problemele noastre + problemele altora = un ocean de probleme

„Când vorbim cu semenii noștri și aceștia ne împărtășesc poverile lor, dacă avem dragoste, atunci ascultăm cu atenție istorisirea greutăților lor și ne facem părtași la suferințele și patimile lor - căci suntem plăsmuiți de Dumnezeu, din dragoste - și ne facem o revărsare a dragostei lui Dumnezeu. Dar și mai mult ne împovărăm atunci când suntem încărcați de griji, neliniști și slăbiciuni. Iar de această îngreunare trebuie să ne despovărăm singuri mai apoi, dar numai Domnul ne poate ușura! Căci El este Cel ce poartă toate slăbiciunile și neputințele noastre. De aceea este nevoie să cădem la Dânsul, să fim neîntrerupt în rugăciune cu Domnul - atunci va veni ușurarea. Și ne vom slobozi, nu vom mai purta cu noi grijile aproapelui nostru, căci le-am încredințat pe toate lui Dumnezeu. El este purtătorul tuturor grijilor noastre.

Dacă avem grija acestor greutăți ale lor, începem și noi să cugetăm neîncetat la ele. Din clipa în care am cugetat la acestea, ne-am și împovărat cugetul. Dacă îl ascultăm pe aproapele nostru, dar nu participăm cu atenție, ne va fi probabil cu neputință să îi răspundem, să-i dăm un răspuns mângâietor sau de îmbărbătare...atunci sântem absenți. El ne povestește, dar noi nu luăm parte la necazurile lui, ci rămânem cu gândurile și dorințele noastre. Iar dacă participăm, purtăm atunci și povara noastră și a lor.

Dacă nu mai putem îndura, trebuie de îndată să ne rugăm lui Dumnezeu: „Doamne, nu pot purta nici neputințele mele, peste măsură m-am împovărat, iar acum m-ai încărcat și cu ale acelora, și cu ale acestora. Nu știu cum să o scot la capăt cu sarcinile mele. Singur nu pot a le plini și, gândind că nici nu am dorit să o fac, mă îngreuiez și mai mult cu aceste cugete. Am dorință, de pildă, să ajut, dar nu am putință; pe alții, însă, socot că
nu am dorit a-i ajuta - și atunci mă împovărez și mai mult pe sinemi.”

Iar când ne rugăm Domnului din toată inima, și ne încredințăm Lui, vom fi despovărați, împreună cu toate grijile noastre și ale semenilor - cu alte cuvinte, ni se vor dezlega hamurile care ne țineau. Mai înainte eram cu cugetul legat, iar acum, că ne-am slobozit, am pus toate la picioarele Domnului, ca să le dezlege El. Dacă nu ne vom deprinde să facem astfel, zi de zi ne vom îngreuia tot mai mult și mai mult, vom fi mereu tot mai împovărați. Iar într-o bună zi nu vom mai putea vorbi deloc cu semenul nostru. De ce? Vom fi stresați, vom spune: „Te rog lasă-mă în pace, nu pot nici greutățile mele să le duc - cu atât mai puțin vreuna din grijile tale.” De aceea, este nevoie să învățăm a ne odihni cugetul. Când suntem împovărați, trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu, să-i încredințăm Domnului toate grijile noastre și ale semenilor noștri. Toate problemele mele și problemele tuturor semenilor mei, care sunt mâhniți pentru ceva, pentru slăbiciunile lor - pe toate le încredințez Domnului și Maicii Preasfinte, ca să le dezlege. Iar Domnul și Maica Preasfântă le dezleagă. Eu ce-aș putea face, când pe mine însumi nu mă pot liniști? Cum să-l ajut atunci pe un altul? (Starețul Tadei de la Vitovnița - „Cum îți sânt gândurile, așa îți este și viața”, ed. Predania)

[Ekaterina]

Mare dreptate are acest Parinte cu viata sfanta, daca avem dragoste, avem alta deschidere spre durerile si necazurile aproapelui. Omul nu poate face nimic fara ajutorul lui Dumnezeu, asta ne-a spus-o si Mantuitorul. El trebuie sa-si cunoasca masura si sa inteleaga ca dincolo de efortul personal, izbanda vine doar atunci cand ne rugam si cerem de la Dumnezeu ajutor in ceea ce ne dorim sa facem, atat pentru noi cat si pentru altii. Acest fragment m-a ajutat sa inteleg de ce atunci cand vreau sa ajut pe cineva, cu toate ca pornesc cu multa dorinta de a face binele, am de multe ori sentimental ca lucrurile ma depasesc, obosesc si nu mai pot sa le duc la sfarsit, ma simt atat de ingreunata si ganduri de cartire si regret imi roiesc prin minte. Dar Bunul Dumnezeu, care niciodata nu ne lasa, ne-a dat aceasta cale de eliberare si usurare: rugaciunea.

Am vrut sa raspund la mesajul acestui topic de cand a fost scris, apoi m-am razgandit.... in final voi veni cu niste ganduri care ma framanta...

1. Mare tristete simt eu cand oameni apropiati, chiar cei din familie (parintii, bunica, sora) sunt impovarati de probleme si nu pot sa ii ajut. Cu rugaciunea da, staruiesc in rugaciune, si asa imi spune si parintele duhovnic sa fac, dar ei asteapta ceva mai "concret": sa muncesc cot la cot cu ei (la tara), sa ma marit ca sa le aduc un ajutor in gospodarie, sa ma restrang de la cheltuilei ca cine stie ce zile grele vin si e bine sa nu ne prinda nepregatiti, sa-i gasesc eu de lucru surorii mele... Imi pare rau ca sunt exemple personale, dar astea le aud eu de la mama si tare ma intristeaza, pentru ca nu mi se par corecte. As putea sa le iau pe fiecare la rand, dar nu cred ca e cazul aici. Parerea mea este ca ei muncesc prea mult la tara, fara sa fie necesar, si nu stiu sa se multumeasca cu ceea ce au, care, desi e obtinut cu greu, nu e chiar putin. Eu imi vad de serviciul meu si de creditele pe care la am de rambursat, dar ei vor sa imi dicteze cum sa-mi administrez banii mei... o situatie delicata...
Ba mama imi "reproseaza" ca daca merg asa des la biserica si ma rog, de ce nu ma ajuta Dumnezeu mai mult? Cum pot eu sa-i dau incredere si mangaiere si ajutor cand ea nu se abate deloc de la gandirea ei, fiind o fire mai autoritara si care se victimizeaza permanent?

2. O alta categorie de apropiati sunt prieteni/ cunoscuti care se intind cu cererile de imprumuturi sau de ajutor banesc. Acum eu inteleg ca e bine si crestineste sa ii ajutam pe cei in nevoi, dar am ajuns sa fiu stresata ca sunt sunata pentru ca persoana respectiva (sanatoasa, tanara, in putere) are nevoie de bani... Cat de mult suntem datori sa ii ajutam? Situatia asta dureaza de mai mult de un an de zile si ma simt pur si simplu folosita. De fapt m-am gandit sa pun punct unor imprumuturi (date) care isi tot prelungesc termenul de rambursare, dar sunt suparata, pentru ca ma simt manipulata. Daca eu nu as cere asemenea favoruri, poate nu ar trebui sa ma simt obligata sa raspund afirmativ la cererea de a da bani (cu imprumut sau de tot)... In plus nu mi se pare ca persoanele respective se roaga ele insele lui Dumnezeu pentru a le oferi o solutie, una dintre ele este genul care crede ca Dumnezeu este inima noastra si nu avem nevoie de biserica, de preoti, de ascultarea poruncilor lui Dumnezeu, ci are o gandire mai libera si proprie referitoare la Dumnezeu, increderea in sine, iubire etc.

M-as bucura sa aflu si parerile voastre la cele de mai sus. Nu vreau sa judec, nici sa fiu egoista. Dar nu vreau nici sa ma impovarez cu niste probleme care nu sunt ale mele.

Cred că e de preferat să ajuți mai puțin și să nu ai resentimente decât să ajuți mult dar să ai resentimente față de cei pt care te-ai jertfit fiindcă simți că te-au folosit. Fă și tu atât cât poți să faci, iar în rest refuză cât mai politicos posibil. Mai presus de orice nu îi judeca pentru insistențele lor. Pt început eu cred că dacă reușești să nu îi judeci deloc indiferent de cum se comportă cu tine, o să fie foarte bine chiar dacă îi ajuți mai puțin.

[Ekaterina]

Draga Annyta, rugaciunea este cel mai mare si puternic ajutor, mai mult de atat nu se poate, chiar daca cei din jur nu inteleg. Noi poate nici nu stim de cate suntem feriti prin rugaciune. Faptul ca esti intr-o randuiala, ai un serviciu, iti poti achita creditele, poti sa ajuti si pe altii, nu e putin lucru. Cat poti sa faci bine, sa ajuti, sa o faci cu inima deschisa. Bineinteles, ai dreptul sa ii directionezi acolo unde apreciezi ca este mai multa nevoie. In felul acesta cred sincer ca vei atrage milostivirea lui Dumnezeu.

Eu il iubesc tare mult pe parintele Paisie Aghioritul, pentru mine un Sfant. Parintele spunea mereu sa punem gandul bun inainte, in orice situatie. De aceea este bine cand vine un prieten sa se imprumute sa zici: Bine ca nu dau acesti bani pe medicamente si pot ajuta un prieten care are nevoie. Pe mine m-a folosit mult acest fel de a gandi. In antiteza cu acest mod de a intelege si privi lucrurile este vesnica nemultumire, care naste o stare de tulburare in suflet si nu il lasa pe om sa se bucure de tot ce are. Este bine sa vorbesti si cu duhovnicul si sa ii urmezi sfatul.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de Annyta

1. Mare tristete simt eu cand oameni apropiati, chiar cei din familie (parintii, bunica, sora) sunt impovarati de probleme si nu pot sa ii ajut. Cu rugaciunea da, staruiesc in rugaciune, si asa imi spune si parintele duhovnic sa fac, dar ei asteapta ceva mai "concret": sa muncesc cot la cot cu ei (la tara), sa ma marit ca sa le aduc un ajutor in gospodarie, sa ma restrang de la cheltuilei ca cine stie ce zile grele vin si e bine sa nu ne prinda nepregatiti, sa-i gasesc eu de lucru surorii mele...

"Ea partea cea bună şi-a ales" spune Domnul despre Maria cea care se ruga mult, sora Martei şi a lui Lazăr cel înviat.

Ba mama imi "reproseaza" ca daca merg asa des la biserica si ma rog, de ce nu ma ajuta Dumnezeu mai mult? Cum pot eu sa-i dau incredere si mangaiere si ajutor cand ea nu se abate deloc de la gandirea ei, fiind o fire mai autoritara si care se victimizeaza permanent?

"Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor, care nu lipseşte niciodată în nevoi" (Ps 46)

2. O alta categorie de apropiati sunt prieteni/ cunoscuti care se intind cu cererile de imprumuturi sau de ajutor banesc. Acum eu inteleg ca e bine si crestineste sa ii ajutam pe cei in nevoi, dar am ajuns sa fiu stresata ca sunt sunata pentru ca persoana respectiva (sanatoasa, tanara, in putere) are nevoie de bani... Cat de mult suntem datori sa ii ajutam?

"Cine nu vrea să muncească, nici să nu mănânce" le spune Apostolul grecilor din Salonic. Pesemne că ei aveau de pe atunci acelaşi chef de muncă precum grecii de azi din Salonic. Faţă de cei care nu pot munci, faţă de bolnavi, de bătrâni amărâţi, de tineri în formare, avem o datorie de buni samariteni. Dimpotrivă, a întreţine leneşi înseamnă a încuraja păcatul lenei.

In plus nu mi se pare ca persoanele respective se roaga ele insele lui Dumnezeu pentru a le oferi o solutie, una dintre ele este genul care crede ca Dumnezeu este inima noastra si nu avem nevoie de biserica, de preoti, de ascultarea poruncilor lui Dumnezeu, ci are o gandire mai libera si proprie referitoare la Dumnezeu, increderea in sine, iubire etc.

Greşiţi dacă credeţi că întrebarea cheie este: "cel care îmi cere ajutorul este creştin?" Samariteanul din parabolă era de altă religie (sau altă sectă a aceleiaşi religii) faţă de evreul căzut victimă a tâlharilor. Şi totuşi, l-a ajutat pe acela. De aici, înţelegem că Domnul vrea ca să îl vedem şi pe cel care nu e frate de credinţă cu noi ca pe aproapele nostru. Aşa începe parabola: "cine este aproapele nostru?". Aproapele nostru este sectantul rătăcit, care se va întoarce la Tatăl ca fiul risipitor. Aproapele nostru este ateul care suferă de nebunie, fiindcă spune în inima lui "nu există Dumnezeu". Aproapele nostru este oricine a căzut pradă furilor şi acum zace la pământ, deşi cei care ar fi chemaţi să-l ajute primii trec nepăsători pe lângă el.

[Demetrius]

În prealabil postat de Annyta

Am vrut sa raspund la mesajul acestui topic de cand a fost scris, apoi m-am razgandit.... in final voi veni cu niste ganduri care ma framanta...

M-as bucura sa aflu si parerile voastre la cele de mai sus. Nu vreau sa judec, nici sa fiu egoista. Dar nu vreau nici sa ma impovarez cu niste probleme care nu sunt ale mele.

Cred cu tărie că de cele mai multe ori este abuzată buna ta credință.
Ești fraieră și trebuiești ”jumulită” dacă nu faci diferența între nevoile și dorințele celor care te asaltează.
Dorințele trebuie să și le satisfacă ei, nimeni altcineva; cât privește nevoile, doar cele pentru care tu ești singura soluție, dar nu mereu.
Care sunt nevoile?
24. Cele mai de seamă lucruri în viaţa omului sunt apa, pâinea, haina şi o casă, pentru adăpost.(Sirah Ecc29,24)

Țin minte că în copilărie(noi fiind foarte săraci), venea un cerșetor cam o dată la zece zile și de fiecare dată mama îi dădea(sau mă trimitea pe mine cu) o felie dublă de pâine neagră pentru care mulțumea și pleca.

Va multumesc tuturor pentru raspunsuri!

Intr-adevar trebuie sa ii multumesc Domnului pentru ca "sunt intr-o randuiala" care imi permite sa am serviciu, sa-mi platesc darile samd. Si voi starui in rugaciune pentru mine si ceilalti.

Problema celor pe care ii stiu fara serviciu nu e neaparat lenea, ci orgoliul de a accepta un post mai prejos de pregatirea pe care ei o au. Dar orgoliul asta este si el o pacoste...

O saptamana buna va doresc tuturor!

În prealabil postat de Annyta

Va multumesc tuturor pentru raspunsuri!

Intr-adevar trebuie sa ii multumesc Domnului pentru ca "sunt intr-o randuiala" care imi permite sa am serviciu, sa-mi platesc darile samd. Si voi starui in rugaciune pentru mine si ceilalti.

Problema celor pe care ii stiu fara serviciu nu e neaparat lenea, ci orgoliul de a accepta un post mai prejos de pregatirea pe care ei o au. Dar orgoliul asta este si el o pacoste...

O saptamana buna va doresc tuturor!

Orice afirmaţie elaborează un adevăr relativ. O compexitate de factori cumulaţi crează un discomfort pe piaţa muncii din România. Prejudecăţile, părerea greşită că o persoană mai "trecută" nu poate da randamentul unei persoane tinere (dar care ascunde de fapt teama angajatorilor de persoane care îşi cunosc drepturile) şi multe altele. Dacă o persoană cu studii superioare merge să lucreze ca muncitor într-o fabrică de confecţii (de exemplu) acesta nu va fi acceptată. Dacă mai are şi peste 50 de ani...
Sunt multe impediamente.
Numai acei care nu au căutat cu disperare un loc de muncă nu le ştiu!

În prealabil postat de dorinastoica14

Orice afirmaţie elaborează un adevăr relativ. O compexitate de factori cumulaţi crează un discomfort pe piaţa muncii din România. Prejudecăţile, părerea greşită că o persoană mai "trecută" nu poate da randamentul unei persoane tinere (dar care ascunde de fapt teama angajatorilor de persoane care îşi cunosc drepturile) şi multe altele. Dacă o persoană cu studii superioare merge să lucreze ca muncitor într-o fabrică de confecţii (de exemplu) acesta nu va fi acceptată. Dacă mai are şi peste 50 de ani...
Sunt multe impediamente.
Numai acei care nu au căutat cu disperare un loc de muncă nu le ştiu!

Si dumneavoastra aveti dreptate. Eu mi-am spus parerea, dar intr-adevar pot sa vad gresit situatia. E greu cu locurile de munca in ziua de azi...