Poezii preferate...

[evdochia]

dorinastoica14 ai putea sa ne scrii o poezie de a ta ?

[costel]

Casuta mea de scanduri s-a aprins.
Ardea in noapte. Focul a cuprins
Si tinda, si odai, si coperis.
Voiam sa plec din casa pe furis,
C-o legatura-n mana. N-am putut.
In val de flacari albe m-am zbatut;
Vecinii toti dormeau; si de-n zadar
Plangeam, inchisa-n grinzile de jar.
Si, ca sa pot scapa din casa mea,
Am lepadat si haina, caci ardea
Si-am aruncat si legatura-n foc.
Ma-nabuseam si nu vedeam deloc;
Cuprinsa de uimirea mortii, stam
In oarba nemiscare. Asteptam
Sa arda-n mine tot, sa fiu un scrum
Si vantul sa ma vanture pe drum.
Am auzit un zvon de prabusiri,
Si casa mea pieri; subtiri, subtiri,
Se ridicara palele de fum...
In goliciunea mea pornii la drum.
Cerseam lumini si-n pragul noptii reci
S-au fost deschis zari albe de poteci.
Curata ca o candela-n altar,
Cu trupul plin de rani si greu de har,
M-am pomenit urcand pe scari ceresti,
Spre miezul dragostei dumnezeiesti.
Stiam acum ca focul fost-a pus
In casa mea, de mana lui Iisus.
(Zorica Latcu)

[MarinaAlca]

În prealabil postat de evdochia

dorinastoica14 ai putea sa ne scrii o poezie de a ta ?

Cu permisiunea Dorinei, voi posta aici cateva versuri de-ale ei care mie mi-au placut mult:


Odihna
Mă odihnesc în Tine
ca într-o baie caldă,
iar sufletul mi-e plin
ca un pahar.
Mă scald în rugaciune
ca în mare
şi mă înec, nevrednică
în har.
Mă înalţi uşor,
pe fir de gând purtată.
Aş vrea să urc
mai sus, mereu mai sus
şi... să mă laşi,
acolo sus, uitată
la capăt de drum
ce are, numai dus!
Dorina Stoica - De la poezie la rugăciune

[evdochia]

În prealabil postat de MarinaAlca

Cu permisiunea Dorinei, voi posta aici cateva versuri de-ale ei care mie mi-au placut mult:


Odihna
Mă odihnesc în Tine
ca într-o baie caldă,
iar sufletul mi-e plin
ca un pahar.
Mă scald în rugaciune
ca în mare
şi mă înec, nevrednică
în har.
Mă înalţi uşor,
pe fir de gând purtată.
Aş vrea să urc
mai sus, mereu mai sus
şi... să mă laşi,
acolo sus, uitată
la capăt de drum
ce are, numai dus!
Dorina Stoica - De la poezie la rugăciune

multumesc,MarinaAlca

[Carmen FUNIERU]

În prealabil postat de catalinabalhui

Într-o lume întunecată,
Ce-a uitat de Dumnezeu,
Vino Doamne Tu Părinte
Şi ne-nvaţă cele sfinte
Să putem privi-nainte
Cu credinţă sfântă, dreaptă
Cu nădejdea izbăvirii
Şi cu dragostea lucrătoare
Pentru faptele mântuirii.

Vino Împarate Sfinte
Poposeşte o clipă doar
În cămara-ntunecoasă
A sufletului meu hoinar.
Numai Tu îmi arăti cărarea,
Numai Tu mă înveţi de bine.
Vino Doamne, Împărate Sfinte
Sălăşluieşte şi la mine.

Nu am multe fapte bune
Nu am cugetul curat,
Însă am marea dorinţă
De a înainta în credinţă,
De a veni pe calea dreaptă
Care duce sus, mai sus
Către dulcele Iisus.
(INVITATIE)

Frumoasă şi profundă poezie. Care este numele autorului?

[luminita-]

mie imi plac poeziile lui eminescu foarte mult

Glossă

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?...
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.

Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.

Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.

Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.

[LapetiteMoc]

Ultimii arheologi au mai găsit
două căni de lut,
prinse toartă în toartă –
erau înclinate faţă-n faţă,
ca şi cum una pe alta
se iartă.
Gurile lor erau arse
de buzele ce le-au atins.
Din ele au curs
lapte şi miere,
din ele cândva a nins
cu şoapte.
Cele două căni
au fost îngropate de vii –
mai au şi acum răni
şi cioburi lângă ele,
ca nişte copii.
Ultimii arheologi continuă să sape –
dar cănile din nou vor să le-ngroape
pân’ la sfârşitul lumii,
aproape – departe.

În prealabil postat de MarinaAlca

Cu permisiunea Dorinei, voi posta aici cateva versuri de-ale ei care mie mi-au placut mult:

Dorina, pot sa scriu si eu aici o poezie de-a ta, sau poate doua?

Puiul, de Costache Ioanid


Trist
şi singur în găoace,
puiul galben-auriu
a simţit într-un târziu
că-i stingher,
că n-are pace.
A simţit că lumea lui
tot mai strâmbă
nu ştiu cum,
se face...
"Ce-o fi asta?"
se gândi.
"Cum de m-a ajuns năpasta
să trăiesc într-o mărgică,
într-o casă
tot mai strâmbă,
tot mai mică?...
Să nu pot să-mi aflu loc
nici pe faţă,
nici pe spate.
Şi să-mi crească,
după toate,
uite
ce nătâng de cioc!
Ce vrei tu?
Vorbesc cu ciudă
eu cu ciocul,
ca un prost...
Însă ciocul ce s-audă?
Cade-n stânga,
bate-n dreapta
şi-mi atârnă
ca o bârnă
fără rost.

Mi-ai ieşit şi doi ochi mici.
Ce să fac cu ei aici?
Mi-au crescut şi aripi grele.
Ce să fac aici cu ele?
Iar sub pântec,
la picioare,
se făcură nişte ghiare...
lungi... cu vârfu-ncovoiat...
Simt că toate-n pântec mi-au intrat!
Doamne,
pentru ce mi-ai dat
daruri care-mi sunt povară?..."

Şi,
lăsat pe partea stângă,
a-nceput uşor să plângă
puiul
pentru-ntâia oară...

*

Dar deodată,
în găoc,
bate cineva de-afară...
Cioc!
Cioc, cioc!
Inima în pui se zbate,
se-nfioară.
Cine...
oare cine bate?...

Cu un tremur ca de-o vrajă,
a bătut şi puiu-n coajă.
Uite!
Sub ciocănituri solide
se deschide
o fereastră!
Doamne,
ce privelişte măiastră!
Apoi uite-acum cât loc...
unde poate să alerge
să se joace,
să se culce...
Iar un glas atât de dulce,
glas de mamă...
andantino,
iată,
îi vorbeşte:
Vino...
Şi sări degrabă puiul
din bârlogul vieţii vechi.
O, acum cât e de bine
să ai ochi,
să ai urechi!...
Ce frumoasă e lumina!...
Parc-ar vrea în piept s-o soarbă.
Asta ce-i?
Un fir de iarbă...
Iar acolo?
E grădina...
Şi-nălţând privirea-n soare,
puiul,
suflet de pripas,
a bătut din aripioare
şi-a făcut întâiul pas.
Iar apoi,
dup-o clipită,
a zărit într-un arbust
o grăunţă rumenită.
Mm!
Da´ bună e la gust!
Iar colea, o gâză mică
pe un fir de busuioc.
Doamne,
ciocuşorul totuşi
nu e...
nu e rău de loc!
Dar aici în noua ţară,
ce s-ar fi făcut el oare
fără aripi, fără ghiare,
fără vechea lui povară
din căsuţa cea sihastră?
Bietul pui...

*

Fraţii mei,
povestea lui
nu-i decât povestea noastră...

Cinste,
curăţie,
milă,
jertfă,
inimă umilă,
lacrimi grele,
bunătate,
şi suspine după stele,
bine,
dar acestea toate...
ce să faci aici cu ele?
Să fii mut ca oaia-n strungă,
cu răbdare (îndelungă!),
să nu fugi după avere,
după nume,
să iubeşti pe cel ce-i gata,
de-ar putea,
să te sugrume,
bine,
dar acestea toate...
ce să faci cu ele-n lume?
Când sub soare are preţ
numai zâmbetul isteţ,
numai vorba îndrăzneaţă,
numai paşii rari şi grei,
numai mâna cu mănuşă
care trage la cenuşă
de la toţi
pe turta ei;

da,
când viaţa e-o berbuncă
unde toţi străbat răscrucea
şi în calea ta aruncă
spini şi cioburi
fără număr,
tu,
să-ţi iei în taină Crucea
şi s-o duci umil pe umăr...
suspinând discret,
cuminte,
sub scuipatul de ocară...
O, Părinte,
Creatorule-ndurat,
oare pentru ce ne-ai dat
daruri
care sunt povară?

*

Pentru ce?
Nu ştii?
Aşteaptă...
Vine-o clipă,
un soroc,
când la marginile lumii
cineva din cer va bate...
Cioc!...
Cioc, cioc!
Şi-n acest străvechi găoc
se va face o fereastră
către lumea cea măiastră.

Şi-atunci,
frate,
cât va fi de bine
să ai pieptul cu suspine,
să ai umerii cu Cruce,
să ai tâmplele cu spini,
să ai faţa toată plină
de a lacrimilor salbe!
Căci acestea toate, toate,
se vor face... aripi albe
şi tunică de lumină
şi cunună de rubini
şi toiag de-mpărăţie,
care ştie lumi să-nfrunte
(după cum Ioan ne-a spus!)
când ne va sclipi pe frunte
numele etern,
HRISTOS IISUS!

În prealabil postat de mirelat

Dorina, pot sa scriu si eu aici o poezie de-a ta, sau poate doua?

Poţi scrie Mirela .Mă simt onorată ca poeziile mele să fie alături de cele ale marilor scriitori şi mă bucur că ţi-au plăcut.