Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

"Sufletul celui smerit e ca marea: dacă arunci o piatră în mare, ea tulbură pentru un minut faţa apelor, apoi se scufundă în adâncuri.
Aşa se cufundă şi întristările în inima celui smerit căci puterea Domnului e cu el.
Unde locuieşti tu, suflet smerit? Cine viază întru tine? Şi cu ce te-aş putea asemăna?
Tu arzi limpede ca soarele dar nu te mistuieşti şi încălzeşti pe toţi cu căldura ta.
Al tău este pământul celor blânzi, după cuvântul Domnului.
Tu eşti asemenea unei grădini în floare în mijlocul căreia se găseşte o preafrumoasă casă în care îi place Domnului să locuiască.
Pe tine te iubesc cerul şi pământul.
Pe tine te iubesc Sfinţii Apostoli, Proorocii, Sfinţii Ierarhi şi Cuvioşii.
Pe tine te iubesc Îngerii, Serafimii şi Heruvimii.
Pe tine te iubeşte, în smerenia ei, Prea Curata Maică a Domnului.
Pe tine te iubeşte şi de tine se bucură Domnul.
Domnul nu se arată sufletului mândru. Chiar dacă ar învăţa toate cărţile, sufletul mândru nu va cunoaşte niciodată pe Domnul fiindcă mândria lui nu lasă loc în el pentru harul Sfântului Duh iar Dumnezeu nu e cunoscut decât prin Duhul Sfânt."
Cuviosul Siluan Athonitul

[cristiboss56]

In trecut, când la sat nu erau chibrituri, femeile bătrâne ascundeau seara cărbuni în cenușă, pentru ca ziua următoare să aprindă din nou focul cu cărbunele păstrat, în care încă mai pâlpâia o scânteie. O bătrână lua atunci cărbunele și începea să sufle. Scânteia se mărea. Bătrâna își îndoia orsârdia: sufla, sufla, până ce, la sfârșit, cu acel cărbune aprindea o hârtie, iar cu aceasta, surcelele uscate și, iată, focul era aprins.
Tot astfel se întâmplă și cu focul rugăciunii. În sufletul aceluia care iubește rugăciunea există o oarecare scânteie de rugăciune. Ea poate să pâlpâie sub cenușa grijilor de fiecare zi, a oboselii zilnice și a mulțimii lucrurilor deșarte. Adevăratul creștin, chiar și atunci când are o dispoziție de indiferență, se silește către rugăciune. El se roagă și se tot roagă, aprinde scânteia până ce, mai apoi, primește jarul rugăciuniimult dorite.
(Arhimandritul Serafim Alexiev, Călăuza rugătorului ortodox, traducere de Gheorghiță Ciocioi, Editura Sophia, București, 2015, pp. 32-33)

[cristiboss56]

Cinstirea Sfintei Icoane Prodromița

Biserica Ortodoxă prăznuiește la 12 iulie Sfânta Icoană Prodromița de la Muntele Athos. Icoana Maicii Domnului numită „Prodromița” este una dintre icoanele făcătoare de minuni, păstrate în Schitul românesc Prodromu, în Sfântul Munte Athos. Prodromița este o icoană zugrăvită în chip minunat, în anul 1863, în Țara Românească. În acel an, ieroschimonahul Nifon, primul stareț al Schitului Prodromu, și ieroschimonahul Nectarie au ieșit din Sfântul Munte Athos și au mers în țară, dorindu-și o icoană a Maicii Domnului, care să fie așezată în biserica cea nouă. Cei doi părinți au găsit în Iași, un bătrân pictor evlavios, Iordache Nicolau, cu care s-au învoit să facă această icoană. S-au tocmit însă ca să lucreze numai cu post și aspră rânduială. Bătrânul iconar a primit învoiala și iată ce scria el, în 29 mai 1863, despre zugrăvirea icoanei, într-o scrisoare păstrată în arhiva Schitului Prodromu: „Eu, Iordache Nicolau, zugrav din orașul Iași, am zugrăvit această Sfântă Icoana a Maicii lui Dumnezeu, cu însăși mâna mea, și în vremea lucrului a urmat o minune preaslăvită. După ce am terminat veșmintele, după meșteșugul zugrăvirii mele, m-am apucat să lucrez fața Maicii Domnului și a Domnului nostru Iisus Hristos; iar după ce am dat gata mâna întâia și a doua, apucându-mă de noapte ca să termin de zugrăvit, privind eu la chipuri am văzut că totul a ieșit dimpotrivă, pentru care foarte m-am mâhnit, socotind că mi-am uitat meșteșugul. Și așa, făcându-se seară, m-am culcat mâhnit, nemâncând nimic în ziua aceea, dar socotind că a doua zi sculându-mă, să mă apuc mai cu dinadinsul de lucru. După ce m-am sculat a doua zi, mai întâi am făcut trei metanii Maicii lui Dumnezeu, rugându-mă să-mi lumineze mintea, ca să pot isprăvi Sfânta Icoană; și când m-am dus să mă apuc de lucru, o! preaslăvite minunile Maicii lui Dumnezeu! S-au aflat chipurile terminate desăvârșit, precum se vede. Eu văzând această minune, n-am mai îndrăznit a-mi pune condeiul pe ea, fără numai am dat lustrul cuviincios, deși greșeală am făcut aceasta, ca să mai dau lustru la o asemenea icoană. Aceasta este povestirea acestei Sfinte Icoane”. Icoana Prodomița este pictată pe lemn de tei, având un metru înălțime și 70 centimetri lățime.

[cristiboss56]

Calea Crucii - Veronica șterge fața lui Iisus cu o maramă

Cine este această femeie curajoasă care ignoră autoritatea soldaţilor romani şi ostilitatea acuzatorilor lui Iisus? Cine este această femeie care îi oferă condamnatului o mângâiere în suferinţa sa? Cine este această femeie care, iată, şterge faţa lui Iisus cu marama ei? ... Un gest simplu. Faţa lui Iisus este plină de sudoare datorată efortului, durerii şi căldurii toride de la acel ceas al zilei. Sudorii i se adaugă sângele care îi curge din rănile provocate de spinii coroanei pe care o poartă, ca şi din loviturile primite de la călăi. Şi peste toate este praful ridicat de mulţimea ce îi însoţeşte pe condamnaţi spre locul pedepsei... Fiecare dintre noi am simţit indispoziţia provocată de colbul amestecat cu sudoare pe faţă. Singura noastră dorinţă, în astfel de momente, este să ne spălăm pe faţă sau măcar să ne ştergem faţa cu ceva. ... Iisus nu putea să facă nimic iar indispoziţia devenise, cu siguranţă, o altă durere ... năucitoare durere... Cine este această femeie? Veronica! Adevărata icoană! Acesta este înţelesul numelui ei. Cea care corespunde chipului după care a fost creată, chipul lui Dumnezeu. O fiinţă umană care, în ciuda dificultăţilor, nu renunţă la ceea ce este mai nobil din fiinţa creată: asemănarea cu Creatorul. Iubire, milostivire, curaj, tenacitate, putere, disponibilitate, imaginaţie... iată câteva dintre calităţile pe care această fiinţă umană le demonstrează în acest gest simplu. Calităţi fără de care asemănarea cu modelul principial ar fi doar originară, dar nu actuală; ar fi doar o amintire şi nu realitatea imediată. Această femeie, adevărată icoană a lui Dumnezeu, se prezintă pe drumul pătimirii lui Iisus ca un reprezentant al oamenilor necontaminaţi de răutate sau de indiferenţă. Există şi astfel de oameni! Oameni care sunt dispuşi să renunţe la comoditatea neimplicării şi să facă un pas spre aproapele care, de cele mai multe ori, este în suferinţă ca şi Iisus pe drumul crucii. Creatorul, în opera sa de origine a omului, acţionează motivat de iubire, chiar dacă, în atotştiinţa sa, nu îi este străin actul de neascultare al creaturii pe care o înzestrează cu libertate, omul. Adevărata icoană a Creatorului este fiinţa umană care acţionează ca şi Creatorul; nu se complace în autosuficienţa sa şi nu evită să dea un răspuns în faţa realităţii suferinţei provocate de neacceptarea iubirii. Adevărata icoană a lui Dumnezeu este omul care acţionează ca Mântuitorul, luând asupra sa păcatul neascultării celorlalţi.

[cristiboss56]

"Dragostea nu se transmite genetic, de la înaintaşi, ca frumuseţea, culoarea ochilor, forţa fizică şi talentele. Ea nu poate fi moştenită ca averea unchiului bogat. Nu poate fi cumpărată cu bani - dimpotrivă, bogăţia este o mare piedică în calea ei, fiindcă adesea cel bogat nu e iubit cu sinceritate, ci îi sunt iubite bogăţia şi influenţa lui. Pentru bani, pentru bunuri materiale, nimeni nu va iubi pe nimeni. Dragostea se obţine doar prin efortul şi nevoinţa noastră personală. Ea poate fi, desigur, dată ca dar - însă, şi atunci, dacă nu vom aprecia acest dar, dacă nu-l vom păzi şi sprijini, el ne va fi luat nu după multă vreme.

Dragostea este singura valoare adevărată - toate celelalte vin pentru o vreme. „Iubirii îi sunt supuse toate vârstele”: într-adevăr, iubesc şi copiii, şi oamenii maturi, şi bătrânii, şi aceasta le dă tuturor fericirea adevărată. Şi credinţa, şi nădejdea sunt manifestări ale dragostei. ÎI credem pe Dumnezeu fiindcă ÎI iubim, îl credem pe omul iubit şi nădăjduim că şi el ne iubeşte la rândul său.

Fără dragoste, nici cel mai bogat om nu va fi fericit pe acest pământ. Chiar dacă, la un moment dat, se simte foarte confortabil, e mulţumit şi se gândeşte că o să trăiască şi fără dragoste, tot vine, mai devreme sau mai târziu, momentul când înţelege că e sărac şi nefericit, întrucât nu îl iubeşte nimeni. Banii, fabricile şi aşa mai departe nu le va lua cu el în veşnicie, pe când dragostea rămâne cu omul întotdeauna.

Scriitorul englez James Herriot, care a fost medic veterinar, descrie un fermier de condiţie materială modestă, care stătea în mica sa bucătărie, înconjurat de soţie şi de copii, într-o atmosferă plină de dragoste, şi spunea: „Ştiţi, acum sunt mai fericit decât orice rege!”. Iată fericirea adevărată: să iubeşti şi să fii iubit!"

(Pr. Pavel Gumerov)

[cristiboss56]

† Sfântul Nicolae Velimirovici
Cand ai sanatate si spor in treaba, inalta-ti inima si zi: ”Tie, Doamne!” Cand oamenii tecinstesc si te lauda, spune-ti in sinea ta: ”Nu eu merit asta, asta nu se cuvine mie, ci – Tie, Doamne!”
Cand iti trimiti copiii la munca ori la scoala, ori in armata, binecuvanteaza-i din pragul casei tale si zi: ”Ii dau in grija – Tie, Doamne!”
Cand te lovesc invidia omeneasca si necredinta prietenilor, nu cadea cu duhul si nu tine amaraciune in inima ta, ci zi: ”Toate acestea le dau spre judecata si dreptate- Tie, Doamne!”
Cand mergi in urma sicriului ce poarta tot ce ai mai drag, paseste cu vitejie ca atunci cand duci un dar celui mai mare Prieten, si zi: ”Acest suflet drag Ti-l aduc in dar – Tie, Doamne!”
Cand se vor aduna asupra ta chipurile intunecate ale ispitelor dracesti, si suferintelor, si bolilor, nu deznadajdui, ci spune: ”Ajutor si mila cer – Tie, Doamne!”
Cand ingerul mortii va veni la patul tau, nu te speria – prieten este-, ci iarta-te cu aceasta lume si spune: ”Sufletul meu pocait il dau in maini – Tie, Doamne!”

[cristiboss56]

Iubirea noastra este egoista

"Adevărul este că noi, la măsurile la care suntem, în general nu suntem nici iubitori, nici urâtori. Stăm cumva la cota zero, adică între iubire şi ură. Poate înclinaţi mai mult spre iubire, dar în orice caz, nu la măsurile la care ni se cere să avem iubirea faţă de oameni. În general, oamenii se manifestă spontan, adică cum le vine, după o expresie din părţile de unde sunt eu, din satul meu: „cum le ţâpă dinlăuntru“ – aşa cum îi vine, aşa se manifestă. Dacă iubeşti pe cineva, îl primeşti cu defecte cu tot, şi dacă nu-l iubeşti, nici calităţile lui nu contează pentru tine. Când iubeşti pe cineva, adaugi ceea ce-i lipseşte şi înlături ceea ce e rău adăugat la fiinţa lui. În general, părinţii sunt iubitori faţă de copii, aşa cum sunt copiii şi caută să apară copiii în lumina cea mai bună posibilă, chiar şi atunci când au pete, chiar şi atunci când au răutăţi. Asta o face iubirea, aşa-i rostul iubirii. A iubi pe cineva ca pe tine însuţi înseamnă nu numai a-l sprijini, a-i da ceva, ci însemnă şi a căuta promovarea lui, a căuta înaintarea lui, a căuta odihna lui; să fie odihnit prin existenţa ta. În jurul tău să poţi să-i fericeşti pe toţi. Iubeşti atunci când primeşti pe cineva în suflet, când ţi-l împropriezi, când îi faci loc în inima ta. Aceasta înseamnă să-l iubeşti. Câtă vreme îl ţii în afară de tine, câtă vreme îl ţii departe de tine, câtă vreme îl respingi sau îl împingi, câtă vreme îl marginalizezi, câtă vreme îl ocoleşti, nu-l iubeşti. Când îl iubeşti, îl primeşti, îl faci al tău. Face parte din lumea ta de gând, face parte din inima ta, intră în cuprinsul fiinţei tale, intră în componenţa ta, face parte din tine însuţi. Atunci îl iubeşti."

Arhim. Teofil Părăian

[cristiboss56]

Cand aproapele ni se plânge din pricina neputinţelor sale, luăm parte la ele – dar dacă nu ştim să ne liniştim (iar aceasta înseamnă să-i încredinţăm Domnului neputinţele şi slăbiciunile noastre şi ale aproapelui nostru), atunci preluăm această mare povară şi sistemul nostru nervos nu mai poate răbda, nu ne mai putem suporta nici pe noi, nici pe semenii noştri. Atunci, în chip firesc, şi în societate, şi la locul de muncă, şi în familie – pretutindeni – viaţa devine chinuitoare. Nervii sunt încordaţi peste măsură, iar noi nu suntem deprinşi să ne liniştim (sufleteşte).
Aceasta înseamnă că trebuie să ne odihnim cugetul. Când gândurile noastre se liniştesc, şi trupul se odihneşte.
Trebuie să ne predăm Domnului, să-I încredinţăm toate ale noastre, căci El este prezent pretutindeni. Domnul vrea de la noi să fim liniştiţi şi în pace, fără vreun gând. Aşadar, inima să fie în liniştire. Sfinţii Părinţi spun: „Să ne adunăm mintea în inimă”. Şi acolo mintea să se odihnească, dar fără gânduri, fără imagini; atunci să îi dăm, spun Părinţii, lucrare – căci mintea se află neîncetat în mişcare şi caută lucrare –, să îi dăm atunci rugăciunea Numelui Mântuitorului, a Numelui lui Iisus. Să îi dăm minţii să-L cheme pe Domnul în ajutor, căci El este aici, şi să fie neîncetat în părtăşie cu Dânsul.
(Stareţul Tadei de la Mănăstirea Vitovniţa, Cum îţi sunt gândurile, aşa îţi este şi viaţa, Editura Predania, Bucureşti, 2010, pp. 166-167)

[cristiboss56]

"Omul merită să fie iubit numai pentru că este chipul lui Dumnezeu. Nu are importanţă nici dacă este bun sau rău, virtuos sau păcătos. Omul merită să fie iubit pentru ceea ce este. Hristos a iubit şi S-a jertfit pentru oameni păcătoşi, destrăbălaţi: "N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă". (Marcu 2, 17). În acest fel trebuie să-i iubim pe toţi, fără deosebire."

Sfântul Paisie Aghioritul

[cristiboss56]

Cuvinte vii spuse de părintele Arsenie Papacioc

Adevărul
• Adevărul este singurul care odihnește. Dacă nu ești în adevăr, nu ești în Dumnezeu. Și numai unul e Adevărul: "Eu sunt Calea, Adevărul și Viața!"
• N-avem alt ideal decât acela de a muri sfârtecați și chinuiți pentru ideea de adevăr ce o știm că o avem în noi, pentru a cărui apărare vom porni la încleștare cu stăpânitoarele puteri ale întunericului pe viață și pe moarte.
• Să știi ce ai de făcut ca să știi unde te găsești.
• Cu viața dăm mărturie! Și mărturisim Adevărul acolo unde suntem.

Prezența continuă
• Nu sunt întru totul pentru o mare nevoință. Sunt mai mult pentru o mare trezvie! Pentru că nu nevoința în sine este ceea ce vrea Dumnezeu de la noi, ci inima frântă și smerită, prezența continuă a lui Dumnezeu în viața noastră.
• O clipă poate fi un timp și o suspinare poate fi o rugăciune.
• Pravila trebuie simțită.
• Tipic, tipic și la inimă nimic!
• Lupta cea mare e s-avem o permanență. S-avem inima mereu prezentă în Dumnezeu.
• Avem nevoie de prezența noastră totală atunci când avem o poziție de rugăciune.
• Dacă ați pierdut momentul, ați pierdut mult, imens de mult.
• Nu a zice, ci a mișca înseamnă a ajunge!
• Dumnezeu nu are nevoie de cuvintele noastre. Are nevoie de inima noastră. O stare de prezență continuă este obligatorie. Și este și iubită de Dumnezeu inima trează.
• Așa cum sunt, slab, prost, nu mă interesează. Important e să fiu prezent. Nu să știu multe și să am sufletul precupețit.
• La Dumnezeu nu există un trecut rău, din momentul în care există un prezent bun. Te-a iertat Dumnezeu! Dacă te-a iertat, te-a iertat definitiv.
• Avem nevoie de o stare de prezență interioară, nu doar de nevoință. Dacă faci nevoință începi să ai pretenții: "Eu am făcut, Doamne, dă-mi și Tu ceva...". Nu merge. Starea mea, de existență umană, e permanentă. Pe aceasta trebuie să o închin lui Dumnezeu. Există o tendință de mai mult, totdeauna ești nemulțumit de tine. Nemulțumit, dar liniștit.