Cugetari Folositoare pentru Suflet

[tigerAvalo9]

din “Problemele vietii”
Editura Egumenita

Multe sunt lucrurile care îi caracterizează pe creştini, dar mai presus de toate sunt pacea şi iubirea. De aceea a spus Hristos: Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii (Ioan 13, 35) şi Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă (Ioan 14, 27).

٭

Nimic nu umple mai mult sufletul de desfătare decât faptul de a iubi şi de a fi iubit.

٭

Nimic nu arată mai bine vrednicia unui stăpân decât dragostea şi grija faţă de supuşii săi. Aceasta este trăsătura caracteristică a stăpânilor buni. Dacă stăpânul îl iubeşte pe supusul său, toate problemele se rezolvă şi peste toate domnesc liniştea şi ordinea.

٭

Să ne doară sufletul pentru cei care ne fac rău, mai mult decât ne doare pentru noi înşine; căci rana pe care vor să ne-o facă nouă, o primesc, de fapt, ei. Aşa cum cei care dau cu piciorul în cuie şi se laudă cu aceasta sunt vrednici de plâns, la fel şi cei care îi nedreptăţesc pe alţii sunt vrednici de mila noastră, deoarece îşi rănesc propriile lor suflete.

٭

Iubirea noastră trebuie să-i cuprindă pe toţi oamenii. Dacă pe unii îi iubim, iar pe alţii nu, niciodată dragostea noastră nu va fi mai presus decât a oamenilor necredincioşi. Creştinii nu trebuie să iubească aşa cum iubesc necredincioşii.

٭

Să facem bine celor care ne fac rău, chiar dacă aceştia rămân neîndreptaţi. Astfel, păcatele noastre vor fi iertate şi vom dobândi smerenie. Atunci când alungăm din sufletul nostru orice duşmănie, avem multă îndrăzneală în rugăciunea noastră către Domnul.

٭

Cuvintele noastre ortodoxe sunt ca armele care îi apără pe ai noştri şi îi lovesc pe eretici. Aceste cuvinte nu îi lovesc pentru a-i doborî, ci pentru a-i ridica după ce au căzut. Acesta este scopul luptei noastre: să îi ajutăm şi pe vrăşmaşii noştri să se mântuiască.

٭

Hristos spune: „Eu sunt părintele tău, Eu sunt fratele tău, Eu sunt mirele sufletului tău, Eu sunt scăparea ta, eu sunt hrana Ta, Eu sunt îmbrăcămintea ta, eu sunt rădăcina ta, Eu sunt sprijinul tău, Eu sunt tot ce-ţi doreşti tu. Când Mă ai pe Mine, nu-ţi lipseşte nimic. Eu sunt slujitorul tău, pentru că am venit să slujesc, nu să fiu slujit. Eu sunt prietenul tău şi mădular al trupului tău şi capul tău şi fratele tău şi sora ta şi mama ta. Eu sunt toate pentru tine. Nu trebuie decât să stai lângă Mine. Pentru tine, Eu M-am făcut sărac şi pribeag, pentru tine am ridicat crucea şi am coborât în mormânt, am venit pe pământ pentru tine, trimis de Tatăl, iar în cer Mă rog pentru tine Părintelui Meu. Tu eşti totul pentru Mine, şi frate şi împreună-moştenitor şi prieten şi mădular al Trupului Meu. Ce vrei mai mult decât atât? De ce Îl dispreţuieşti pe Cel care te iubeşte atât de mult?”

[NECTARIE]

L-a întrebat un frate pe avva Iosif:
– Ce să fac? Fiindcă nici nu pot să îndur răul, nici să lucrez şi să dau milostenie?
– Dacă nu poţi să faci nici una din acestea două, măcar păzeşte-ţi conştiinţa faţă de aproapele de tot răul, şi te vei mântui.
Pentru avva Iosif din Panefó, Patericul Egiptean

[horatiu.miron]

Am intrat in Lagar ca un necredincios si tot asa am fost eliberat de acolo, traindu-mi viata in acest fel pana in clipa de fata. De fapt, experienta Lagarului, cu arbitrariul sau infricosator cu tot, m-a intarit in necredinta. Aceasta experienta nu mi-a ingaduit - si in continuare nu-mi ingaduie - sa concep vreo forma a providentei sau a vreunei autoritati transcendente.

Dar trebuie sa recunosc ca era sa cad prada odata (si numai odata) tentatiei de a ceda, de a cauta refugiu in rugaciune. Asta s-a intamplat in octombrie 1944, intr-un moment in care am simtit cat se poate de lucid iminenta mortii. Dezbracat si inghesuit intre camarazii mei la fel de goi, cu cartela nominala in mana, asteptam la coada sa ajung la "comisia" care cu o singura uitatura urma sa decida daca sa merg imediat la camera de gazare, sau daca eram destul de puternic pentru munca. Pentru o clipa am simtit nevoia sa cer ajutor si sprijin; apoi, in ciuda chinului meu, stapanirea de sine a avut castig de cauza. Regulile jocului nu se schimba la sfarsitul meciului, nu se schimba nici cand esti pe cale sa pierzi. O rugaciune in astfel de circumstante ar fi fost nu doar absurda, ci obscena, o adevarata blasfemie, cel mai mare sacrilegiu de care un necredincios e capabil. Am respins tentatia: stiam ca daca s-ar fi intamplat sa supravietuiesc, mi-ar fi fost rusine de mine.

Citat din cartea The Drowned and the Saved, de Primo Levi, aparuta in 1986 in limba engleza.
Traducerea imi apartine.

[delia31]

În prealabil postat de horatiu.miron

Am intrat in Lagar ca un necredincios si tot asa am fost eliberat de acolo, traindu-mi viata in acest fel pana in clipa de fata. De fapt, experienta Lagarului, cu arbitrariul sau infricosator cu tot, m-a intarit in necredinta. Aceasta experienta nu mi-a ingaduit - si in continuare nu-mi ingaduie - sa concep vreo forma a providentei sau a vreunei autoritati transcendente.

Dar trebuie sa recunosc ca era sa cad prada odata (si numai odata) tentatiei de a ceda, de a cauta refugiu in rugaciune. Asta s-a intamplat in octombrie 1944, intr-un moment in care am simtit cat se poate de lucid iminenta mortii. Dezbracat si inghesuit intre camarazii mei la fel de goi, cu cartela nominala in mana, asteptam la coada sa ajung la "comisia" care cu o singura uitatura urma sa decida daca sa merg imediat la camera de gazare, sau daca eram destul de puternic pentru munca. Pentru o clipa am simtit nevoia sa cer ajutor si sprijin; apoi, in ciuda chinului meu, stapanirea de sine a avut castig de cauza. Regulile jocului nu se schimba la sfarsitul meciului, nu se schimba nici cand esti pe cale sa pierzi. O rugaciune in astfel de circumstante ar fi fost nu doar absurda, ci obscena, o adevarata blasfemie, cel mai mare sacrilegiu de care un necredincios e capabil. Am respins tentatia: stiam ca daca s-ar fi intamplat sa supravietuiesc, mi-ar fi fost rusine de mine.

Citat din cartea The Drowned and the Saved, de Primo Levi, aparuta in 1986 in limba engleza.
Traducerea imi apartine.

poor him!
iar pt. altii, temnita a fost de-a dreptul un "privilegiu".
"Există o taină a suferinţei. Puţini sunt dispuşi să o afle de bunăvoie. Cei mai mulţi o confundă cu răul, iar atunci când se confruntă cu ea, o pun pe seama absurdului existenţei.
Revolta raţiunii, declanşată spontan le ecranează atunci orice posibilitate de a înţelege ce se întâmplă cu ei. Este greu a învăţa din durere.
Şi totuşi, acesta este singurul ei rost: curăţarea de egoism, regăsirea solidarităţii umane şi reapropierea de Dumnezeu.
Există oameni pentru care experienţa închisorii a fost calea de descoperire a adevăratei credinţe: doar supraomenescul poate birui subumanul.

Unul dintre puţinii care au avut tăria să retrăiască în scris infernul închisorii comuniste, pentru a ne arăta cum iadul se poate transforma în poartă spre paradis, este Nicoleta Valeria Grossu, autoarea romanului autobiografic "Binecuvântată fii, închisoare!"

"Acum, în celulă, aveam impresia că retrăiesc clipele din toamna anului 1948, cînd, într-o după-amiază liniştită, ascultam cuvintele blînde şi drepte spuse de un om credincios, venit în vizită la Sabina. Am înţeles atunci o mulţime de adevăruri esenţiale, ce pot fi rezumate în cîteva cuvinte simple: „Viaţa omului pe pâmînt nu are sens decît dacă e trăită pentru a te bucura de veşnica împărăţie a Cerurilor"

[NECTARIE]

A zis avva Isaac: când eram tânăr, şedeam cu avva Cronie şi niciodată nu mi-a spus să fac vreun lucru, deşi era bătrân şi tremura; ci singur se scula şi îmi da mie ulciorul şi celorlalţi la fel. Am stat şi cu avva Theodor al Fermei – nici el nu-mi spunea vreodată să fac ceva, ci chiar şi masa o întindea singur şi zicea: frate, dacă vrei, hai la masă. Eu îi spuneam: avvo, am venit la tine ca să mă îmbunătăţesc – cum de nu-mi zici vreodată să fac ceva? Bătrânul însă tăcea mâlc. Eu m-am dus şi le-am dat de veste bătrânilor. Bătrânii au venit, zicându-i:
– Avvo, a venit fratele la sfinţenia ta să se folosească, şi de ce nu-i spui niciodată să facă ceva?
– Oi fi stareţ, să-i dau porunci? Eu oricum nu-i zic nimica, dar dacă vrea, să facă şi el ce mă vede făcând.
De atunci i-am luat-o înainte şi făceam ce vroia bătrânul să facă. El ce făcea, făcea în tăcere – şi asta de la el am învăţat, să lucrez în tăcere.
Pentru avva Isaac, preotul Chiliilor, Patericul Egiptean

[NECTARIE]

A spus avva Ioan Colobós, că un bătrân înduhovnicit s-a zăvorât, şi era foarte vestit în oraş (Alexandria) şi avea slavă mare. Şi i s-a dat de veste „trage să moară cutare dintre sfinţi, haide, să-l îmbrăţişezi până nu se săvârşeşte”. Şi s-a gândit el „dacă ies ziua, oamenii vor alerga înaintea mea şi mă vor slăvi mult, şi nu voi avea pace. Mă voi duce deci noaptea pe întuneric, ascuns de toţi”.
A ieşit seara din chilie pe furiş, şi iată doi îngeri trimişi de la Dumnezeu cu făclii, luminând înaintea lui. Şi atunci tot oraşul a alergat să vadă slava. Şi pe cât crezuse că fuge de slavă, cu atâta mai mult a fost slăvit. Prin aceasta s-a împlinit cuvântul scris „tot cel ce se smereşte se va înălţa” (Luca 14, 11.).
Pentru avva Ioan Colov, Patericul Egiptean

[NECTARIE]

Se spunea despre avva Ioan, că unei tinere i-au murit părinţii şi a rămas orfană; şi se chema Paisia. S-a gândit să-şi facă din locuinţă han, unde să tragă părinţii de la Sketis. Şi aşa a fost hangiţă multă vreme şi îi îngrijea pe părinţi. Cu vremea, când i s-au împuţinat bunurile, a început să fie lipsită. S-au lipit de ea oameni stricaţi, şi au abătut-o de la ţelul ei cel bun. Apoi a început să trăiască rău, de a ajuns să şi curvească. Au auzit părinţii şi s-au necăjit foarte, şi l-au chemat pe avva Ioan Colobós, zicându-i: am auzit despre sora aceea, că trăieşte urât. Ea când a putut şi-a arătat mila faţă de noi; şi acum noi să-i arătăm milă şi s-o ajutăm. Osteneşte-te deci până la ea şi după înţelepciunea pe care ţi-a dat-o Dumnezeu, tocmeşte cele ce o privesc.
Avva Ioan s-a dus la ea, şi i-a zis băbuţei portăriţe: spune-i stăpânei tale că am venit! Ea l-a mânat de acolo, zicând:
– Voi de la început i-aţi mâncat averea şi acum e săracă.
– Spune-i, că pot să-i fiu de mare folos.
Slujitorii ei i-au zis rânjind:
– Ce vrei să-i dai, de vrei să te întâlneşti cu ea?
– De unde ştiţi ce vreau să-i dau?
Bătrâna a plecat, spunându-i de el. Tânăra îi spuse:
– Călugării aceştia mişună mereu pe lângă Marea Roşie şi găsesc mărgăritare. Împodobindu-se îi zise:
– Vrei să-l chemi? Când veni el, ea se şi întinsese în pat. Avva Ioan a venit, aşezându-se alături de ea, şi a privit-o în faţă zicându-i:
– De ce-l învinuieşti pe Hristos, de ai ajuns aici?
Ea a auzit, înmărmurind. Iar avva Ioan şi-a plecat capul în jos, începând să plângă în hohote. Ea îi spuse:
– Avvo, de ce plângi?
El ridică capul, apoi s-a aplecat plângând, şi îi zise:
– Văd cum Satana joacă pe faţa ta şi să nu plâng?
– Este căinţă, avvo?
– Da.
– Du-mă unde vrei.
– Hai să mergem.
Şi ea se ridică, urmându-l. Avva Ioan văzu că nici n-a orânduit, nici n-a spus nimic despre casa ei, şi s-a minunat. Când au ajuns în pustie, se făcuse seară. El i-a făcut din nisip un mic căpătâi şi l-a însemnat cu semnul crucii, spunându-i:
– Culcă-te aici.
Şi-a făcut şi lui la o mică depărtare, şi-a făcut rugăciunile, culcându-se. Spre miazănoapte s-a trezit, văzând o cale de lumină, trainică, de la cer până la ea, şi văzu îngerii lui Dumnezeu ducându-i sufletul. Atunci se ridică şi o clinti cu piciorul. Când văzu că murise, se aruncă cu faţa la pământ. Şi a auzit că un ceas al căinţei ei fusese primit mai bine decât căinţa multor zăbavnici şi care nu arătau căldura căinţei sale.
Pentru avva Ioan Colov, Patericul Egiptean

[NECTARIE]

Mândria vine înaintea căderii.

[NECTARIE]

Cine de oameni nu se ruşinează, nici de Dumnezeu nu se înfricoşează.

[dobrin7m]

Asa cum Sfantul are un trecut tot asa si pacatosul are un viitor.