Sfat bun oare?

"Cand omul ia seama la sine si se defaimeaza, fratele este pretuit cum se cuvine; cand, insa, omul se crede bun, gaseste cafratele este rau."
Din cate stiu eu si din propria experienta, atunci cand ajungi sa te subestimezi, ajungi intr-un final a sfarsi prin depresie, de ce trebuie sa ma defaimez..ok o sa ziceti ptr smerenie ca sa nu ajung a ma mandri, nici eu nu sunt de acord cu mandria dar nu va suparati prea multa subestimare duce la depresie si depresia ghici unde?
acum va las pe voi sa va dati cu parerea.
<b>eu una nu sunt de acord cu defaimarea.</b>

[Marius22]

"Cand omul ia seama la sine si se defaimeaza" = cand omul ia seama la pacatele sale si se defaimeaza (isi recunoaste nimicnicia),

"fratele este pretuit cum se cuvine"= adica nu mai cuteaza a privi spre neputintele fratelui si a-l judeca.

Aceasta este adevarata smerenie. Am cunoscut multi parinti si oameni smeriti care erau departe de a fi depresivi. Cred mai degraba putem vorbi de depresie in cazul falsei smerenii. Parintii ne spun ca lauda sa ne fie precum ocara si invers. Ajunsi la aceasta masura duhovniceasca in mod sigur suntem feriti de depresie.

În prealabil postat de Marius22

"Cand omul ia seama la sine si se defaimeaza" = cand omul ia seama la pacatele sale si se defaimeaza (isi recunoaste nimicnicia),

"fratele este pretuit cum se cuvine"= adica nu mai cuteaza a privi spre neputintele fratelui si a-l judeca.

Aceasta este adevarata smerenie. Am cunoscut multi parinti si oameni smeriti care erau departe de a fi depresivi. Cred mai degraba putem vorbi de depresie in cazul falsei smerenii. Parintii ne spun ca lauda sa ne fie precum ocara si invers. Ajunsi la aceasta masura duhovniceasca in mod sigur suntem feriti de depresie.

multumesc frumos de raspuns, asta vroiam sa stiu.

[heaven]

Este o neintelegere care se petrece frecvent:multi oameni traiesc cu falsa impresie ca smerenia este tot una cu o stima de sine proasta si ca a te iubi pe tine insuti este tot una cu egoismul.
Un om cu o stima de sine scazuta nu poate fi nici spiritual si nici sa functioneze la un nivel optim in societate,la locul de munca,sa aiba o viata de familie implinita si sa fie un parinte echilibrat.Acest gen de om va cauta intr-un domeniu precum religia mult prea putin spiritualitatea,cat un refugiu,un paravan dupa care sa se ascunda in primul rand de sine insusi si de cei din jur.
Stima de sine are trei componente:increderea in sine,conceptia despre sine si iubirea de sine,dintre care ultima este cea mai importanta.
Nu uitati ca in Biblie sta scris:"Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti!" Oare cum vom reusi sa il iubim cu adevarat pe cel de langa noi,cand nu stim sa ne iubim pe noi insine?Oare poate exista ipocrizie mai mare atat fata de cei din jur,dar mai ales fata de propria noastra fiinta?
Omul care se iubeste pe sine se accepta neconditionat asa cum este,cu calitati si defecte,defecte pe care le abordeaza intr-un mod constructiv,lucrand asupra lor si fara a-si creea un handicap din ele care sa il impiedice sa functioneze normal.
Aceasta iubire,acceptare si intelegere a propriei persoane ne face sa fim echilibrati,sa putem darui la randul nostru iubire neconditionata,sa facem fata greutatilor vietii fara a cadea in disperare.
La celalalt pol,egoismul este expresia fricii,care se stie ca este opusul iubirii.
Devenim egoisti,trufasi,agresivi atunci cand ne temem ca a ne deschide fata de cei din jur,a darui iubire ne face vulnerabili si usor de ranit.
Si atunci intreaga noastra existenta se invarte in jurul acestor temeri,ajungem sa traim atata timp cu ele incat ne imaginam ca asa este firesc si legam asa zise relatii de iubire,care sunt,din pacate doar relatii de dependenta.
Este trist sa vezi atatia oameni care o viata fug si se ascund cu disperare...de ei insisi pentru ca se tem atat de mult sa se cunoasca si sa inteleaga cine sunt,incat prefera o viata surogat si nefericirea.
Ca sa traiesti in armonie cu Dumnezeu,cu semenii si cu tot ce ne inconjoara,inainte de orice trebuie sa inveti sa traiesti in armonie cu tine insuti...

[Mihnea Dragomir]

A fi smerit înseamnă a realiza puţinătatea omului. Omul, luat singur, este vierme. Mai jos decât animalele este omul, fiindcă animalele toate, chiar şi viermii, Îl ascultă pe Dumnezeu din instinct, numai omul este capabil să nu asculte de El din libertate. Dar, împreună cu principul său care este Dumnezeu, în mod special prin persoana Sfântului Spirit, omul este uriaş. Atât de mare este omul, încât Dumnezeu S-a făcut pe El mic ca să îl elibereze din robia opţiunii lui greşite şi să îl înalţe până la El. Smerenia omului este răspunsul său la smerenia lui Dumnezeu, care S-a făcut om mai jos decât viermii coborând, care a venit pe lume ca ultimul sărăntoc, care a făcut ceea ce sclavii făceau. Smerenia mea este conştiinţa că tot ceea ce aş avea şi aş putea să laud, de la Spiritul Sfânt este. Când vreau să fac un bine, de fapt nu eu vreau aceasta, ci Spiritul Sfânt îmi induce această intenţie. Când eu spun, în sinea mea: "iată, aleg binele", de fapt nu aleg nimic, ci sunt mereu cu un pas înapoia Lui: El, şi nu eu, îmi dă dorinţa de a-L urma şi tot El îmi întăreşte voinţa. El mă alertează că sunt în faţa unei alegeri, El îmi spune care este alegerea bună, când spun "este peste puteri", El îmi şopteşte: "Curaj, sunt cu tine !" Fiindcă atunci când spun "Eu vreau să Îl urmez pe Cristos", meritul este al Spiritului Sfânt, care mă îndeamnă la asta. El îmi deschide inima spre inima Lui, când cad El mă ridică, de mă murdăresc de noroiul pornirilor mele de vierme El mă spală şi tot El îmi dă credinţa, fără de care, aruncat în braţele deznădejdii, aş zice "la ce bun toate acestea ?"

De aceea eu cred că smerenia creştină nu duce niciodată la depresie, singură necredinţa poate duce la această boală a urâtului. "A fi smerit" nu înseamnă a fi convins că eşti tâmpit, ci a realiza cât de mult a făcut şi face Dumnezeu pentru tine. Dumnezeu, fără de care eşti nimic şi fără de care într-o clipă te-ai înapoia din neantul de unde vii. A fi smerit înseamnă a te despuia de toate ale tale, de toate cele din care lumea îşi face idol, şi a te abandona în braţele Celui Preaputernic şi a spune: "nu vreau să mă mai despart de Tine niciodată !".

În prealabil postat de heaven

Este o neintelegere care se petrece frecvent:multi oameni traiesc cu falsa impresie ca smerenia este tot una cu o stima de sine proasta si ca a te iubi pe tine insuti este tot una cu egoismul.
Un om cu o stima de sine scazuta nu poate fi nici spiritual si nici sa functioneze la un nivel optim in societate,la locul de munca,sa aiba o viata de familie implinita si sa fie un parinte echilibrat.Acest gen de om va cauta intr-un domeniu precum religia mult prea putin spiritualitatea,cat un refugiu,un paravan dupa care sa se ascunda in primul rand de sine insusi si de cei din jur.
Stima de sine are trei componente:increderea in sine,conceptia despre sine si iubirea de sine,dintre care ultima este cea mai importanta.
Nu uitati ca in Biblie sta scris:"Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti!" Oare cum vom reusi sa il iubim cu adevarat pe cel de langa noi,cand nu stim sa ne iubim pe noi insine?Oare poate exista ipocrizie mai mare atat fata de cei din jur,dar mai ales fata de propria noastra fiinta?
Omul care se iubeste pe sine se accepta neconditionat asa cum este,cu calitati si defecte,defecte pe care le abordeaza intr-un mod constructiv,lucrand asupra lor si fara a-si creea un handicap din ele care sa il impiedice sa functioneze normal.
Aceasta iubire,acceptare si intelegere a propriei persoane ne face sa fim echilibrati,sa putem darui la randul nostru iubire neconditionata,sa facem fata greutatilor vietii fara a cadea in disperare.
La celalalt pol,egoismul este expresia fricii,care se stie ca este opusul iubirii.
Devenim egoisti,trufasi,agresivi atunci cand ne temem ca a ne deschide fata de cei din jur,a darui iubire ne face vulnerabili si usor de ranit.
Si atunci intreaga noastra existenta se invarte in jurul acestor temeri,ajungem sa traim atata timp cu ele incat ne imaginam ca asa este firesc si legam asa zise relatii de iubire,care sunt,din pacate doar relatii de dependenta.
Este trist sa vezi atatia oameni care o viata fug si se ascund cu disperare...de ei insisi pentru ca se tem atat de mult sa se cunoasca si sa inteleaga cine sunt,incat prefera o viata surogat si nefericirea.
Ca sa traiesti in armonie cu Dumnezeu,cu semenii si cu tot ce ne inconjoara,inainte de orice trebuie sa inveti sa traiesti in armonie cu tine insuti...

ori n-am inteles eu mesajul dar mi se pare ca se abate un pic de la subiect, mai cititi odata threadul.

ok, poate ca acest cuvant:defaimare" creeaza polemica si atunci eu nu am inteles corect mesajul, de aceea v-am intrebat.
multumesc mult ptr ajutor.

[heaven]

În prealabil postat de annajanette

ori n-am inteles eu mesajul dar mi se pare ca se abate un pic de la subiect, mai cititi odata threadul.

In prima ta postare ai vorbit de smerenie si subestimare,defaimarea propriei persoane si iubirea de aproape...eu zic ca ti-am raspuns pe subiect,chiar daca am extrapolat si sunt confuzii pe care le-am intalnit destul de frecvent in randul credinciosilor.
Daca nu am inteles eu,ce anume exact vroiai sa afli?

[glykys]

În prealabil postat de annajanette

ok, poate ca acest cuvant:defaimare" creeaza polemica si atunci eu nu am inteles corect mesajul, de aceea v-am intrebat.
multumesc mult ptr ajutor.

Este vorba despre dreapta socoteala, pe care este atat de greu sa o obtinem. Adica, nici sa te supraapreciezi, ca atunci cazi in mandrie, nici sa te subapreciezi, ca atunci cazi in depresie. Incearca sa te cunosti pe tine insati si sa stii clar de ce esti in stare si de ce nu. Iar cand vezi ca esti in stare de ceva, sa ii multumesti lui Dumnezeu pentru acel ceva.

În prealabil postat de glykys

Este vorba despre dreapta socoteala, pe care este atat de greu sa o obtinem. Adica, nici sa te supraapreciezi, ca atunci cazi in mandrie, nici sa te subapreciezi, ca atunci cazi in depresie. Incearca sa te cunosti pe tine insati si sa stii clar de ce esti in stare si de ce nu. Iar cand vezi ca esti in stare de ceva, sa ii multumesti lui Dumnezeu pentru acel ceva.

multi pupici glykys, corect