Manastirea cetatuia-iasi

Un loc aparte de pelerinaj pentru creştini şi nu numai, Mănăstirea Cetăţuia, cucereşte vizitatorul prin simplitate, armonia arhitecturii şi ciudatul vânt ce arareori conteneşte pe vârful dealului unde a fost înălţată. Mănăstirea poartă cu ea un aer vechi, tocmai din timpul domnitorului Gheorghe Duca, care este de altfel şi ctitorul său. Ridicat între anii 1669 şi 1672, complexul mănăstiresc imită modelul Bisericii Sf. Trei Ierarhi, din punct de vedere al structurii. Monumentul este reprezentativ pentru arta feudală moldovenească a sec. al XVII-lea. Aici a funcţionat şi o tipografie grecească. Zidurile au o înălţime de până la 7 metri şi o grosime de 1,40 metri. Sala gotică, cuhnea, clopotul mare şi mic din anul 1669, casa domnească şi chiliile sunt punctele de atracţie pentru pelerini, afară de biserică. Dintre toate, sala gotică se distinge. Luminată prin 11 ferestre, sala gotică are plasate în axul principal două coloane octogonale din piatră, decorate la jumătate cu un brâu brâncovinesc. În prezent, s-a păstrat doar o parte dintr-o frescă. Prea puţini ştiu că pe deasupra dealului Cetăţuii Aurel Vlaicu şi-a ales primul zbor.

Un domeniu bogat pentru autoîntreţinere
Aproape toate cele necesare hranei sunt obţinute de pe domeniul mănăstiresc. Mănăstirea are, pe lângă o grădină de legume şi zarzavaturi pentru care se fac lucrări de irigare, o ciupercărie, dar momentan sistată, şi o plantaţie de 6 hectare de viţă-de-vie, dar şi câteva hectare destinate cultivării cerealelor sau fâneţurilor pentru animale (vaci, păsări şi porci). Pe viitor, se urmăreşte a se face o linie de îmbuteliere a vinului cunoscut ca vin liturgic mănăstiresc. De altfel, în beciul de sub Sala Gotică, se află Masa Tăcerii, un loc impresionant pentru oaspeţii mănăstirii. Mai mult, arată egumenul Arsenie Hanganu, în această primăvară se va înlocui iarba cu gazon şi se va achiziţiona un sistem de stropit. Deja s-a început plantarea de trandafiri, tuia şi brazi argintii pentru a înfrumuseţa curtea mănăstirii. Lucrările de primăvară sunt în plină desfăşurare. Pe de altă parte, s-a reuşit construirea câtorva camere pentru pelerini. Ospitalitatea mănăstirii se dovedeşte indiferent că eşti cunoscut sau nu. Ajuns la mănăstire pe la orele amiezii, am fost îndrumat imediat la bucătărie, să iau mai întâi masa şi mai apoi să întreb ce am de întrebat. O mâncare de post foarte gustoasă, dar mai ales o pâine atât de bună, coaptă la mănăstire.


Paza Postului Mare
În Postul Mare la Cetăţuia se fac slujbe speciale joi, vineri şi sâmbătă. Rugăciunile de joi seara sunt rugăciuni de dezlegare, sunt rugăciuni pentru cei bolnavi. Vineri dimineaţa se săvârşeşte Sfântul Maslu iar sâmbăta Sărindarele (pomenirea morţilor). Credincioşii, în număr tot mai mare, vin să caute o povaţă şi un ajutor spiritual sau să se spovedească. Postul îi bucură pe călugări prin jertfa unei şi mai atente vieţi monahale. Este o pază strictă, "o fericire de-a vorbi cu Dumnezeu", după cum rostise părintele Gheronte, cel mai vârstnic călugăr dintre cei 19 fraţi.


Apropierea de oraş, privilegiu sau povară?
Şoseaua ce urcă spre mănăstire lasă în urmă o lume sumbră, dacă nu chiar hidoasă. Mizerie, barăci dărăpănate, blocuri fantomă, agitaţia de la Siraj. Pas cu pas, această privelişte dezgustătoare se închide între ramurile pădurii ce înconjoară dealul mănăstirii. Aerul se curăţă, gălăgia încetează. Semeaţă, Cetăţuia se iveşte privirii la câteva sute de metri de poarta sudică prin care se face şi intrarea în incinta mănăstirii. Dinspre podul de la CUG, mănăstirea domină împrejurimile precum o cetate ce-şi vindecă, încă, vechile răni. Dar de sus, de sub foişor sau de lângă clopotniţă nu mai domină, ci tronează. Tronează asupra unui domeniu delimitat de zidurile groase de 1,40 metri tocmai pentru a înălţa privirea spre ceruri sau a estompa orice încercare de invazie a mundanului. Şi totuşi, mundanul pătrunde, însă numai ziua, în intimitatea Mănăstirii Cetăţuia. Sunt tot felul de oameni cu tot felul de probleme. "Vin la noi oameni din toate colţurile ţării. Şi străinii ne vizitează. Este o mare bucurie că-i putem primi pe toţi. Majoritatea au probleme nu neapărat de ordin religios, ci îndeosebi dintre cele ce privesc lumea asta trecătoare. Probleme de mariaj, de adaptare la viaţă, tentative de sinucidere, şi câte altele... În acelaşi timp, mulţi creştini vin la noi pentru spovedanie. Îl avem pe părintele Gheronte, cel mai în vârstă dintre noi, care are 81 de ani. Lumea aşteaptă să-i vină rândul la spovedanie, părintele Gheronte are un har nemaipomenit", a mărturisit călugărul Dimitrie. La rândul său, egumenul Mănăstirii Cetăţuia, Arsenie Hanganu, arată cum, prin poziţionarea mănăstirii, este imposibilă izolarea de lume. Ba mai mult, aceasta determină din partea stăreţiei o atitudine mai deschisă decât la alte mănăstiri. "Oricât ai încerca să te izolezi, nu se poate. E greu să te izolezi, mai ales că noi trebuie să atragem lumea. Trebuie să o sfătuim, să o povăţuim, atât cât ne stă în puteri. Pe de altă parte, prin poziţia geografică a mănăstirii, nu putem fi asemănaţi ca una dintre munţi. Eu mi-am petrecut mulţi ani la o mănăstire izolată, dar ajuns aici, mi-am dat seama că trebuie să avem o anumită atitudine faţă de pelerini. Este vorba de o atitudine ceva mai deschisă, nu foarte restrictivă. Apropierea aceasta de oraş ne impune, oarecum, să fim mai vigilenţi. Poate fi un punct forte al nostru că avem mulţi credincioşi la slujbe şi ne bucură, dar în acelaşi timp este şi o povară în sensul că, pe lângă îndatoriri, rugăciuni, trebuie să fim mai multă vreme să-i ascultăm pe ei, iar adunate toate sunt uneori istovitoare", a spus egumenul Mănăstirii Cetăţuia, Arsenie Hanganu. În fond, Cetăţuia este un amestec de civilizaţie şi arhaic, un amestec atât de bine construit încât nu se poate să i se aducă acuze, ba că ar fi prea conservatoare, ba prea aliniată la trendul civilizaţionist.


"Dumnezeu n-a murit. Omul L-a omorât"
Părintele egumen, Arsenie Hanganu, este suflul înnoitor al mănăstirii. În fapt, prin el mănăstirea poate fi atât de primitoare şi de bine organizată. Mereu în criză de timp, şi-a găsit totuşi un răstimp pentru a-şi prezenta locaşul bisericesc. Jovial, dar şi sobru, mai uman decât ar lăsa să se creadă, egumenul Arsenie îţi inspiră încredere şi un fel greu de explicat de uşurătate. S-a călugărit la vârsta de 19 ani la Horaiţa. După 4 ani, în 1997, a ajuns la Mănăstirea Cetăţuia, unde devine egumen. A absolvit Facultatea de Litere şi de Teologie, în prezent fiind masterand la teologie şi asistent universitar. "Dacă ar fi să fac altceva, aş alege tot această cale. De fapt, n-am ales, ci am fost chemat. Ştiam despre viaţa monahală doar din cărţi. Dar până la realitate... Când trăieşti tu, totul se schimbă, vezi altfel, înţelegi altfel. Viaţa mănăstirească este foarte frumoasă, dar sunt şi multe încercări grele. Prin chemare, acea pornire interioară, învingi orice obstacol. Cine-L are pe Hristos în inimă trebuie să fie vesel. Cum scria Blaga, «Salt şi joc pentru că nu-L pot ţine pe Dumnezeu încătuşat». Adică, acea fericire în duh, fericire, înălţare a sufletului, inegalabilă a nimic în această lume. Eu mi-am spus tot timpul, fiind un fel de deviză, să nu văd greutatea, ci să văd portiţa spre bucurie. Putem să ne schimbăm soarta prin credinţă", a arătat părintele egumen Arsenie Hanganu. Greutăţile vieţii, încercările la care suntem supuşi, mai preciza părintele Arsenie, trebuie, şi sunt o punte către lumină. În Postul Mare, un post îndeosebi al sufletului, al inimii, apropierea de divinitate se arată ca o terapie atât de necesară pentru a recrea sensul vieţii. Sens al vieţii, care dacă nu-l raportăm la transcendent, se încurcă prin iţele neîncrederii, abandonului, resemnării. "Vedeţi, aţi remarcat bine faptul că nu Dumnezeu a murit. Aşa este, Dumnezeu n-a murit, omul l-a omorât. Frica, neliniştea de a merge înainte, au dus spre acest suicid. Cumva, omul l-a omorât pe om. Îndepărtarea de Dumnezeu te face să fii ca o frunză-n vânt. De aici şi goana după senzaţional, plăcerea de a scoate la iveală sau de a inventa o serie de lucruri care să zdruncine creştinismul. Dar acolo unde este credinţă, nimic nu poate distruge. O credinţă ce este vie va da naştere mereu la o lume vie. Credinciosul autentic nu se poate clătina. Şi va fi fericit. Chiar în această lume", a arătat părintele Arsenie.

Mănăstirea în noapte
Arterele oraşului se preschimbă, în prag de noapte, în cortine largi de tăcere. Luminile ce vin dinspre centrul Iaşului sunt doar pete moi, de necunoscut, restul se opreşte la poalele dealului de peste care veghează zidurile mănăstirii. Turnurile bisericii, ascunse în întuneric, taie cerul şi pământul, lăsând o cută mare, luminoasă, crescută din carnea Bisericii. Tot ce-i vietate străină mănăstirii amuţeşte. După masa de seară de la ora 17.00, timpul se împuţinează tot mai repede. Reperul timpului, umbra lăsată de zidurile vestice, se târăşte impasibil până ce cuprinde întreaga mănăstire. De acum, noaptea coboară peste duhurile sale. Zilierii se retrag pe nevăzute de la plantatul trandafirilor să-şi odihnească trupurile. Orele acestea dintre zi şi noapte sunt nefireşti de trecătoare. Măicuţa de la bucătărie îşi duce cu greu trupul spre chilie, un călugăr se iveşte pentru ultimele pregătiri de noapte. Liniştea de mormânt apasă tot mai tare. Călugării s-au adunat la slujba de Miezonoptică şi Utrenie. Aproape de 22.00, câte o stihie neagră, cu hainele bătând în vântul puternic, iese din mănăstire şi se îndreaptă cu paşi grăbiţi către chilii. E foarte greu să obţii câteva cuvinte afară de "blagosloveşte". Purtaţi pe gânduri, după slujbă, călugării, par mai mult nişte apariţii din cealaltă lume. Te înfioară. Te fac să crezi că tot ce există se află între tine şi şfichiuitul vântului ce-i învăluie din toate părţile vestmintele. Ciudate taine mai poartă. Dar noaptea înaintează. Nu se mai aud uşi închizându-se. Câinii din râpele dinspre CUG latră a pustiu. O noapte cu un vânt tot mai intens. Tabla acoperişului de la dormitoarele pentru pelerini pocneşte, uşile de la grajduri se aud cum se izbesc de pereţi. Voci înfundate de la camerele zilierilor (în această seară, cinci mai erau), străbat prin curtea anexei exterioare mănăstirii unde sunt o parte din camerele călugărilor tineri, camerele pentru pelerini iar la mai bine de 20 de metri încep alte anexe, cele ale animalelor. Pe aleile din curtea mănăstirii, după miezul nopţii, vâjâitul crucilor de pe turnurile Bisericii, apele ce parcă se revarsă din brazii ce o înconjoară, după atâta vânt ce-i cern, câte un lătrat înfundat, te coboară în timpuri de demult sau pur şi simplu te înfioară că, la câteva sute de metri de civilizaţie, aşa cum e ea în Iaşi, poate exista o asemenea întruchipare a credinţei nestingherite. Chiar dacă numai în noapte, deplinătatea aerului monahal se creează ca o ştergere a tuturor urmelor zecilor de vizitatori de peste zi. Este o odihnă în care lucrează spiritul, repară, reface. Doar noaptea mănăstirea este deplin depărtată de orice apropiere umană. O lumină slabă poţi zări la fereastra unui călugăr. Aproape că îi poţi auzi vocea din gând când citeşte, dar rafalele de vânt o alungă imediat în necunoscut. Însă ciudăţeniile de acum încep. Însă ele nu vin decât dintr-o mare tăcere, cu greu descifrabile pentru profani. O ciudăţenie ce stârneşte smerenie şi, mai ales, bucuria minunii de a fi.


"Cred Doamne, ajută necredinţei mele"
După o zi şi o noapte, părăsesc mănăstirea. O port, în schimb, în mine prin cuvintele ce le-au rostit slujitorii ei. O port cu mine prin vântul ce s-a zbuciumat o noapte întreagă prin istoria ei, printre cruci, turnuri, amintiri. Dar, mai ales, port tăcerea ei. Aş vrea să-i port şi statornicia. În drum, în loc de rămas-bun, părintele Arsenie mi-a dat câteva îndemnuri. "Oamenii cred că lumea e mai rea, că sunt mai multe probleme decât oricând. Nu este chiar aşa. Lumea, oamenii se pot schimba. Totul este să creadă că se poate schimba ceva în bine. Oricât de greu ar fi, să nu cedezi nici o secundă. Să crezi că nu eşti sortit eşecului prin încercarea ta. Eu am crezut şi cred că pot reuşi. Cred Doamne, ajută necredinţei mele", a adăugat egumenul Arsenie. Zorile au rămas tot sus, la mănăstire. Ajuns la poalele dealului, a reînviat lumea ce-o credeam un vis urât. Pungi goale se aburcau în aer, praful înţepa privirea. Claxoane, foială, nervi. Arterele oraşului m-au adus repede de unde plecasem cu o zi în urmă. Cât de greu este aici, jos, să priveşti acolo, sus!


Cuvinte cu tâlc
Călugărul Dimitrie, pe numele de mirean Daniel Gâlcă, născut la Hârlău în 1975, este o altă prezenţă plăcută şi sfătuitoare de la Mănăstirea Cetăţuia. Deşi e zgârcit la vorbă, când îl întrebi de cele bisericeşti, nu mai conteneşte. Îţi explică termenii ce vin din greceşte, îţi cântă versete, într-un cuvânt, te cucereşte. Dar nu trebuie să-l ţii prea mult la vorbă. Nu refuză, însă subtil se retrage. Pe el l-am găsit în curtea mănăstirii, prăşind trandafirii. "Doamne ajută! Ce te miri tinere? N-ai văzut călugări muncind? Ehei, ia vino mai aproape. Ce vânt te aduce? (începe să cânte)", sunt primele cuvinte ale călugărului Dimitrie. S-a călugit în 1993 la Poiana Arşiţei, mănăstire unde a stat 4 ani şi Părintele Cleopa. N-a intenţionat să se călugărească, dar, cucerit de această mănăstire, a îmbrăcat rasa. "Iniţial n-am vrut să fiu la mănăstire. Dar aşa a vrut Domnul. Am ales să fiu călugăr. A fost o chemare, altfel n-aş fi făcut acest pas. La cât de greu a fost la început, la câte ascultări trebuia să mă supun necondiţionat sau câte ispite se arătau mai ales atunci, dacă n-ar fi fost o chemare, toată încercarea de a mă călugări se zădărnicea demult. Ispitele pentru un călugăr apar mai grele şi mai multe atunci când el îşi urmează chemarea. Este o luptă mare. Cu cât vrei mai mult să te pocăieşti, cu atât eşti mai încercat dar asta dă fericirea în viaţă. Să poţi lupta pentru lumină", mai povesteşte fratele Dimitrie. Cuvintele călugărului te duc repede cu gândul la cele ale dramaturgului şi poetului german, Bertolt Brecht (1898-1956), „Cine luptă, poate să piardă. Cine nu luptă, deja a pierdut". Dacă în trecut cânta la acordeon, acum cântă la strană, fapt ce-l bucură nespus de mult. Plăcerea cântatului, pacea sufletească de la Mănăstirea Cetăţuia îi conferă o aură jovială, la fel ca a egumenului, Arsenie Hanganu. "Fericirea înseamnă bătrâneţe. Călugăr înseamnă a fi bătrân, iar bătrâneţea înseamnă înţelepciune. Dar nu este vorba, cum s-ar crede de bătrâneţe fizică. Un călugăr fericit, înţelept poate fi şi unul tânăr, ca vârstă. Aici e un mare tâlc. Să-l afli", a continuat Dimitrie. După o succintă poveste, sfios a lăsat de înţeles că trebuie să-l las singur.



Autor:
Marius SIDORIUC,
Articol furnizat de:
Ziua de Iasi

Manastirea Cetatuia a fost ctitorita de domnul Gheorghe Duca, pe una din mosiile sale, care ocupa o suprafata de circa 45 ha teren cu vii, livezi si prisaci, pe dealul si valea Cetatuia. Zidirea s-a inceput in anul 1669 si s-a finalizat in 1672.
Biserica a fost inconjurata de la inceput de ziduri inalte de piatra, cu metereze si drum de straja, turn de intrare si turnuri de colt, reprezantand la acea vreme, si un punct fortificat de aparare impotriva navalitorilor de tot felul, unde, in caz de restriste, domnitorul se putea retrage. In incinta manastirii, in afara de biserica si palatul domnesc, s-au mai construit chilii, baie, bucatarie, pivnite si staretie cu trapeza.
Pe latura sudica a incintei se afla cladirea cu sala gotica "Anastasia Doamna". De o frumusete desavarsita, sala spatioasa este bine luminata de cele 11 ferestre, iar ornamentatia este reprezentata de rozete si diverse forme geometrice si vegetale. Interiorul a fost pictat in fresca, reprezentand personaje si scene biblice.
Un loc aparte il ocupa palatul rezervat gazduirii domnului, cladire fortificata, specifica sec. al XVII-lea. Cuhnea domneasca sau, dupa unele opinii, baia turceasca, o cladire rotunda masiva din piatra, este singura constructie de acest fel care ni s-a pastrat intr-un ansamblu manastiresc.
Biserica manastirii, reprezentand o copie simplificata a bisericii Trei Ierarhi, este specifica arhitecturii religioase din Moldova secolului al XVII-lea, fiind totusi o sinteza originala a unor elemente arhitectonice disparate. Biserica, casa domneasca si sala gotica au fost pictate de fratii aromani Mihai, Dima si Gheorghe, ajutati de cativa mesteri localnici. Dupa mai bine de 300 de ani de cand au fost executate, o parte din compozitii si portrete, deosebite ca forma si colorit, demonstreaza desavarsirea mesterilor zugravi.
Ajunsă o ruină la sfârşitul secolului XIX, manastirea a fost restaurată în perioada interbelică la cererea istoricului Nicolae Iorga.
Epocile de slujire si cultura ale Cetatuii sunt bine reflectate in Muzeul manastirii, care poate fi vizitat de pelerini.

O superba panorama a Iasilor se poate admira din turnul "Cina Pelerinului", aflat in cladirea staretiei.

Adresa: Str. Cetatuia, nr. 1
Hram: Sfintii Apostoli Petru si Pavel, cei mai mari apostoli ai lumii crestine (29 iunie)
Program de vizitare: zilnic, intre orele 08.00-12.00
joi, intre orele 08.00-23.00

[studentu]

care este programul slujbelor de la Manastirea Cetatuia?