Psihologie - întrebări

[ioan67]

În prealabil postat de tabitha

Multumim pentru împărtăsirea acestor gânduri si amintiri. o duminică frumoasă si cu pace îti doresc. Doamne ajută!

Până la Parusie rămânînd oleacă de timp, m-am gândit să evoc o altă personalitate a şcolii româneşti de Psihologie şi Psihopatologie, pe profesorul nostru din anii IV şi V: George Ionescu.
http://www.romjpsychiat.ro/article/p...eorghe-ionescu

Spre deosebire de celălalt celebru Ionescu, prezentat aici, http://www.psikoloji2016.org/Yabanci-Konusmalar
profesorul nostru a ales să rămână în ţară (în materialul de mai sus, doctorul Marcu, unul dintre discipolii Profesorului evocă o parte din activitatea ştiinţifică, clinică şi academică a maestrului).
Cei doi Ionescu ne-au fost nouă de mare folos, deoarece colaborau strâns iar noi, studenţii şi apoi psihologii eram la curent cu mai toate mişcările semnificative din Europa şi Canada în ceea ce priveşte evoluţia disciplinelor psi.

Îl evoc pe Prof. G. Ionescu nu doar pentru că a fost cel mai îndrăgit dascăl al nostru (era genul de profesor-actor, juca extraordinar rolul unuia sau altuia dintre bolnavi aşa încât, doar văzîndu-l cum imită pe pacienţi înţelegeai esenţialul bolii; era însă foarte concentrat pe "buchea cărţii" astfel încât, pe doar două pagini noi "prindeam" trăsăturile esenţiale ale vreunei categorii nosografice, precum şi tipul de terapie potrivit, complicaţiile şi indicaţiile pentru abordarea acestora etc. La examene era extrem de exigent: ori ştiai de 9 sau 10, ori te pica. Iar când te pica trebuia să faci practică o vară întreagă la Obregia, altfel nu te primea în examen. Nu-i plăceau deloc tocilarii, hoţii şi proştii! Nu suporta mita ori pilăraia.)

Profesorul mi-a făcut cândva o propunere directă:"vreau să te dedici studiului reprezentării sociale de la noi privind Psihologia şi să te apleci asupra tulburărilor de personalitate."
Cu reprezentările sociale eram familiarizat, Proful cunoştea probabil o lucrare de-a mea publicată tocmai pe chestiunea aceasta şi mă voia colaborator pe o temă care îl preocupa serios. Căci ne spunea mereu la cursuri că românii au o reprezentare socială curioasă referitor la psihologie... Sublinia erorile din "nucleul tare" al R.S. şi căuta căi de modificare a acesteia, iar eu îi spuneam mereu că nu se poate modifica nucleul decât prin fenomene cu amploare socială mare, cu impact puternic. Ori singurele întâmplări cu reverberaţii sociale de la noi privind psihologia erau că Sue Ellen mergea la psihanalist iar Meditaţia Transcendentală (care nu avea treabă, de fapt, cu psihologia, deşi prinsese în mrejele ei câţiva psihologi de marcă) dăduse mulţime de victime şi dusese la desfiinţarea Psihologiei în România. Ce reprezentare socială să ai aici? Fireşte, una caricaturală, cum e dealtfel şi astăzi....

Atunci ne-am concentrat discuţia pe tulburările de personalitate (vechea denumire e "caracteropatie" sau "psihopatie" sau "sociopatie"). Acestea sunt mai puţin abordate de psihiatri şi mai mult de psihologi şi psihoterapeuţi - în ţările civilizate, desigur...
Profu vroia să convingă pe unii studenţi să se dedice acestei condiţii aflate pe muchia dintre normalitate şi nebunie.
I-am dat ascultare, până azi. Desigur, nu m-am axat cu predilecţie pe asta, ca un discipol foarte ascultător, însă am dat mereu atenţie acestei chestiuni. Tulburările de personalitate sunt cea mai răspândită condiţie omenească în ansamblul populaţiei. Fiecare dintre noi avem o serie de trăsături specifice sau secundare dintr-o tulburare sau mai multe... Fie că suntem conştienţi de asta sau (de obicei) nu. Ele sunt dificil de diagnosticat şi încă mai dificil de tratat, pentru că omul cu o tulburare de personalitate nu se simte "bolnav" - deşi multe necazuri i se trag tocmai de aici.

Scriu despre tulburările de personalitate aici, şi ţinînd cont că Ecclesia este formată din oameni de tot felul. Noi toţi, cei ce formăm Biserica, suntem înclinaţi fie spre a ne comporta ca anxiosul prăpăstios, fie ca depresivul morocănos şi tentat spre deznădejde, fie ca paranoidul suspicios etc.
În biserică vom întâlni, astfel, mereu pe unii care se sperie din orice, văd un semn rău în orice întâmplare (aoleu, s-a mişcat candelabrul: ce-o fi? s-a împiedicat popa: vai, semn rău... etc. etc.), care pun mereu răul înainte, care întâmpină totul cu nelinişte şi văd mereu posibile catastrofe... Uneori devin gălăgioşi, turbulenţi, crezînd că vine sfârşitul lumii. Ei nu ştiu că timpul sfârşitului nu e dat nouă a cunoaşte şi că numai Tatăl din Ceruri ştie taina lui. Li se pare că semnele vădesc, indiscutabil, sfârşitul... Sunt anxioşii, eventual depresivii.
Alţii "ştiu" (cu o certitudine apăsătoare) că lucrurile nu sunt ce par a fi... La ei "ghicitura" e o imensă ghicitoare, descompusă în ghicitori mai mici pe care ne pun unii răi să le canonisim noi. Ei cred că mereu cineva pune ceva la cale: sioniştii, frăţia cutare din umbră, antihristul care tocmai s-a arătat colo sau dincolo înconjurat de francmasoni etc. etc. Conspiraţii peste conspiraţii le chinuie cugetul şi îi presează şi pe ceilalţi să se "trezească", să îşi "de-a seama" că, de pildă, Sinodul din Creta e musai francmason şi vrea să ne pregătească, conform unui plan secret (evident!) pentru ecumenismul cel pierzător. Evident, e vorba despre oameni cu înclinaţii paranoide.
Mai sunt unii care cred că Biblia şi alte cărţi sunt de la ...extratereştri. Aceştia ne observă zi şi noapte şi ne conduc destinele... Ei lucrează cu energii speciale, cu arme subtile, operîndu-ne mintea. Sunt schizotipalii.
Narcisicii sunt cei care, mascaţi sau nu cu vopseala "smereniei", au mereu impresia că importanţa lor sub soare este unică, excepţională şi de neînlocuit şi că fără ei Tainele nu ar mai fi valide etc. Îşi fac loc cu multă diplomaţie în centrul atenţiei, acolo fac pe rezonabilii şi umilii, iar când prind momentul favorabil dau o lovitură sub centură sau pe la spate (cu o inocenţă admirabilă! şi înalt justificată) celui pe care mai nainte îl numeau "frate". Şi eventual îl lăudau cum se pricepeau ei mai bine (şi se pricep băieţii ăştia, cum de nu!). Ei sunt împătimiţii puterii (compensaţie proastă e unui complex de inferioritate ascuns), pe care, desigur, consideră că o merită, pentru că li se cuvine în mod firesc şi pentru că, nu-i aşa, au făcut unele sacrificii care îi recomandă. Adeseori merg cu nasul pe sus, la propriu, iar când te privesc îşi lasă capul pe spate...
Evitanţii, mereu retraşi şi palizi, tremurînd ca o frunză la apropierea oricărui necunoscut, mai ales dacă nu au lângă ei, în chip simţit, o persoană protectoare care să le dea girul pentru a mişca, măcar - sunt cunoscuţi ca deosebit de "pioşi". Nu te poţi baza pe ei, din păcate, în anumite situaţii mai dificile. Nu au încredere în oameni - "doar în Dumnezeu putem avea încredere", consideră ei...
Desigur, există şi categoria aparte şi nu tocmai rară a ... canaliei. Dar aceasta nu e prinsă ca atare în tipologia tulburărilor de personalitate, pe de o parte pentru că are o condiţie mixtă şi pe de altă parte, probabil, din sila autorilor. Atunci când se manifestă şi devine clar ce hram poartă, canalia trebe să treacă pe lista absolut necesară de persoane periculoase. A se evita cu orice preţ! Pentru că nu se schimbă niciodată şi vor recidiva la prima ocazie.

În prezent am mare neîncredere că modul concret cum decurge viaţa în bisericile noastre, adică între noi (dincolo de activităţile sacramentale prinse în cultul nostru, care se defsăşoară în continuitatea sfântă a Tradiţiei) are vreo eficienţă asupra unor astfel de persoane. Ar putea să aibă, în cea mai înaltă măsură întrucât, de fapt, patologia aceasta e una care ţine de moralitate. Or, esenţial, lucrarea din Biserică e centrată ŞI pe acest aspect. Deşi nu e vocaţia principală sau singulară a Bisericii.
Dar la noi se pare că în Biserică s-a făcut, pentru unii, o ascunzătoare teribilă. Nici vorbă de vreo lucrare serioasă, care ar putea merge mai bine ca oriunde tocmai în Casa Domnului Milei ci, dimpotrivă, profitînd de înţelegere se pare că la noi lucrează nestingherite tot felul de patologii, tulburînd viaţa de credinţă a fiecăruia şi a celorlalţi.
De aici un rol secundar, însă prin forţa împrejurărilor tot mai pregnant căci lumea presează spre a produce noi şi noi forme ale tulburărilor de personalitate, ar putea reveni tocmai psihologilor. Poate nu întâmplător, aşa cum semnala un coleg de forum, unii dintre preoţi se îndreaptă şi astăzi spre psihologie. (Rămâne de văzut, în viitor, ce eficienţă aduce această specializare suplimentară.) Însă reprezentarea socială a psihologului este cum este în România, astfel de tulburări sunt foarte greu/migălos de tratat şi, în fine, din moment ce la noi nu prea contează ce fel de oameni suntem ci doar să meargă treaba, cum o merge, apăi .... merge şi-aşa.
Credem noi!

Aici o carte, de pionierat cândva, a Profesorului G. Ionescu despre tulburările de personalitate:
http://www.slideshare.net/paulmarian...personalitatii

Şi încă una, excelentă pentru nespecialişti dar folositoare în viaţa de zi cu zi:
http://www.elefant.ro/carti/lecturi-...sp-152817.html