Creativitatea ortodoxiei

[Mihailc]

Noi ortodocşii, suntem adesea catalogaţi de către neortodocşi, ca ultraconservatori, paseişti, blocaţi în forme consacrate, necreativi. Mai e posibilă, totuşi, creativitatea în ortodoxie, mai avem energie şi motivaţie să strecurăm, într-o tradiţie atât de "împlinită" sub multiple aspecte, noutatea ziditoare, imboldul spre zone încă insuficient exploatate, mai e oportună împrospătarea cultului cu alte tipuri de exprimări ale experienţei ecleziale? Este ortodoxia "pecetluită" precum mormântul Domnului înainte de Înviere?
Vă invit la o dezbatere (posibil) pasionantă care sper că va scoate din "akedie" pe unii prieteni de pe forum aflaţi "în tentativă de retragere" din motive mai mult sau mai puţin justificate.

Un prim exemplu de creativitate îl constituie ritul occidental ortodox. Reproduc mai jos un text introductiv pe această temă, după care sper că vom avea ce discuta.

Fenomenul complex al „ortodoxiei occidentale” apare între cele două războaie mondiale sub fondul mişcării de reînnoire liturgică începută în sânul Bisericii Catolice la sfârşitul secolului al XIX-lea. Francezii încercau să găsească răspunsuri la o serie întrebări rămase în suspans încă din perioada Reformei, iar învăţătura Bisericii Ortodoxe aducea satisfacţii unor aspiraţii mai mult sau mai puţin conştiente. La rândul lor, câţiva tineri ruşi, ajunşi în Franţa după revoluţia din 1917, vor descoperi bogăţiile unui patrimoniu creştin, până atunci disimulat de vicisitudinile istoriei. În această perspectivă, unii au crezut în restaurarea vechiului „rit galican” , care ar fi însemnat o reîntoarcere la perioada în care Biserica din Orient şi cea din Occident nu erau încă separate. Pentru aceasta era însă nevoie de o conjunctură istorică favorabilă. Dorinţa apropierii de ortodoxie, răspundea unei necesităţi explicite: aceea a redescoperirii spiritualităţii ortodoxe, dar sub forme specifice, adică o „Ortodoxie proprie Occidentului, care prin întoarcerea la unele tradiţii locale ar fi fost oarecum diferită de ritul oriental”. Din acest deziderat ia naştere o nouă formaţiune eclezială, recunoscută în 1936 de patriarhia Moscovei, sub numele de „Biserica Ortodoxă a Franţei”, care din 1960 va purta titulatura de „Biserica Catolică Ortodoxă a Franţei”, prescurtat ECOF. Căpătând statut de episcopie autonomă, din anul 1972 şi până în anul 1993 se va afla sub ascultarea canonică a Patriarhiei Române, singura ţară latină majoritar ortodoxă. (Emanoil Băbuş - Ortodoxie şi Occident)