Experiente luminoase in iubire/casatorie

[Mihailc]

Nu știu dacă e timpul potrivit pentru o sinteză a celor scrise până aici, dar, recitind postările anterioare, m-am adâncit spontan în meditații tot mai cuprinzătoare pe marginea acestei taine indefinite și inexprimabile pe care o numim iubire.
Colega Anna21 observa foarte corect pe un alt topic cum, vorbind despre iubirea (adevărată) dintre femeie și bărbat, discuția a alunecat în abstracțiuni facile și teorii pioase, îndepărtându-se de orice fel de referire la experiența vie.
Cum putem explica oare această incapacitate a noastră de a rămâne în același sistem de referință, atunci când încercăm să vorbim despre realitate?

Am niște răspunsuri provizorii (ca orice răspunsuri oneste), deschise dezbaterilor, criticilor și chiar oprobiului, desigur dacă se găsesc argumente temeinice.

Cred că noi evităm să vorbim despre experiențele noastre nemijlocite din cauza distanței uriașe dintre credințele noastre mentale și ceea ce trăim cu adevărat.
Denis de Rougemont observa, pe drept cuvânt, că civilizația creștină are cele mai înalte învățături și cele mai sublime principii, dar, în același timp, cele mai joase și mizerabile moravuri. Noi ortodocșii numim această amplitudine schizofrenică ”neputință”, oftăm prelung și ne culcăm liniștiți, ca și cum neputința ar fi un fel de fatalitate imposibil de depășit.
Mecanismul acestei rupturi mizerabile între ce gândim (credem) și ce făptuim, a fost explicat magistral de către fenomenologia creștină franceză, pe urmele Sfinților Părinți.
În ultimele secole, sub influența ideologiilor filozofice care își au punctul de plecare în scolastica romano-catolică, creștinismul occidental (în prima fază) s-a contaminat, printre multe alte maladii grave, de un mod de a percepe credința sub formă de idoli mentali, care, ca orice idoli, n-au nicio putere asupra vieții concrete. Cu alte cuvinte e credința moartă, incapabilă să mai susțină făptuirea, în afară de stimularea, mijlocită masiv de voință, a comportamentelor autoprogramate și a psihologemelor de tot felul, toate acestea fiind trăiri epidermice, falsificate, îndepărtate de autenticitatea ființei profunde.
În mod straniu, nici ortodoxia nu a scăpat de efectele catastrofale ale acestei pandemii demonice care a lovit creștinismul la nivel global, în însuși fundamentului lui, credința. Iar o credință alienată nu mai irigă veci pururi cele două surori ale sale, nădejdea și dragostea, cu altceva decât cu apă chioară. Și dacă treimea virtuțiilor cardinale nu mai funcționează organic, totul e în zadar.

Pe forumul nostru se observă foarte ușor boala complexă de care vorbeam mai sus. Ceri mărturii din experiență și (cu unele excepții) primești principii exprimate fie pompos, cu morga cunoscătorului, fie simplist la modul celui care crede că știe ceva deși, în realitate, habar n-are despre ce vorbește.

Ar trebui să ne îngrijoreze foarte serios această situație ipocrită în care ne găsim, mai ales că avem pretenția apartenenței la ortodoxia bisericească, adică filonul autentic al Cinzecimii, organismul teandric care deține toate armele duhovnicești necesare pentru surparea chipurilor cioplite din mințiile noastre, pe care le confundăm cu credința în Dumnezeul cel Viu.
Dar despre acestea cu altă ocazie, că și așa m-am lungit cam mult.

[anna21]

Foarte bine ai surprins.. asa am si eu impresia, ca ne-am construit idoli din diferite concepte preluate din ortodoxie. (sau "mi-am construit", ca sa nu se simta altii jigniti).
Sau alta analogie, aflata pe forum: sunt (suntem?) in situatia celui care vrea sa-si potoleasca setea cu un pahar de apa desenat. Deoarece cunoastem la nivel intelectual, dar nu traim suficient ceea ce cunoastem.

Incepi sa vezi ca lumea nu scrie pentru ca nu are ce? (sau inteleg eu gresit?)

Eu mai cred ca oamenii nu sunt deschisi in a vorbi despre ei deoarece devin foarte vulnerabili. Orice detaliu poate fi intors si folosit impotriva lor. Deoarece suntem de acord cu sacrificiul, daruirea, suferinta.. dar doar de la altul!

Eu as scrie, dar experientele mele "luminoase" s-au consumat pe la 18-25 ani, iar in lumina experientei de azi le numesc inselare si pacate.. (cu indulgenta, naivitate). Ma gandeam doar la el, compuneam poezii despre el, ii desenam portrete din memorie cand era departe.. asta asa, ca exemplu ca era intotdeauna in mintea mea, cu cele mai nesemnificative detalii. Era tot universul meu.

Ei bine, dupa ani de casatorie, daca ne intrebam (pe noi insine sau unul pe altul) daca ne iubim.. nu puteam raspunde "da".

(asta poate parea socant pt multi, dar daca incerci mult timp sa faci exercitiul sinceritatii fata de tine, vei afla lucruri cu totul surprinzatoare, cum ar fi ca nu prea suntem in stare sa iubim nici pe cei apropiati, macar. De multe ori ne este greu sa suportam lucruri marunte, chiar).

Ceea ce cred ca se intampla este ca pe masura ce trece timpul, intelegi ca nimic nu este suficient. Iubirea aceea eterna si sublima de la inceput devine insuficienta, ca o haina care-ti ramane mica atunci cand cresti. Pentru ca nici un lucru din aceasta viata nu ne este dat ca sa ne "implineasca".

Eu sunt foarte nedumerita de oamenii care pretind ca se iubesc "ca la inceput". Ii suspectez ca nu au trait, de fapt, nimic (sau sunt abia la inceput de drum).

(in plus, cred ca unii dintre cei care idealizeaza iubirea sunt destul de imaturi afectiv. Cum bine observa o forumista nou venita, pe alt thread, iubirea este a da, a oferi.. nu a primi. Inseamna sa renunti, sa rabzi.. cam in gama aceasta.
De exemplu, eu am strans in timp o lista cu argumente ca nu-mi iubesc copiii, desi mi se pare ca sunt cea mai devotata mama -si orice femeie normala Pune copiii pe primul loc- printre care: am preferat sa ma uit la un film decat sa petrec timpul cu copiii, am cumparat pizza in loc sa gatesc ceva sanatos, am tipat la ei, am jignit copilul cand a gresit, am pedepsit exagerat..etc.. dar cel mai important: nu ma rog zi si noapte pentru mantuirea lor. Ca daca i-as iubi cu adevarat, nu as pune nimic inaintea mantuirii lor, doar asta m-ar preocupa si in permanenta m-as ruga.. (nu filme, nu romane, nu plimbari, nu sport.. ca nimic nu conteaza).Dar nu fac asta.
In mod similar, a-l iubi pe sot inseamna a cauta mantuirea lui. Ca ce pot sa doresc mai mult pentru el? Dar nu pot spune ca aceasta ma preocupa in permanenta. Nu. Ci tot persoana mea ma intereseaza: ce sa mananc in post.. ce fusta (lunga) sa-mi cumpar pt mers la biserica (deci un egoism cu preocupari "crestine"), cum sa imi fac timp de forum etc...)

Ar trebui sa ma opresc aici pt. ca ai batrani oricum stiu astfel de lucruri, iar ai tineri vor ucide mesagerul.

[linistea]

În prealabil postat de Mihailc

Denis de Rougemont observa, pe drept cuvânt, că civilizația creștină are cele mai înalte învățături și cele mai sublime principii, dar, în același timp, cele mai joase și mizerabile moravuri. Noi ortodocșii numim această amplitudine schizofrenică ”neputință”, oftăm prelung și ne culcăm liniștiți, ca și cum neputința ar fi un fel de fatalitate imposibil de depășit.
Mecanismul acestei rupturi mizerabile între ce gândim (credem) și ce făptuim, a fost explicat magistral de către fenomenologia creștină franceză, pe urmele Sfinților Părinți.

N-am inteles de ce civilizatia crestina este similara cu ortodoxia,de ce ne culcam noi linistiti cand suntem neputinciosi si de ce oftam prelung :)) suntem fatalisti da,vad ca te impresioneaza punctul de vedere al occidentalilor despre noi ortodocsii....despre Sfintii Parinti,e ceva aiurea aici,cred ca un teolog ar avea mai multe de spus despre paralela asta destul de interesanta dintre invataturi-principii si trairea spirituala.

Tu ai vrea sa auzi experiente practice cand de fapt teoretizezi foarte mult,fii mai concret/a.

[linistea]

Am dat un search si am gasit ceva despre Denis de R,nu auzisem de el,e destul de interesant la prima vedere:


'Nicio epoca nu a vorbit mai mult despre iubire cu atat de putin exigenta reala. Diavolul ne-a facut sa numim “iubire” o vaga obsesie contagioasa al carui focar in epoca moderna a fost literatura romantica si careia romanele si filmele ii sunt agenti de difuzare.

Fericirea individuala a devenit tabuul nostru: semn de decadere a unei civilizatii. Ceea ce deosebeste dragostea in secolul nostru, ceea ce ar trebui sa ii descalifice in mare numar pe cei care se prevaleaza de ea, este tocmai aceasta nuanta de obsesie si usurinta cu care se arata ca i se cedeaza. E o usurinta sinistra in a te marturisi invins, in a te recunoaste iresponsabil, s-ar zice chiar in a te lauda cu asta. "

http://culianu.wordpress.com/2008/09...mont-fragment/

[Mihailc]

În prealabil postat de linistea

N-am inteles de ce civilizatia crestina este similara cu ortodoxia,de ce ne culcam noi linistiti cand suntem neputinciosi si de ce oftam prelung :)) suntem fatalisti da,vad ca te impresioneaza punctul de vedere al occidentalilor despre noi ortodocsii....despre Sfintii Parinti,e ceva aiurea aici,cred ca un teolog ar avea mai multe de spus despre paralela asta destul de interesanta dintre invataturi-principii si trairea spirituala.

Tu ai vrea sa auzi experiente practice cand de fapt teoretizezi foarte mult,fii mai concret/a.

Mulțumesc pentru reacție. Civilizația creștină nu este similară cu ortodoxia, n-am spus nicăieri asta. Nu mă impresionează punctul de vedere al occidentalilor, cât atitudinea ortodocșilor față de ei înșiși. În momentul de față, cel puțin în Patristică, catolicii au o expertiză mai avansată ”tehnic”, însă cu toate acestea lipsește și la ei aplicația duhovnicească.

Da, îmi doresc pe forum (și nu numai) o pondere mai mare a experienței vii, a mărturisirii, iar modul cum am prezentat situația este schematic, aproape simplist, fiind doar o invitație la cercetarea de sine (începând cu subsemnatul).

[glykys]

Eheee... in vremea adolescentei mele, acum cativa ani, m-am indragostit! Era prima mea dragoste adevarata si cel putin atunci imi parea un om inaccesibil.

A fost o experienta luminoasa, caci pentru prima data am vazut si L-am simtit cu adevarat pe Hristos in ochii unui om, macar ca e un ateu si un viciat si jumatate. Stiti, noi spunem si credem ca fiecare om poarta in sine chipul lui Hristos, dar este asa, o credinta intelectuala, pe care nu o simtim de cele mai multe ori si pe care incercam sa ne-o impunem, atunci cand nu putem gasi singuri frumusetea din om. Am realizat toate comorile care se ascundeau in sufletul meu, pe care le descatusase acea iubire de primavara si mi-am zis ca nu ar trebui sa se piarda in van si ca ar fi mai bine sa imi innobilez acea iubire, sa nu se scuture ca florile de mai, sa il iubesc ca pe un frate... Asa am inceput eu sa ma rog sistematic acum cativa ani pentru respectivul, sa il lumineze Dumnezeu, sa se intoarca la calea cea dreapta... Lucrurile insa au luat o alta intorsatura, in sensul ca m-am mai intalnit cu el in drumul vietii si alte contexte la care nu m-as fi asteptat, si in mijlocul bucuriilor unei iubiri senine au aparut si suferinta, si nadejdea, si cioburile, si framantarile si reindragostirile si iluziile spulberate... Singurul lucru care a ramas intact si luminos si care face cu putinta "o iubire de la departare", atunci cand anotimpurile au trecut, imaginile s-au spart si toate asteptarile s-au stins este faptul ca L-am vazut pe Hristos in ochii lui. Printre multele umbre si intunecimi, aceasta a ramas Lumina cea adevarata. O iubire de la departare supravietuieste bine in rugaciune. Se nasc astfel niste punti sufletesti care cu greu ar putea fi construite altfel.


O alta lumina de primavara este legata de Pasti, de curtea unei catedrale, de sunetul unei orgi care a cantat numai pentru doua suflete si de daruirea unei crengute cu flori albe culeasa dintr-un pom.

Acum, purtand in suflet cele doua lumini de primavara, astept sa vina vara :).

[UnOm42]

Dacă omul era un animal monogam, atunci mai întorcea ochii după altă pereche?

[tabitha]

În prealabil postat de Mihailc

Pe forumul nostru se observă foarte ușor boala complexă de care vorbeam mai sus. Ceri mărturii din experiență și (cu unele excepții) primești principii exprimate fie pompos, cu morga cunoscătorului, fie simplist la modul celui care crede că știe ceva deși, în realitate, habar n-are despre ce vorbește.

Eu nu cred că este vorba despre nici o boală aici pe forum. Ci de faptul că cererea de mărturisire este un pic superfluă.
Aceste "mărturii din experiență" sunt convinsă că le are fiecare în inima sa, dar asta nu înseamnă că vrea și trebuie să le pună pe tapet pe un forum, care cu siguranță nu ar ști să aprecieze momentul respectiv la justa lui valoare.
În al doilea rând, totuși, nu tot românul s-a născut poet (și scriitor), deci probabil sunt prea puțini cei care ar reuși să-i facă pe alții măcar să se apropie (printr-o descriere în cuvinte) de acel moment sublim din viața lor.

[Mihailc]

În prealabil postat de mirela.t

Eu nu cred că este vorba despre nici o boală aici pe forum. Ci de faptul că cererea de mărturisire este un pic superfluă.
Aceste "mărturii din experiență" sunt convinsă că le are fiecare în inima sa, dar asta nu înseamnă că vrea și trebuie să le pună pe tapet pe un forum, care cu siguranță nu ar ști să aprecieze momentul respectiv la justa lui valoare.
În al doilea rând, totuși, nu tot românul s-a născut poet (și scriitor), deci probabil sunt prea puțini cei care ar reuși să-i facă pe alții măcar să se apropie (printr-o descriere în cuvinte) de acel moment sublim din viața lor.

Punctul tău de vedere poate fi o dovadă că ”idolatria mentală” face parte de fapt dintr-un panteon idolatru mai cuprinzător care gravitează în jurul ego-ului și a avatarurilor lui virtuale. Putem deschide astfel un evantai de întrebări foarte larg, de la rațiunea de a fi a acestei forme de socializare care este forumul, la problemele duhovnicești care ne împiedică să ne deschidem către alții.
Până la urmă ce facem noi aici? Fugim de plictiseală, ne refugiem din fața realității, suferințelor, dilemelor, într-o piață electronică unde putem spune orice ne trece prin cap, la adăpostul anonimatului? Nu cumva există o contradicție între această protecție a identității ”electronice ” mai mult sau mai puțin false, și afirmarea unei credințe ce valorizează smerenia ca o cale de acces spre ceea ce suntem într-adevăr, dincolo de imaginea cosmetizată pe care o proiectăm în afară?

Nimeni, aprinzând făclie, nu o pune în loc ascuns, nici sub obroc, ci în sfeşnic, ca aceia care intră să vadă lumina. (Luca 11:33)

În prealabil postat de glykys

Eheee... in vremea adolescentei mele, acum cativa ani, m-am indragostit! Era prima mea dragoste adevarata si cel putin atunci imi parea un om inaccesibil.

A fost o experienta luminoasa, caci pentru prima data am vazut si L-am simtit cu adevarat pe Hristos in ochii unui om, macar ca e un ateu si un viciat si jumatate. Stiti, noi spunem si credem ca fiecare om poarta in sine chipul lui Hristos, dar este asa, o credinta intelectuala, pe care nu o simtim de cele mai multe ori si pe care incercam sa ne-o impunem, atunci cand nu putem gasi singuri frumusetea din om. Am realizat toate comorile care se ascundeau in sufletul meu, pe care le descatusase acea iubire de primavara si mi-am zis ca nu ar trebui sa se piarda in van si ca ar fi mai bine sa imi innobilez acea iubire, sa nu se scuture ca florile de mai, sa il iubesc ca pe un frate... Asa am inceput eu sa ma rog sistematic acum cativa ani pentru respectivul, sa il lumineze Dumnezeu, sa se intoarca la calea cea dreapta... Lucrurile insa au luat o alta intorsatura, in sensul ca m-am mai intalnit cu el in drumul vietii si alte contexte la care nu m-as fi asteptat, si in mijlocul bucuriilor unei iubiri senine au aparut si suferinta, si nadejdea, si cioburile, si framantarile si reindragostirile si iluziile spulberate... Singurul lucru care a ramas intact si luminos si care face cu putinta "o iubire de la departare", atunci cand anotimpurile au trecut, imaginile s-au spart si toate asteptarile s-au stins este faptul ca L-am vazut pe Hristos in ochii lui. Printre multele umbre si intunecimi, aceasta a ramas Lumina cea adevarata. O iubire de la departare supravietuieste bine in rugaciune. Se nasc astfel niste punti sufletesti care cu greu ar putea fi construite altfel.


O alta lumina de primavara este legata de Pasti, de curtea unei catedrale, de sunetul unei orgi care a cantat numai pentru doua suflete si de daruirea unei crengute cu flori albe culeasa dintr-un pom.

Acum, purtand in suflet cele doua lumini de primavara, astept sa vina vara :).

Fooaarte frumos, glykys!
Cred si eu ca ori de cate ori ne indragostim (chiar si de persoane "atee si viciate"...) mai facem un pas catre Iubirea cea adevarata... cel putin asa sper... Din perspectiva asta, toate iubirile sunt/ cuprind experiente luminoase si ar fi frumos sa putem ramane cu aceste amintiri si sa uitam cioburile si iluziile spulberate... Iar la un moment dat, sa ramanem cu insasi persoana pe care sa o iubim tot restul vietii :-))