Sfantul serafim de sarov

[icamilin]

UN SERAFIM PRINTRE OAMENI !


" Si a fost trimis catre mine un serafim, si in mana sa avea un carbune aprins, pre care il luase cu clestele de pre jertfelnic...." ( Isaia 6,6 )

Pe 02 ianuarie se praznuieste sfarsitul pamantesc al Preacuviosului SERAFIM de SAROV, care inaltat la ceruri, din inalturi, binecuvanteaza prin rugaciunile sale intreg Pamantul.
" Cand nu voi mai fi printre cei vii, veniti la mormantul meu.... Vorbiti cu mine, ca si cand as fi viu, pentru ca eu sant pururea viu pentru voi ."

ADEVARATUL TEL AL VIETII CRESTINE ESTE DOBANDIREA DUHULUI SFANT !


" Negutatoriti cu acele virtuti care va dau cel mai mare castig. Strangeti capital din castigurile binecuvantate ale Sfantului HAR si depuneti-le la banca vescnica, care va va aduce pentru fiecare rubla duhovniceasca dobanda nu de 4 sau 6 %, ci de 100%, si de nenumarate ori mai mult.

Daca, de pilda, rugaciunea si privegherea va aduc mai mult har, rugati-va si privegheati. Daca va da mai mult har postul, postiti. Daca milostenia va da mai mult har, atunci dati milostenie. L afel ganditi-va pentru fiecare virtute care se face intru Hristos.

Asa sa negutatoriti duhovniceste cu virtutiile. Si dupa ce dobanditi in felul acesta harul Sfantului Duh, sa-l impartiti tututror celor ce au nevoie de el, luand exemplu de la lumanarea aprinsa. Aceasta, desi arde cu lumina pamanteasca, aprinde de la ea si alte lumanari, lumineaza si alte locuri, fara ca lumina ei sa se micsoreze. "
Sfantul Serafim de Sarov Doamne ajuta!

[patinina34]

[SIZE=6]Proorocirile Sfantului Serafim de Sarov[/SIZE]

[SIZE=+1]Dintre toti sfintii rusi, Serafim de Sarov pare a avea o stralucire aparte, de o statura duhovniceasca necomparabila cu nimeni si nimic. Ascet, apostol si prooroc al neamului sau, in 1902, cand a fost canonizat, toata Rusia s-a adunat in Pustia Sarovului, la Diveevo, insotind procesiunea celor 24 de arhimandriti si preoti imbracati in vesminte de aur si nestemate, daruite chiar de Imparat. Cei care au participat la procesiune povestesc ca la miezul noptii, din piepturile celor de fata au izbucnit, pline de bucurie, in plina vara, imnurile Pastilor: “Hristos a inviat din morti”. Sfantul insusi proorocise toate acestea, cu 100 de ani in urma. “In plina vara, se vor canta imnurile de Pasti, spre pomenirea mea, dar aceasta bucurie va va fi de scurta durata. Lacrimile si prigoana vor fi painea voastra vreme de aproape un veac. Viata va va fi scurta atunci si ingerii abia vor avea timp sa adune sufletele din inchisori si razboaie.” Plin de neliniste profetica, Sfantul prevazuse deslusit, inca de la 1800, zilele infricosatoare care urma sa vina asupra rusilor. “Va curge mult sange, din cauza ca unii se vor rascula impotriva Tarului si a familiei sale (...) Va trece mai mult de jumatate de veac si atunci raufacatorii isi vor ridica sus capul. Asta se va intampla negresit. Rauri de sange vor inrosi pamantul rusesc. Vor fi omorati multi nobili pentru Imparat, dar Domnul nu se va mania pana la capat si nu va ingadui ca pamantul rusesc sa fie nimicit cu desavarsire.” Unui apropiat, mireanul Motovilov, parintele Serafim i-a zis: “Cred, tatucule, ca a opta mie de ani va trece. Cred ca va trece! Si iata ce-ti voi mai spune: toate vor trece si se vor sfarsi. Si toate manastirile vor fi distruse, dar pentru sarmanul Serafim, la Diveevo, va continua sa se savarseasca Jertfa cea fara de sange si imnurile Invierii”.[/SIZE]
[SIZE=+1]Bland si smerit, Sfantul Serafim de Sarov nu voia sa inspaimante pe nimeni. Anunta doar vremurile ce va sa vina, pentru a da oamenilor timp de pocainta si de indreptare a pacatelor.[/SIZE]


[SIZE=+1]“Da tot ce ai si, daca n-ai, roaga-te”[/SIZE]

[SIZE=+1]O anume ironie a intamplarii face ca Sfantul Serafim sa fie astazi cinstit, asa cum se intampla la manastirea Rusicon din Athos, in icoane fatuite cu prea mult aur si argint, migalite intr-o puzderie de flori si ornamente minuscule, stropite din belsug cu agate si rubine purpurii. Pustnic si ascet, parintele a trait mult timp in singuratatea padurii, la adapostul unei case modeste din barne, cu o icoana intr-un colt si un trunchi de lemn retezat in loc de scaun.[/SIZE]
[SIZE=+1]Nascut in 19 iulie 1759, intr-o familie de negustori bogati din orasul Kursk, Sfantul Serafim s-a apropiat de Dumnezeu prin cateva intamplari care l-au salvat miraculos de la moarte. Prima s-a petrecut la 7 ani, cand copilul de atunci a cazut de pe o schela ce inconjura clopotnita bisericii, fara sa patimeasca nimic. La 10 ani, o boala necunoscuta l-a adus la un pas de moarte. Rugandu-se, mama Sfantului a primit in vis cuvintele Maicii Domnului. Si intr-adevar, peste cateva zile, icoana Maicii Domnului a trecut intr-o procesiune pe strazile orasului Kursk. In momentul in care icoana ajunsese in dreptul casei, s-a dezlantuit o ploaie torentiala si procesiunea s-a oprit. Atunci mama a iesit cu copilul bolnav, care, atingand icoana, s-a tamaduit pe loc.[/SIZE]
[SIZE=+1]Inclinarea catre credinta s-a manifestat timpuriu. Inca din anii adolescentei, Prohor - cum ii era numele de botez - traieste mai mult retras, in singuratate, adancit in lectura cartilor sfinte. La 19 ani, cu binecuvantarea mamei sale, se duce la manastirea Sarov, unde intra in calugarie, fiind repede acceptat si iubit de monahi, datorita blandetii si bunatatii sale. La 28 de ani, este primit in obstea sihastriei, iar un an mai tarziu este sfintit ierodiacon. Urmeaza sase ani de slujbe neintrerupte, in cadrul carora vedea adesea ingeri cantand. Intr-o zi, in timpul unei liturghii, dupa ce a binecuvantat asistenta si a rostit numele “si-n vecii vecilor”, in loc de a se retrage asa cum cerea randuiala slujbei, parintele Serafim a ramas tintuit pe loc, nemiscat, cu totul absent. Intelegand ca s-a petrecut ceva neobisnuit, doi ierodiaconi l-au apucat de brat si l-au dus in spatele iconostasului. Serafim a ramas nemiscat trei ore. Revenindu-si i-a explicat duhovnicului: “M-a coplesit o lumina orbitoare, asemanatoare unei raze de soare. Cand mi-am intors ochii catre aceasta lumina nespus de frumoasa, l-am vazut pe Domnul nostru Iisus Hristos in slava Sa, avand infatisarea unui fiu al omului, inconjurat de ostile ceresti: ingeri, arhangheli, heruvimi si serafimi. Cat despre mine, am primit o binecuvantare speciala”. Setea de Dumnezeu il indeamna insa sa se retraga in pustie, pentru a fi singur cu rugaciunile lui. Cu aprobarea staretului, pleaca intr-o padure apropiata, unde va trai ca sihastru multi ani. Dar cu cat se adancea in inima padurii, cu atat credinciosii veneau peste el. Nimic nu-i era de folos, nici macar gestul de a acoperi cu ramuri de copac urmele cararii ce ducea la coliba sa. Oamenii gasisera o viclenie mult mai puternica, ii puneau in fata pe copii, care strigau: “Parinte Serafim, miluieste-ne!”. Auzind glas de copil, parintele nu rezista si, iesind din maracinisurile dese ale padurii, se arata oamenilor.[/SIZE]


[SIZE=+1]Ursii, lupii si iarba caprei[/SIZE]

[SIZE=+1]A trait multi ani in padure, in nesfarsita Siberie, printre brazi grosi de cativa metri si inalti precum catargele celor mai mari corabii. Cum scrie carturarul bisericesc si biograful sau, prof. Serghei Nil, Sfantul Il gasea pe Dumnezeu in simplitatea florilor, in animalele si in pasaretul padurii, cu care stia sa discute in limba lor. Bland si rabdator, imblanzea lupi si ursi, serpi si jivine, iepuri si vulpi, toate adunate in jurul colibei, ca in vremurile cele adamice, dupa cum dau marturie cei care l-au vizitat pe anahoret. “La miezul noptii”, povesteste parintele Iosif, “vedeai la usa lui tot felul de ursi si alte animale. Terminandu-si rugaciunile, nevoitorul iesea din chilie si incepea sa le hraneasca.” Parintele Alexandru, un alt martor ocular, l-a intrebat din curiozitate cum se poate ca acea bucata de paine uscata, ce se afla mereu in traista parintelui Serafim, sa sature atata multime de animale. Zambind, parintele i-a raspuns ca tot ce e de pret e putin si tot ce e putin e mult, moment in care s-a apropiat de el, ca o confirmare, un urs imens care tinea in labe un fagure cu miere. Parintele i-a multumit, dupa care a intins fagurele musafirului, asa cum cere legea ospitalitatii taranesti. Ca Isaac Sirul, Sfantul Serafim credea cu toata forta lui ca dragostea nu poate fi randuita si masurata. “O inima adevarata se aprinde de dragoste pentru toata faptura, pentru oameni, pentru pasari, pentru animale si chiar pentru demoni. Cu alte cuvinte, pentru toate fapturile.” Ca orice sfant, nimic rau nu-l atingea. Nici viperele care dadeau ocol casei, nici coltii salbaticiunilor.[/SIZE]
[SIZE=+1]Mare postitor, Sfantul Serafim se hranea doar cu paine uscata. Cu timpul, a renuntat si la ea, cultivand in gradina din spatele chiliei sfecla si cartofi pentru animale, iar pentru sine o iarba numita iarba-caprei. “O culeg si o pun intr-o oala mica”, zice el zambind, “adaug putina apa si o asez pe plita. Dintr-insa se face ciorbita buna. O usuc apoi si iarna ma hranesc cu ea, iar fratii se intreaba ce bunatati mananc. Eu imi bucur trupul cu iarba caprei, dar nu spun nimanui de mancarea mea.”[/SIZE]

[patinina34]

[SIZE=+1]O mie de zile in genunchi pe o piatra[/SIZE]

[SIZE=+1]Intarit de rugaciune si post, Sfantul Serafim a petrecut trei ani precum stalpnicii de odinioara. Timp de o mie de zile s-a rugat in genunchi pe o piatra de granit, iar cand, spre sfarsitul vietii, cineva a gasit piatra si i-a adus-o, Sfantul a zis: “Simeon Stalpnicul a stat 47 de ani in picioare pe un stalp. In comparatie cu el, ce-am facut eu?”.[/SIZE]
[SIZE=+1]Nimeni nu va sti vreodata cum a trait el ani de zile in postul mancarii si, mai ales, al tacerii. Isi taiase cu buna stiinta orice legatura cu lumea. Cand i se intampla sa intalneasca pe cineva in padure, cadea in genunchi, cu fata la pamant, si ramanea asa, in aceasta pozitie, pana cand trecatorul se indeparta. O data pe saptamana, duminica, un calugar ii aducea putina hrana. Atunci, parintele deschidea usa si, cu ochii plecati, scotea o tava pe care pustnicul asezase o bucatica de paine sau putina varza, pentru a-i arata calugarului ce sa aduca duminica urmatoare.[/SIZE]
[SIZE=+1]Rabdarea de care a dat dovada si puterea cutremuratoare a aspiratiei sale nesfarsite catre Divin i-a facut pe unii din fratii sai sa afirme ca fapta sa intrece puterile omenesti. El a atins acea stare de indumnezeire pe care putini sihastri au dobandit-o in intreaga istorie a Bisericii crestine. In timpul rugaciunii, concentrarea sa devenea atat de intensa, incat ramanea timp indelungat nemiscat in fata icoanelor si cartilor duhovnicesti, doar contempland extaziat slava lui Dumnezeu.[/SIZE]
[SIZE=+1]De ce si in ce imprejurare a intrerupt Sfantul acest canon al tacerii, asta nu vom afla niciodata. Trebuie sa fi avut porunca de Sus. Oamenii aveau nevoie de cuvant si de intarire. Proorocirile lui trebuia sa ajunga la urechile si sufletul celor incercati. Trebuia sa strabata veacurile si sa anunte vremea cea din urma a indreptarii, a lacrimilor si a mantuirii. Ostenit pe dinafara de post si rugaciune, parintele arata la 50 de ani ca un batran garbovit. Nevrand sa se trufeasca, a ascultat indemnul calugarului tanar, care ii aducea mancarea. Nu a vrut sa-l lase fara raspuns. Sprijinindu-se in toiag, tarandu-si cu greu picioarele bolnave de varice, parintele mergea in intampinarea unei nevointe din cele mai impovaratoare - sa revina in lume si sa renunte la linistea padurii, la aerul imbalsamat de rasina, la vietatile cele marunte si cantatoare din salasul copacilor, in schimbul misiunii divine de indrumare spirituala a oamenilor pe calea mantuirii. La 60 de ani, Serafim e numit staret. Incarcat cu darurile sfinte ale marilor puteri dumnezeiesti, numele sau se raspandeste cu repeziciune in intreaga Rusie si astfel mii de pelerini incep sa-l viziteze, cautand sfatul intelept al sfantului. Puterea intelegerii sale patrundea pana in adancul inimii celor care-l vizitau, care primeau raspunsul inainte de a-i marturisi nevointa. Toti plecau cu o mare bucurie si usurare sufleteasca dupa intrevederea cu Sfantul Serafim, care marturisea cu umilinta: “Cand vine cineva la mine, vine ca la un slujitor al lui Dumnezeu. Ce-mi porunceste Domnul ca unui rob al Sau, aceea eu ii transmit celui care doreste sa se foloseasca. Lucrez cum vrea El. N-am vointa proprie”.[/SIZE]
[SIZE=+1]Pe multi, sfantul ii vindeca prin puterile sale spirituale, asa cum istoriseste principesa Sahaeva despre fiul ei grav bolnav. Parintele Serafim, inainte de a incepe sa se roage pentru sanatatea lui, i-a spus: “Tu, bucuria mea, roaga-te si ma voi ruga si eu pentru tine, insa stai asa, fara sa te intorci si sa te uiti in alta parte”. Bolnavul a stat asa mult timp, dar dupa o bucata de vreme n-a mai putut rabda si s-a uitat sa vada ce face parintele. Uitandu-se, l-a vazut pe Parintele Serafim stand in vazduh, rugandu-se si, speriindu-se de neobisnuita vedere, a strigat. Dupa ce si-a terminat rugaciunea, Parintele Serafim s-a apropiat de copil si i-a spus: “Iata, acum tu vei spune tuturor ca Parintele Serafim se roaga in vazduh. Domnul te va milui, dar tu sa nu spui despre aceasta nimanui, pana in ziua mortii mele”.[/SIZE]
[SIZE=+1]Parintele Serafim cunostea ceasul mortii sale si se pregatea pentru marea trecere. “Viata mea se scurteaza. Trupul meu este mort in toate, dar duhul meu e ca si cum s-ar fi nascut ieri”, spunea el. Inca o data, sfantul se va invrednici de vizita Fecioarei Maria, care a fost o prevestire a fericitului sau sfarsit: “In curand, alesule al Meu, vei fi cu noi”. Bucuros peste fire ca i s-a ridicat ascultarea, si-a parasit inchisoarea benevola a chiliei si a plecat in padure, raiul si viata lui. Intr-o dimineata, in jurul orei sase, Parintele Serafim a fost gasit in chilia sa in genunchi, in fata icoanei Maicii Domnului, cu capul descoperit si cu Evanghelia, pe care obisnuia s-o citeasca, in fata lui. Isi avea mainile incrucisate pe piept, iar fata lui era linistita si senina. Dormea? Incetisor, fratii au vrut sa-l trezeasca. Dar ochii lui nu s-au mai deschis. In genunchi, in fata Imparatesei sale din ceruri, adormise pentru totdeauna.[/SIZE]

[SIZE=+1]Parintele Serafim a cerut sa i se puna pe piatra de mormant urmatoarea inscriptie: “Dupa ce nu voi mai fi printre cei vii, veniti la mormantul meu: cu cat mai des, cu atat mai bine. Orice ati avea pe suflet, orice vi s-ar intampla,veniti la mine ca si cand as fi viu si, ingenunchind pe pamant, varsati-va tot amarul pe mormantul meu. Spuneti-mi totul si va voi asculta. Asa cum imi vorbeati in viata, la fel sa o faceti si acum. Pentru ca eu traiesc si pururea voi fi”.[/SIZE]

[SIZE=+1]SORIN PREDA[/SIZE]

[anne]

[SIZE=5]"Dumnezeu este foc care incalzeste si inflacareaza inima[SIZE=4].Asadar, atunci cand simtim in inima noastra raceala, sa-L rugam pe Domnul sa vina si sa ne incalzeasca, insuflandu-ne iubire pentru EL si pentru aproapele. Parintii spuneau : cauta-L pe Dumnezeu , dar nu cerceta cu curiozitate sa vezi unde se afla. Acolo unde se afla Dumnezeu nu exista rautate. Cele ce provin de la Dumnezeu sunt linistite si de folos si-l conduc pe om la osandire de sine si la smerenie."(Sf. Serafim de Sarov- Scurte invataturi despre Dumnezeu)[/SIZE][/SIZE]

[Ekaterina]

La 19 iulie 1903, în prezenţa familiei imperiale a ţarului Nicolae al doilea, a peste trei sute de mii de credincioşi şi a unui sobor de slujitori condus de mitropolitul Petersburgului, a fost săvârşită slujba de canonizare a Cuviosului Serafim de Sarov (1759-1833).

Pentru întâia oară, viaţa marelui sfânt rus a fost scrisă în 1849, sub îngrijirea şi cu binecuvântarea Sfântului Filaret Zdrozdov, mitropolit al Moscovei şi cunoscut teolog, mai ales prin scrierea unui catehism ortodox, tradus în multe limbi. Acesta de altfel, se înrudea duhovniceşte cu stareţul din pustia Sarovului, prin duhovnicul său, Sfântul Cuvios Antonie, egumen al renumitei Lavre - Sfânta Treime de lângă Moscova - şi fiu duhovnicesc al Sfântului Serafim. Cea mai completă lucrare, prin care Sfântului Serafim a devenit foarte cunoscut în Rusia, este Cronica Mănăstirii Diveevo, publicată în 1896 de Sfântul Ierarh şi mărturisitor Serafim Ciciagov, o vreme, între anii 1908 şi 1914, episcop de Chişinău şi Hotin. Autorul acestei cărţi, chiar îi mărturisea duhovnicului său, că într-una din seri, după ce finalizase lucrarea, însuşi Sfântul Serafim i s-a înfăţişat aievea spunându-i: „Îţi mulţumesc pentru această cronică!”(profesor Vladislav Ţâpin în Moştenirea Sfântului Serafim de Sarov şi soarta Rusiei, Nijnii Novgorod, 2004, pag. 437).

Lucrările iniţiale ale comisiei alcătuite de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, în vederea canonizării Sfântului Serafim de Sarov, au durat între 1892 şi 1894, s-au desfăşurat în 28 de eparhii şi au înregistrat 90 de vindecări minunate săvârşite cu ajutorul sfântului. Cel care a întârziat pentru un timp proclamarea canonizării, a fost ober procurorul (delegatul puterii de stat în perioada sinodală - 1700-1917), care deşi ar fi fost bine intenţionat, nu înţelegea şi, drept urmare, nu era de acord cu profunda asceză a Sfântului Serafim. Însă, în cele din urmă, acesta a trebuit să cedeze deciziei ţarului, care s-a implicat personal în grăbirea proclamării oficiale a canonizării.

1.000 de zile şi 1.000 de nopţi pe o piatră în pădure în rugăciune

Legat de viaţa Sfântului Serafim de Sarov, amintim că s-a născut într-o familie înstărită de negustori şi constructori din oraşul Kursk. Datorită mamei sale foarte evlavioase, dar se pare că şi sub influenţa unui aşa-numit nebun pentru Hristos, pe care adesea adolescentul Prohor, viitorul Sfânt Serafim, îl întâlnea în oraşul său, a hotărât să aleagă viaţa de monah. Cu binecuvântarea bătrânului Dositei de la Mănăstirea Kitaev din Ucraina, la vârsta de 17 ani, Sfântul Serafim devine frate la mănăstirea din pustia Sarovului, unde deja trăiau mari nevoitori. Deşi a fost încercat de cumplite suferinţe fizice încă de la început şi renunţase la o situaţie materială foarte bună, fratele Prohor s-a aratat neclintit în hotărârea luată. Primind ascultare la atelierele mănăstirii, în scurt timp ajunge cel mai priceput tâmplar. După noviciat este tuns în monahism, apoi hirotonit diacon şi în cele din urmă preot. După mutarea la Domnul a părintelui Isaia, duhovnicul său, la vârsta de 40 de ani, Cuviosul Serafim se retrage în pustie. La un moment dat, cu profunda smerenie care îl definea, a refuzat stăreţia unei mănăstiri. După acest episod, a urmat cunoscuta sa nevoinţă, de a petrece în rugăciune neîncetată o mie de zile şi o mie de nopţi, pe o piatră în pădure. Această asceză aproape suprafirească, asemenea celei a stâlpnicilor, era menită să păzească dobândirea harului Duhului Sfânt, în inima sa de sfânt, pentru care funcţiile, onorurile sau laudele, însemnau în primul rând întristare. Şederea sa pe acea piatră în pădure, avea să se prefacă în bucurie (Ioan 16; 20), deoarece ispita a fost biruită, iar nevoitorul a devenit şi mai puternic.

Din învăţăturile sfântului

După cum se cunoaşte, datorită învăţăturii sale despre dobândirea harului, ca scop al vieţii creştine, este citat în orice lucrare de spiritualitate şi teologie ortodoxă. Mai ales în contextul crizei spirituale pe care o trăieşte lumea actuală, în care adesea numai este perceput sensul vieţii, e foarte potrivit să se pună accentul pe învăţături caracterizate de un real şi profund optimism şi care indică adevăratul scop al vieţii. Cuviosul Serafim vorbeşte despre dobândirea harului, pentru că el însuşi dobândeşte această experienţă continuă până la mormânt şi apoi dincolo de acesta. El nu a oferit ceea ce nu a primit. Între oameni, inima lui a fost acel izvor de apă vie, dat prin Duhul Sfânt (Ioan 17; 38, 39). În adâncă legătură cu această învăţătură, stă şi cea despre pace şi bucurie. Experienţa vie îl îndreptăţea să asigure: „Dobândeşte pacea şi mii se vor mântui în jurul tău!” „Pentru păstrarea păcii, în toate chipurile trebuie să fugiţi de judecarea celorlalţi.” În contrast cu bucuria, spunea că „nimic nu este mai păgubitor decât tristeţea”. Bucuria poate fi socotită fundament al vieţii şi expresie plenară a eclesialităţii, permanent presupunând pe un altul. Aceasta îl defineşte pe creştin. Ea este prin excelenţă apanajul sfinţeniei. Nu există sfânt trist! În general, nu trebuie uitat, că înaintea bucuriei autentice, stă certarea cea bună şi depăşirea necazurilor prin răbdarea pe care tot Dumnezeu o dăruieşte.

Pacea, de asemenea, ca valoarea fundamentală în lume şi mai ales în Biserică, şi pentru care Sfântul Serafim insistă atât de mult, este cel dintâi cuvânt al Mântuitorului Iisus Hristos, rostit către Apostolii adunaţi la un loc (Ioan 20; 19). După pace, Apostolilor imediat li se iveşte bucuria, după care urmează dobândirea Duhului Sfânt. Deci, pacea, bucuria şi Duhul Sfânt ne apar ca trepte de atins în vieţuirea duhovnicească, aceasta fiind şi ordinea ireversibilă care structurează dialogul Mântuitorului cu ucenicii, la prima Sa arătare după Înviere (Ioan 20; 19-23).

Un aspect pe care am dori să-l mai subliniem este acela că, în viaţă, Cuviosul Serafim a fost un om foarte sensibil, extrem de afectiv. Chiar pe ucenicii egumeni de mănăstiri, Sfântul Serafim îi sfătuia să aibă faţă de fraţi, purtare de mamă, iar nu de tată. El însuşi rostea rugăciunea inimii cu o afecţiune filocalică, aşa cum deosebit se exprimă părintele Dumitru Stăniloae (Filocalia vol. 8, pag. 25, 26).

Aceasta l-a ajutat foarte mult sufleteşte, să fie atât de priceput în povăţuirea monahiilor de la Diveevo, unde este autor al paternităţii duhovniceşti, atât în trecut, cât şi în prezent. Datorită părintelui ei spiritual, această obşte monahală renaşte continuu, entuziasmul ei fiind unul model. Foarte folositoare se pare că sfântului i-a fost şi pilda mamei sale, care după ce a rămas văduvă, a purtat de grijă în casa proprie, mai multor orfane. Astfel, fiul, devenit povăţuitor duhovnicesc, nu întâmplător le numea pe vieţuitoarele mănăstirii orfanele mele, le întărea şi le spunea că nu le va părăsi nici chiar după moartea sa, întocmai ca Mântuitorul Iisus Hristos Care îi îmbărbăta pe Apostoli: „Nu vă voi lăsa orfani: voi veni la voi” (Ioan 14; 18). (Sursa: Ziarul Lumina)

Cel mai mare sfant al Rusiei.

Maica Domnului Umilenia – icoana la care se ruga in padure Sf Serafim

„Hristos a înviat, bucuria mea!“ era salutul cu care Sfântul Serafim de Sarov întâmpina pe orice om care-i călca pragul.