Unde este iubire, acolo este Dumnezeu

[Pippo_]

În prealabil postat de Karine

1) si cu care sa incepem? cu cea de sine sau de aproapele?

Am vazut ca de multe ori, cei ce se considera altruisti, cei ce se "sacrifica' pt altii din dragoste din punctul lor de vedere, o fac pt ca ei insisi se simt mai bine stiind ca si-au "agonosit" o fapta buna. este o doza mare de egoist in lucrarile altruiste!

Da, de fapt asta este egoism.

În prealabil postat de Karine

2) Si care ar fi dovada iubirii? Uneori, chiar faptele facute din ceea ce eu inteleg ca dragoste pot sa nu "convina" primitorului. Cred ca e nevoie de multa, multa intelepcinue in facerea faptelor! Daca intentia mea a fost buna si din dragoste dar primitorul se raneste cu fapta mea, mai e primita de Dzeu???

Iubirea, asa cum inteleg in momentul de fatza, este ceva superior ratiunii. Atentie! SUPERIOR - adica fara ratiune nu este iubire - ceea ce ai spus si tu in alte cuvinte.

În prealabil postat de Pippo_

Iubirea, asa cum inteleg in momentul de fatza, este ceva superior ratiunii. Atentie! SUPERIOR - adica fara ratiune nu este iubire - ceea ce ai spus si tu in alte cuvinte.

Eu cred asa:
- iubirea si ratiunea nu sunt atributele aceluiasi element, deci nu le putem pune intr-o ierarhie.E clar ca iubirea este mai elevata decat ratiunea.Chiar daca au acelasi sens,sunt pe directii diferite,avand surse diferite.Iubirea este un produs al sufletului iar ratiunea, al mintii.

În prealabil postat de Karine

1)
Am vazut ca de multe ori, cei ce se considera altruisti, cei ce se "sacrifica' pt altii din dragoste din punctul lor de vedere, o fac pt ca ei insisi se simt mai bine stiind ca si-au "agonosit" o fapta buna. este o doza mare de egoist in lucrarile altruiste!

Se spune ca cel mai mare altruist este de fapt cel mai mare egoist.Facand fapte altruiste, isi alimenteaza orgoliul,se simte bine EL insusi,de aceea si face fapte altruiste,sa se simte superior altora,etc..
Deci este un act/gest care pleca din ratiune, NU DIN SUFLET/INIMA....deci nu este iubire...

În prealabil postat de Karine

1)
2) Si care ar fi dovada iubirii? Uneori, chiar faptele facute din ceea ce eu inteleg ca dragoste pot sa nu "convina" primitorului. Cred ca e nevoie de multa, multa intelepcinue in facerea faptelor! Daca intentia mea a fost buna si din dragoste dar primitorul se raneste cu fapta mea, mai e primita de Dzeu???

Atentie! Tot ce se naste din suflet ,din inima, in scopul de a face bine,DEZINTERESAT,actiunea de a ajuta, FARA SA ASTEPTI IN SCHIMB sa vezi vreo reactie(multumire, sau mai rau: returnarea serviciului/bunului sub alta forma de la cel care a primit sau de la Dumnezeu)este IUBIRE. Iubirea este un act neconditionat.Se naste spontan,firesc, mai presus de ratiunea noastra,fiind pe alta directie,cea a sufletului.Atunci cand se exprima iubirea, sub orice forma de manifestare, SE VOR SIMTI ROADELE ei.Deci nu exista ca cel care primeste e ofensat...Daca e ofensat sau se raneste, NU E UN GEST DE IUBIRE, ci se ascunde o alta motivatie in spatele lui(uneori atat de bine,incat nici cel care ofera nu realizeaza)! Iubirea nu doare,nu raneste ci inalta si vindeca rani! Aceasta e iubirea!

Este un fapt evident pentru toti ca traim intr-o lume cazuta. Mai corect, traim intr-o lume care odinioara a cazut, si, desi Dumnezeu a ridicat-o prin jertfa Fiului Sau, ea continua sa cada mereu, mereu… S-ar parea ca prefera sa cada mereu...Lumea de azi nu este pagana, ea a devenit profund atee. Asculta alte evanghelii si alti profeti decat odinioara. Forte dinamice intra in acest joc, incercand mereu sa integreze in lume o seama de dominante noi, incompatibile cu morala crestina.
Multi dintre crestinii contemporani cu noi par ca nu sunt altceva decat niste oameni care adauga la ansamblul cunostintelor lor postulatul existentei lui Dumnezeu. Diferenta dintre credinciosi si necredinciosi consta, de multe ori, in faptul ca primii sunt ceva mai inclinati spre metafizica decat ceilalti.
Lumea a cazut, dar inaltimea de la care s-a prabusit nu mai exista. Astazi nu mai exista vinovati, notiunea de pacat este golita de orice sens, iar iertarea isi pierde in mod tragic orice ratiune de a fi. Nimeni nu mai cauta azi iertarea, pentru ca toti sunt niste nefericite victime ale unui hazard care i-a aruncat in aceasta viata : nu le ramane decat sa devina mereu mai nesimtitori, uitand de ei insisi; sau sa traiasca semet, in afara oricarui Logos; sau sa incerce macar refacerea tipului uman, prin epurarea oricarui rest de angoasa metafizica.
In societatea contemporana, ca scop al vietii umane este promovata satisfactia senzuala, speculandu-se orice prilej in acest sens. Multimea produselor, varietatea ofertelor, multitudinea de servicii, abundenta posibilitatilor, provocarea sistematica a unor nevoi de prisos si incitari senzuale prin reclamele si programele mijloacelor de informare colectiva converg in impunerea acestui scop.
Omul traieste in discontinuitate, purtat de un curent cu ritmuri sacadate si scufundat intr-o durata sincopata. Viata noastra nu mai are taine: nu te mai poti initia decat in domeniul tehnicilor. Cine mai indrazneste sa vorbeasca despre dragoste, in fata unei tehnici sexuale impecabile? Ce mai poate sa-i spuna cuiva acel mysterium tremendum , acea intuitie a “locului sfintit” care insoteste sentimentul sacrului.
Oamenii nu mai inteleg nimic. Comuniunea este franta. Omul traieste in izolare. Azi Biserica nu mai este, precum in primele veacuri, marsul triumfal al vietii printre “cimitirele lumii”. Azi Biserica este judecata de lume...
Astfel stand lucrurile, mai poate oare aceasta crestinatate sa redevina locul in care straluceste prezenta Dumnezeului facut Om? Mai poate oare chipul lui Hristos “sa lumineze fetele alor Sai. Aici este marea problema. Singurul mesaj cu adevarat convingator nu reproduce cuvintele Logosului, ci Logosul Insusi; numai prezenta Lui il va transforma pe crestin in lumina si sare a lumii.
Omul modern si-a schimbat ceva in chiar structura firii sale antropologic mai ales prin licenta lui “ totul este permis”. Dar acest om este nefericit in adancul sufletului… Tristetea lui rasuna adesea in setea de libertate.
In mod evident, omul este cel care trebuie sa se ridice, sa-si schimbe viata. Si o poate face, pornind, poate, de la indemnul biblic “Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu, si toate celelalte se vor adauga voua” ( Mt. VI, 33 ). Indemnul “ Cautati Imparatia lui Dumnezeu” contine cel mai mare paradox: trebuie sa gasesti ceea ce nu exista pe lumea aceasta : vesnicia in interiorul timpului, absolutul in relativ. Iar asta poti sa o faci intr-un singur mod : trecand de la “a avea” la “a fi”.
,,Fericiti cei saraci cu duhul” nu inseamna altceva decat fericiti sunt cei care nu sunt proprietari sau posesori ai duhului, ci cei care au devenit ei insisi duh. Numai aceia reprezinta un adevarat scandal pentru lume. A deveni intru duh inseamna a trai deja in Celalalt, a te identifica cu Hristos, printr-o experienta eshatologica: Imparatia lui Dumnezeu devine astfel imanenta omului.
Totuşi, omul nu acordă cu uşurinţă încredere Celui Nevăzut. De cate ori nu se intampla ca omul, neajutat de nimeni in izolarea sa, sa rateze mesajul, din frica de a-si schimba viata si temandu-se de poruncile dumnezeiesti? Cei care intr-un fel sau altul Il resping pe Hristos nu stiu pe Cine resping. Hristos este Intelepciunea, Intelepciunea mai inainte de veci si ascunsa, pe care stapanitorii si slujitorii acestei lumi nu o cunosc. “Graim intelepciunea lui Dumnezeu cea intru taina, cea ascunsa” (I Corinteni II, 7).
Hristos Si-a inceput propovaduirea pe pamant printr-o chemare la pocainta – la o schimbare radicala a atitudinii fata de viata. Perspectiva noastra normala se schimba in contrariul ei: smerenia inalta, mandria coboara. Inaintea venirii lui Hristos, intreaga lume, toate popoarele pamantului, umblau in intuneric, nestiind calea ce le conduce la imparatia lui Dumnezeu. Acum aceste taine ni s-au descoperit. Ni s-a dat cunostinta sigura a sensului ultim al venirii noastre in lume. Hristos ne-a vestit iubirea Tatalui pentru noi si ne-a aratat in El Insusi pe Tatal. Dar noi L-am rastignit si, atunci cand era spanzurat pe cruce, ne-am batut joc de El; si pana astazi continuam sa ne batem joc de El. De aceea, suntem coplesiti de intristare. Agonia sufletelor noastre este atat de acuta, incat nici o durere fizica nu se poate compara cu aceasta suferinta atemporala. Afundati in pacate, ne vedem departe de Dumnezeu...

Viata fara Dumnezeu este anosta si adesea insuportabila. Cel ce o abordeaza imanent nu vede in ea nici un inteles sau scop substantial. Cel mai sincer raspuns in acest caz este, poate, cel dat de existentialismul ateu, negand orice sens al vietii. Existenta omului departe de obarsia existentei constituie un proces de autonimicire. De aceea cautarea sensului vietii fara Dumnezeu este osteneala zadarnica. “Toate sunt fara rost”, spune Sartre, “chiar si eu insumi. Tot ce exista se naste fara motiv, ramane in neputinta si moare la intamplare”. Cand cineva dobandeste simtirea aceasta, este stapanit de greata. Iar perspectiva vietii lui este esecul
.Sensul vietii se gaseste prin raportarea la izvorul existentei ei, la Dumnezeu. Credinta in Dumnezeu si recunoasterea iubirii Lui fata de om dau sens vietii umane. Aceasta din urma nu se epuizeaza in relatiile sociale ale omului, nici nu se reduce la biografia lui, ci se intinde si dincolo de ele. Imbatranind, omul nu isi imputineaza puterile si atat, ci se si maturizeaza, pe un alt plan decat cel fizic. Toate isi afla sens pe planul vietii celei in Hristos. Fara acesta, insa, pun stapanire pe om plictisul, faramitarea si lipsa sensului.
Viata cea adevarata isi are obarsia in izvorul vietii, in Dumnezeu. Cel ce se rupe de Dumnezeu este in esenta mort, chiar de pare viu. Acest lucru il arata cuvintele Mantuitorului catre cel ce ii ceruse sa-L urmeze dupa ce, mai intai, isi va ingropa tatal: “Lasa mortii sa-si ingroape mortii lor”. Viata adevarata, reala, se afla dincolo de stricaciune si moarte. Omul este stricacios si muritor, pe cand Dumnezeu nestricacios si fara de moarte. Omul stricacios si muritor afla viata vesnica si nestricacioasa prin partasia de harul necreat al lui Dumnezeu. Astfel biruieste stricaciunea si moartea.
Prin urmare, Hristos este singurul răspuns la nostalgia noastră. Numai El poate răspunde la grijile şi neliniştile noastre, si nu există problemă care să nu-şi găsească rezolvarea în El. Innoirea cea in Hristos nu se margineste la mintea sau la sufletul omului, ci se refera la intreaga lui fiinta. Harul lui Dumnezeu il sfinteste pe om “desavarsit''.
Trebuie, deci, sa ne intoarcem la Hristos. Acest fapt implica hotararea, vointa, dorinta, pocainta fiului risipitor si smerenia vamesului, implica o lupta totala impotriva noastra! Mai exact, impotriva a ceea ce am devenit. Nu este o lupta usoara, ci, paradoxal, cea mai grea si mai dificila din cate exista, este lupta totala. Si alta cale nu exista pentru a ne salva. Cat inca mai exista timp, avem inca sansa reintoarcerii la Hristos. Altfel, riscam sa ramanem in vesnicie rataciti in aceasta lume cazuta, fara vreo speranta de izbavire...

[costel]

Trist este ca multi nu mai au aceasta constiinta a prezentei lui Dumnezeu in iubire. Sunt oameni care cred ca sunt doar ei prezenti in ea, dar in aceasta e si ceva mai presus de ei.