşa muri Nelu şi se alatură ingerilor ce păzesc asupra noastră.

[glykys]

Dumnezeu sa-l ierte!
Asta a fost prima mea reactie, caci banuiesc ca povestea e adevarata, nu?

În prealabil postat de glykys

Dumnezeu sa-l ierte!
Asta a fost prima mea reactie, caci banuiesc ca povestea e adevarata, nu?

Da. Este adevarata.
I-am ascuns identitatea.
Nu se numea Nelu.