Sentimentul culpabilitatii

[laurastifter]

În prealabil postat de Annyta

Laura, ai pus multe întrebări, la care să răspundem mai întâi? :-)

Referitor la "căinţa excesivă" - nu cred că există aşa ceva, sau poate formularea nu este cea mai fericită. Sunt păcate mai mici şi unele mai mari. Uneori păcatul/ fărădelegea pe care l-am făcut (am făcut-o) ne apasă chiar după ce ne-am spovedit şi am fost iertaţi. Asta nu înseamnă că nu credem în taina spovedaniei, dar e firesc să regretăm din suflet, o perioadă mai lungă, un păcat, o neascultare mai grav(ă), mai ales că suntem nevoiţi să-i suportăm şi consecinţele.
Important este să fim sub ascultarea duhovnicului şi să ne deschidem sufletul înaintea lui. Şi să avem răbdare.
Este adevărat că uneori trebuie să învăţăm să ne iertăm şi noi înşine, pentru a putea merge mai departe.

Referitor la dreapta socoteală, eu cred că se dobândeşte şi prin experienţă, în măsura în care ne străduim să ducem o viaţă creştină. Cu ajutorul lui Dumnezeu, fireşte.

Ca o concluzie, din experienţa personală, ascultarea duhovnicului este cheia/ răspunsul la cele mai multe din întrebările lansate în acest topic.

Doamne ajută!
Da, poate că sintagma "căinţă excesivă" este nepotrivită... Ar fi fost mai corectă expresia "căinţă fără nădejde"...
Mesajul dvs îmi pare foarte ziditor. Aşadar, ajutorul lui Dumnezeu, ascultarea faţă de părintele duhovnic, experienţa în viaţa duhovnicească, capacitatea de a ne ierta pe noi înşine, răbdarea sunt câteva modalităţi de a ne întări spiritual, de a înainta în drumul către mântuire, învăţând atât adevărata pocăinţă, cât şi capacitatea de a ne păstra pacea lăuntrică indiferent de situaţia în care ne aflăm.

O seară binecuvântată!

Sa ne amintim de filmul Ostrov. Parintele Anatolie se caia sincer pentru pacate, desi gusta din plin din bucuriile duhovnicesti, prin rugaciunile lui facandu-se minuni.

Pe masura ce avea parte de mari bucurii duhovnicesti, se adancea si mai mult in smerenie. Cerea cu lacrimi sa fie iertat de pacatele comise in tinerete. Cu ce scop? Ca sufletul sau sa fie din ce in ce mai curat, iar ncuratul sa nu reuseasca sa-l arunce in mandrie. Astfel, a scapat teafar de ispitele care ii pot veni nevoitorului dupa unele bucurii duhovnicesti. De aici putem invata o lectie: de cate ori avem bucurii duhovnicesti, sa ne amintim de cele mai mari pacate, pentru a nu cadea in mandrie. Nu e gresit daca ne caim si daca ne facem griji pentru mantuirea noastra.

Daca simtim ca sentimentul culpabilitatii este in masura sa ne arunce in deznadejde, apoi sa ne amintim de la cine vine deznadejdea si sa spunem in gand: ,,Hristos s-a rastignit si pentru mine!'' Si asa, cu nadejde, sa mai facem un lucru placut lui Dumnezeu. Dar sa nu consideram ca mantuirea ni se si cuvine dupa ce ne impartasim. Sa ne cultivam trezvia si sa ne analizam gandurile, caci necuratul isi perfectioneaza armele pe masura ce ne spovedim si cautam sa-i fim placuti lui Dumnezeu.

[andra_v]

Intru totul de acord. Este absolut necesar sa ne analizam gandurile pentru a cunoaste cu exactitate CAUZA caderii.

[laurastifter]

În prealabil postat de eodor nastasa

"Dreapta socoteala" o detine doar Dumnezeu. Noi oamenii ne imbatam cu "apa neiceouta" atunci cand vorbim cum ca am detine socoteala cea dreapta. Nu putem "socoti drept" cu o minte corupta si o inima beteaga, dar, in schimb, putem nadajdui ca va veni o zi macar, in care Dumnezeu va socoti drept prin si pentru noi.
Atat timp cat oftam ori de cate ori constiientizam ca am gresit, nu'i rau, asta inseamna ca suntem treji, si nu riscam sa persistam in greseala , ori macar avem "un punct zero" de unde putem incepe a ne corecta.
Daca nu reusim sa ne iertam noi insine, inseamna ca, ori anticipam recidiva, ori suntem tematori de noua postura de "iertat", care implica si lupta crancena pentru pastrarea acesteia.
"Pacatele ti-au fost iertate, du-te dara, si nu mai pacatui"
Usor de obtinut dar foarte greu de pastrat...din pacate.

"Dreapta socoteala" o detine doar Dumnezeu. Noi oamenii ne imbatam cu "apa neiceouta" atunci cand vorbim cum ca am detine socoteala cea dreapta."
Da... încercăm şi noi să ajungem, pe cât ne este cu putinţă, la asemănarea cu Dumnezeu, la împlinirea poruncii divine consemnate la Matei5, 48. Totuşi, cum spunea un părinte care-mi este foarte drag, pentru a putea ajunge la îndumnezeire, trebuie ca, mai întâi... să ne umanizăm. :)

Doamne ajută!

[laurastifter]

În prealabil postat de nutucutu

Sfintul Francisc de Sales ne-a lasat multe scrieri in acest sens, iar in Romania a aparut cartea "Arta de a ne folosi greselile" care se refera exact la acest lucru. Iata ce-i spunea sfintul Francisc unei surori despre tulburarea provocata de caderea in aceleasi pacate :" Scuza-ma, pacatele veniale nu trebuie sa ne tulbure, nici sa ne nelinisteasca, ci trebuie sa avem neplacere fata de ele. Dar, spunea el, nelinistea este cauzata de amorul propriu, care se supara de greutatea pe care o intimpina in practicarea virtutilor si din cauza ca trebuie sa reincepem mereu; neplacerea, dimpotriva, e un efect al harului ceresc, care ne inspira aversiune fata de ceea ce este neplacut dumnezeiescului plac al Creatorului nostru."

Ce avem de facut? Sa nu descurajam. Daca gresim Domnul nostru va fi fericit sa ne acorde iertarea Lui atunci cind i-o cerem.

Deosebit de interesant! Cred că ne este tuturor de mare folos textul pe care l-aţi postat.

Pace şi bucurie întru Domnul!