Predica de azi

[cristiboss56]

Să ne rugăm cu evlavie la Sfântul Ioan Gură de Aur. El este "apostolul pocăinţei, care se roagă în faţa Preasfintei Treimi pentru noi toţi". Să imităm curajul lui, tăria lui, nevoinţa lui şi sfinţenia vieţii lui. Să ne aducem aminte că el a contribuit la încreştinarea ţării noastre şi mai ales a Dobrogei, unde trimitea misionari să încreştineze pe daci şi pe sciţi şi avea prietenie cu episcopul de Tomis, Teotim I, cu Sfântul Ioan Casian şi cu călugării sciţi.



Iubiţi credincioşi,



Astăzi Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare sărbătoreşte pe marele luminător şi dascăl al lumii, pe stâlpul şi întărirea Bisericii, pe propovăduitorul pocăinţei care a fost Sfântul Ioan Gură de Aur.



Este cu neputinţă a vorbi după vrednicie despre viaţa, învăţăturile şi suferinţele acestui prealuminat ierarh al Bisericii lui Hristos. Aşadar să spunem pe scurt viaţa, faptele şi învăţăturile Sfântului Ioan Gură de Aur, spre lauda lui Dumnezeu şi folosul sunetelor noastre.



Acest mare ierarh s-a născut în Antiohia Siriei, din părinţi necredincioşi, care ţineau de credinţa elinească. Tatăl său, dregător împărătesc, se numea Secund, iar mama sa se numea Antuza. Îndată după naştere tatăl său a murit, iar mama sa, renunţând la căsătorie, s-a jertfit pentru el. Când a ajuns în vârstă, a fost dat la învăţătura înţelepciunii elineşti lui Libanie sofistul şi Andragatie filosoful, deprinzând de la ei frumoasa vorbire şi filosofia. Apoi, cunoscând pe adevăratul Dumnezeu, a lepădat credinţa elinească şi a primit botezul de la Meletie, episcopul Antiohiei. Apoi, cu darul lui Dumnezeu, s-a botezat şi mama lui.



După ce îşi continuă studiile la Atena, se întoarce în patrie la Antiohia şi îngrijeşte de mama sa, până ea se duce la Domnul. Apoi, renunţând la deşertăciunea acestei vieţi, o părăseşte şi intră în nevoinţa monahală, la o mănăstire din apropiere. În puţină vreme a sporit atât de mult că întrecea pe toţi ceilalţi cu râvna, cu rugăciunea, cu smerenia şi dragostea. Tot din tinereţe fericitul Ioan a început a scrie şi cărţi de învăţătură creştină pentru preoţie, pentru smerenie şi pocăinţă, precum şi o epistolă către monahul Teodor, plină de mult folos, pentru că avea de la Dumnezeu darul învăţăturii şi al mângâierii Sfântului Duh. Despre acest dar s-au descoperit unui monah cuvios cu numele Isihie, care vieţuia în aceeaşi mânăstire, următoarele:



Într-o noapte, rugându-se mult, a fost răpit cu mintea la cer şi a văzut o vedenie ca aceasta: Doi bărbaţi luminati, pogorându-se din cer, îmbrăcaţi în haine albe şi strălucitoare ca soarele, au intrat la fericitul Ioan, unde el îşi făcea rugăciunile sale. Unul din ei ţinea o hârtie scrisă, iar altul nişte chei. Ioan, văzându-i pe dânşii, s-a înspăimântat şi s-a închinat până la pământ, iar ei luându-l de mână, l-au sculat, zicând: "Nădăjduieşte şi nu te teme!" Ioan a zis către dânşii: "Cine sunteţi voi, domnii mei?" Iar ei i-au răspuns:



"Nu te teme, bărbatul doririlor celor bune, noule Daniile, întru care bine a voit a locui Duhul Sfânt, pentru curăţia inimii tale, pentru că suntem trimişi la tine de Marele Învăţător şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos".



Cel dintâi, întinzându-şi mâna sa, i-a dat hârtia, zicând:



"Primeşte hârtia aceasta din mâna mea, că eu sunt Ioan cel ce m-am rezemat pe pieptul Domnului, la Cina cea de Taină, şi de acolo am scos dumnezeieştile descoperiri. Domnul îţi dă ţie a cunoaşte toate adâncurile înţelepciunii, pentru ca să hrăneşti pe oameni, nu cu învăţătura hranei celei trecătoare, ci să astupi cu cuvintele tale gurile ereticilor şi ale iudeilor hulitori, care grăiesc fărădelegi asupra Dumnezeului nostru".



Apoi întinzând şi celălalt mâna, i-a dat cheile, zicând:



"Primeşte acestea, că eu sunt Petru căruia îmi sunt încredinţate cheile împărăţiei, îţi dă ţie Domnul cheile sfintelor Biserici, şi pe care vei lega, să fie legat, şi pe care vei dezlega, să fie dezlegat". Fericitul Ioan, plecându-şi genunchi, s-a închinat lor, zicând: "Cine sunt eu ca să primesc şi să port nişte slujbe mari şi înfricoşate ca acestea, fiind om păcătos şi mai nevrednic decât toti oamenii?"



Iar Sfinţii Apostoli, care se arătaseră, luându-l de mâna dreaptă, l-au ridicat, zicând: "Stai pe picioare, îmbărbătează-te şi te întăreşte şi fă cele poruncite ţie. Apoi nu tăinui darul dat ţie de la Domnul nostru Iisus Hristos, spre sfinţirea şi întărirea poporului Său, pentru care şi-a vărsat sângele Său, ca să-i mântuiască din înşelăciune. Grăieşte cuvântul lui Dumnezeu fără încetare. Adu-ţi aminte de Domnul, Care a zis: Nu te teme, turmă mică, căci a binevoit Tatăl vostru a vă da vouă împărăţia. (Luca 12, 32). Deci şi tu, nu te teme, pentru că a binevoit Hristos Dumnezeul nostru a sfinţi prin tine multe suflete şi a le aduce la cunoştinţa Sa. Vei avea multe necazuri pentru dreptate, dar să rabzi ca un diamant tare, pentru că aşa vei moşteni împărăţia lui Dumnezeu!"

[cristiboss56]

Părintele Cleopa - Predică la Sfântul Ioan Gură de Aur ( continuare )





Acestea zicând, l-au însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi, dându-i sărutare întru Domnul, s-au dus. Şi era fericitul Ioan ca o făclie în sfeşnic atât pentru călugării din mănăstire, cât şi pentru credincioşii care veneau la el să-i ceară ajutor. Incă s-a învrednicit şi de darul vindecării bolilor. A venit odată un om bolnav de cap să se vindece, iar Cuviosul Ioan i-a spus: "Dacă ai credinţă tare în Iisus Hristos şi părăseşti pentru totdeauna patimile care te stăpânesc, vei vedea slava lui Dumnezeu!" Bolnavul a răspuns:



"Cred, părinte, şi voi face tot ce-mi vei porunci!" Apoi apucând haina Sfântului Ioan, a pus-o pe capul lui şi s-a vindecat. Pe un altul l-a vindecat de lepră, iar pe un leu care ieşea la drum şi ucidea pe oameni, fericitul l-a ucis numai cu semnul Sfintei Cruci.



Dorind mai multă linişte, Sfântul Ioan s-a dus la pustie în munte şi s-a nevoit acolo singur doi ani de zile. Apoi, îmbolnăvindu-se, s-a reintors la mânăstire, iar patriarhul Flavian l-a hirotonit preot, deşi un timp a fugit de preoţie, socotindu-se ne*vrednic. Când i-a pus mâinile pe cap s-a văzut Duhul Sfânt ca un porumbel alb pe capul lui şi toti se minunau de acest mare har primit de la Dumnezeu. În fiecare sărbătoare Sfântul Ioan ţinea cuvânt de învăţătură în mânăstire şi mai ales în catedrala patriar*hală din Antiohia. Iar credincioşii alergau de pretutindeni să-i asculte cuvintele, căci curgeau ca un izvor de miere din gura lui şi hrăneau sufletele tuturor cu căldura credinţei şi a dragostei de Dumnezeu.



Odată, pe când predica în biserică, o femeie din mulţime, neînţelegând adâncul cuvintelor lui, a zis cu glas tare: Învăţătorule duhovnicesc, sau mai bine să-ţi zic Ioane Gură de Aur (greceşte se zice: "Hrisostom"), fântâna ta este adâncă iar funia minţii noastre este scurtă şi nu poate ajunge la adâncimea cuvintelor tale!



Din ziua aceea Sfântul Ioan este cunoscut în toată lumea sub acest nume, căci ziceau credincioşii din Antiohia: "Deşi o femeie a zis cuvintele acestea, dar Dumnezeu i-a dat acest nume!"



Iubiţi credincioşi,



Aşa de minunată a fost creşterea duhovnicească a Sfântului Ioan Gură de Aur, încât era renumit în toată Siria şi până la împăratul Arcadie din Bizanţ. Apoi, murind patriarhul Nectarie al Constantinopolului, toti l-au ales pe Sfântul Ioan patriarh în locul lui, prin pronia lui Dumnezeu şi cu sfat de obşte. Aceasta s-a întâmplat în anul 397, iar în februarie 398 a fost hirotonit episcop şi a urcat pe scaunul patriarhal. Timp de şapte ani, cât a fost patriarh, Sfântul Ioan Gură de Aur a uimit pe toţi cu nevoinţa sa aspră, cu adâncul învăţăturii, cu mila şi marea grijă pentru săraci, pentru văduve şi bolnavi.



Acest mare păstor al Bisericii lui Hristos postea foarte mult căci mânca pâine de orz şi apă, o dată pe zi, se culca pe jos sau rezemat de scaun, se îmbrăca cu haine din cele mai modeste şi dormea 2-3 ore pe noapte. Apoi citea şi cugeta ziua şi noaptea la Sfânta Scriptură şi învăţăturile Domnului şi ale Sfintilor Apostoli. Dar nu numai citea, ci predica permanent în biserică şi rostea cuvinte de învăţătură pline de înflăcărare ca un adevărat păstor cu inimă de preot şi cu gură de aur.



El nu vorbea învăţături înalte şi dogme greu de înţeles. Ci, mai ales, vorbea cuvinte de învăţătură morală, despre faptele bune, despre păcate care ucid sufletul, despre Rai şi iad şi despre Judecata cea de Apoi. Combătea mai ales lăcomia de avere, desfrânarea, zavistia şi ura dintre oameni. Iar dintre faptele bune vorbea cel mai mult despre pocăinţă, despre rugăciune, despre mergerea la biserică, despre iubirea aproapelui şi mai ales despre milostenie. Nimeni n-a vorbit mai mult şi mai frumos în Biserica lui Hristos despre pocăinţă şi despre milostenie ca Sfântul Ioan Gură de Aur. De aceea s-a şi numit de toţi "dascălul pocăinţei şi părin*tele săracilor".



Dar nu numai că predica Cuvântul lui Dumnezeu, ci împlinea şi cu fapta. Că nimeni nu era mai milostiv în Constantinopol ca Sfântul Ioan Gură de Aur. Apoi hrănea din averea Bisericii sute de săraci, bolnavi, văduve şi copii orfani. Apăra văduvele şi pe cei nedreptăţiţi la judecată, îngrijea de călugări şi de mânăstiri, făcea case pentru străini şi bolniţe pentru bolnavi şi rânduia peste tot preoţi şi episcopi buni, iar pe cei smintitori şi răi îi caterisea şi-i ex*cludea din preoţie.



De asemeni, Sfântul Ioan G ură de Aur a scris în viata sa zeci de cărţi de învăţătură, cărţi de predici şi cărţi cu explicarea Sfintei Scripturi, începând de la Facere şi până la Sfintele Evanghelii şi Epistolele Sfântului Pavel, pentru care avea o mare evlavie. Dintre toate o mică parte s-au tradus şi tipărit şi în limba română, precum: Mărgăritarele, Împărţire de grâu, Puţul, Comentarii la cele 14 Epistole ale Sfântului Apostol Pavel, Comentariu la Sfânta Evan*ghelie după Matei şi altele.



Din cauză că mustra în fată păcatul şi mai ales pe boieri, pe dregători şi pe cei ce făceau nedreptate săracilor şi văduvelor, s-au pornit cu mare ură şi zavistie asupra sa unii curteni din preajma împăratului Arcadie şi chiar împărăteasa Eudoxia, o femeie plină de mândrie şi de lăcomie. Încă şi unii episcopi şi clerici s-au unit cu împărăteasa împotriva Sfântului Ioan şi îl pârau la împăratul, cerând surghiunirea şi scoaterea lui din scaunul patriarhal. Apoi, când împărăteasa a luat cu sila via văduvei Calitropia şi aceasta a alergat la părintele săracilor, adică la Sfântul Ioan Gură de Aur, îndată păstorul cel bun a mustrat în biserică lăcomia Eudoxiei şi s-a dus la împăratul să ceară înapoi via văduvei.



Din ziua aceea împărăteasa cu toţi cei de un gând cu dânsa a convins pe împărat şi pe unii episcopi să scoată din scaun pe marele dascăl al Bisericii lui Hristos, pe Sfântul Ioan Gură de Aur, părintele săracilor şi propovăduitorul pocăinţei. Arcadie împăratul, crezând minciunile soţiei sale, în anul 403 a scos din scaun pe marele patriarh şi l-a trimis în Bitinia. Dar îndată s-a făcut un cutremur mare în Constantinopol şi Eudoxia a cerut împăratului să-l aducă pe Sfântul Ioan din nou în scaunul său. Dar n-a durat mult şi s-a pornit altă tulburare. Împărăteasa şi-a ridicat o statuie de argint nu departe de biserică şi se făceau spectacole în fala ei, încât nu se putea sluji sărbătoarea în biserică. Atunci Sfântul Ioan, mustrând această fărădelege cu aspre cuvinte, ca o practică păgână intrată în creştinism, împăratul cu toţi ai săi au trimis noaptea ostaşi înarmaţi şi au scos pe Sfântul Ioan Gură de Aur din biserică şi l-au dus în exil pe ascuns, tocmai în cetatea Cucuzo din Arabia. În urmă, mânia lui Dumnezeu a venit peste Constantinopol. Că un foc uriaş a ars acoperişul bisericii Sfânta Sofia şi o parte din clădiri şi din palatul împărătesc şi toţi au cunoscut că este pedeapsa Dreptului Judecător.

[cristiboss56]

Părintele Cleopa - Predică la Sfântul Ioan Gură de Aur ( ultima parte )





Marele ierarh al Bisericii lui Hristos a stat puţin la Cucuzo, apoi a fost trimis în Armenia. Căci, pătimind multe chinuri pe cale de la ostaşi, a slăbit de tot şi a rămas în oraşul Cumani. Simţindu-şi aproape sfârşitul, a săvârşit Sfânta Liturghie în biserica Sfântului Mucenic Vasilisc, s-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine, apoi, sărutându-i pe toţi, i-a binecuvântat şi făcându-şi semnul Sfintei Cruci şi-a dat sufletul în braţele lui Hristos, la 14 septembrie, 407, zicând aceste cuvinte: SLavă Lui Dumnezeu pentru toate! Este rugăciunea cea mai frumoasă care ne-a rămas de la acest mare ierarh.



Moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur au stat la Cumani 32 de ani, până ce împăratul Teodosie cel Mic le-a adus la biserica Sfinţilor Apostoli din Constantinopol.



După moartea sa, împărăteasa Eudoxia şi toţi cei de un cuget cu dânsa au fost aspru pedepsiţi şi scoşi din dregătorii, căci au ucis pe nedrept un aşa mare părinte şi luminător al Bisericii creştine. Apoi cu grele chinuri murind împărăteasa, i-a tremurat mormântul 32 de ani, până când moaştele Sfântului Ioan au fost aduse în Constantinopol şi atinse de mormântul ei, în semn de iertare. Aşa pedepseşte Dumnezeu pe cei ce se ridică împotriva Bisericii lui Hristos şi a slujitorilor Lui.



Episcopul Adelfie, iubind mult pe Sfântul Ioan Gură de Aur, s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu să-i descopere în care ceată de drepţi se află acest stâlp al Bisericii. Pe când se ruga în biserică, îngerul Domnului i-a arătat cetele sfinţilor şi ale drepţilor. Dar Sfântul Ioan nu era acolo. Şi s-a mâhnit Adelfie şi a început a plânge că nu l-a văzut pe părintele său sufletesc. "Pentru ce plângi?" l-a întrebat îngerul. Iar el a zis: "Pentru că nu am văzut pe Sfântul Ioan Gură de Aur!" Atunci i-a răspuns îngerul: "Pe Ioan vrei să-l vezi? Pe propovăduitorul pocăinţei? Pe acela nu-l poate vedea nici un om cât este în trup, căci el stă înaintea scaunului Preasfintei Treimi cu Heruvimii şi Serafimii, slăvindu-o neîncetat".



Iubiţi credincioşi,



Iată, pe scurt, viaţa plină de sfinţenie dar şi de grele încercări ale Sfântului Ioan Gură de Aur. Ne cucerim de viaţa lui înge*rească, de înţelepciunea lui duhovnicească, de cuvintele lui care întorc la pocăinţă şi mângâie sufletele. Dar mai ales ne uimim de râvna, de curajul şi de bărbăţia cu care a păstorit Biserica lui Hris*tos. El nu s-a uitat la faţa oamenilor, nu s-a temut de cei ce poartă, sabie, nu s-a biruit de daruri de laude şi de cele trecătoare. Ci a mărturisit pe Hristos cu putere şi îndrăzneală, a combătut păcatul şi l-a mustrat fără frică, necăutând la faţa omului, a rostit cuvânt de învăţătură cu timp şi fără timp şi a luat apărarea săracilor, a văduvelor şi a celor asupriţi. Cu acest mare ierarh şi păstor al Bisericii se împlinesc cuvintele Mântuitorului, Care zice: Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale. Iar cel plătit şi cel care nu este păstor şi ale cărui oi nu sunt ale lui, vede lupul venind şi lasă oile şi fuge şi lupul le răpeşte şi le risipeşte. Cel plătit fuge pentru că este plătit şi nu are grijă de oi (Ioan 10, 11- 13).



Sfântul Ioan Gură de Aur şi-a pus sufletul pentru oile sale. Şi a pus şi râvna şi mintea şi cuvintele gurii sale şi mâna cea grabnic scriitoare, şi averea Bisericii a pus-o în slujba sărmanilor şi curajul său l-a pus în apărarea adevărului şi mărturisirea lui Hristos. De acest fel de păstori are nevoie Biserica în zilele noastre, dacă vrem să ne izbăvim de secte, de beţie, de desfrâu şi nedreptate. Deci să-L rugăm pe Stăpânul secerişului să trimită lucrători buni la secerişul Său (Luca 10, 2). Este atâta neghină între oameni, atâta neunire între creştini, atâta dezbinare în unele familii şi atâtea patimi în inimile noastre! Oare când vom începe să lucrăm cu adevărat ogorul sufletelor noastre? Când vom începe a smulge patimile şi răutăţile din inimile noastre ca să intre Hristos în noi?



Să ne rugăm cu evlavie la Sfântul Ioan Gură de Aur. El este "apostolul pocăinţei, care se roagă în faţa Preasfintei Treimi pentru noi toţi". Să imităm curajul lui, tăria lui, nevoinţa lui şi sfinţenia vieţii lui. Să ne aducem aminte că el a contribuit la încreştinarea ţării noastre şi mai ales a Dobrogei, unde trimitea misionari să încreştineze pe daci şi pe sciţi şi avea prietenie cu episcopul de Tomis, Teotim I, cu Sfântul Ioan Casian şi cu călugării sciţi. Să nu uităm că avem în ţară numeroase biserici cu hramul Sfântului Ioan Gură de Aur şi Sfinţii Trei Ierarhi. Apoi să citim cuvintele sale de învăţătură care sunt dumnezeieşti. Iar când suntem în ispite şi necazuri să nu slăbim, nici să cârtim, că nu răbdăm noi mai mult decât au răbdat sfinţii. Să ne aducem aminte de sfaturile lui care încep cu pocăinţa şi rugăciunea şi se sfârşesc cu milostenia şi iertarea.



Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru pacea lumii şi pentru a ne rândui păstori sufleteşti cât mai buni. Să ne rugăm pentru toată lumea şi pentru părinţii noştri duhovniceşti, căci ei priveghează pentru sufletele noastre, ca cei ce vor da seama.



Încheiem cu îndemnul de a nu deznădăjdui în greutăţile şi suferinţele acestei vieţi. Ci să cerem în toate ajutorul de sus şi să repetăm cât mai des rugăciunea Sfântului Ioan Gură de Aur: Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Amin.



(Arhimandrit Cleopa Ilie, Predici la praznice împărăteşti şi la sfinţi de peste an, Editura Episcopiei Romanului, pp. 245-252)

[sophia]

Predica la Evanghelia de azi - cu tanarul bogat care dorea desavarsirea.

Ce am inteles eu:

Iisus i-a raspuns amintindu-i de cele 10 Porunci (sa nu ucizi, sa nu furi etc.).
Pe langa astea exista si El nu a mai amintit (se poate ca tanarul deja facea multe lucruri bune: post, rugaciune etc.)

Dar desavarsirea putea s-o obtina doar renuntand la toate averile lumesti si urmandu-l pe Iisus. Asta nu inseamna oare monahismul?
Sa renunti la lume si sa-L urmezi.

Nu mi-este clar nici cum au facut apostolii si altii asemenea lor. Ei au fost monahi pana la urma (castitate, fara familie, saracie, mergeau dupa Iisus si faceau ascultari).

Acum mantuire= desavarsire. Deci numai prin monahism? Asa se deduce prin pilda de azi.

Voi ce ati inteles?

[DragosP]

1. Domnul Iisus nu a amintit toate poruncile. Ci doar pe cele ce se referă la relaţiile interumane.
2. Pilda se referă la obţinerea desăvârşirii prin renunţarea la vicii şi patimi: în cazul de faţă tânărul (fiind probabil în floarea vârstei, trecut de adolescenţă) îşi dorea Împărăţia lui Dumnezeu, dar avea sufletul lipit de cele materiale şi negreşit trecătoare.
Nu poţi obţine mantuirea când eşti legat de ceva pământesc: avere, viciu, patimă etc.

[cristiboss56]

De eşti păstor si te vei duce acolo, vei vedea pruncul în colibă.
De eşti împărat, şi nu te duci acolo, şi porfira nu-ţi va folosi nimic.
De eşti înţelept, şi aceasta nu te poate împiedica, de a te duce acolo şi a te închina fiului lui Dumnezeu; căci aceasta foarte bine se potriveşte cu înţelepciunea, însă păzeşte-te, ca să nu zici ca Irod numai la arătare: „Şi eu voiesc să merg să mă închin lui", iar cu fapta să voiască a-l omorî.
Lui se asemănă toţi cei ce primesc Sfintele Taine cu nevrednicie, căci ei, zice Apostolul: „păcătuiesc în trupul şi în sângele Domnului" (I Cor. XI, 27). Ei au într-nşii un tiran, care se împotriveşte mesei lui Hristos, şi este mai cumplit, decât Irod, adică Mamona.
Iar noi, când avem aur, să-l jertfim lui Hristos.
Dacă acei varvari (străini) au adus lui daruri spre cinste, apoi cine esti tu daca niciodata nu ajuţi pe un nevoias?
Dacă aceia au făcut o cale atât de departata, spre a vedea pe nou-nascutul, apoi ce dezvinovăţire poţi tu aduce, tu, care niciodată nu poţi merge câţiva paşi, spre a cerceta pe un bolnav?
Aceia au dus aur, si tu nu dai nici măcar pâine.
Aceia s-au bucurat când au văzut steaua, iar tu vezi pe Insusi Hristos în persoana saracului si a golului, şi nu te misti.
Care dintre noi, cei ce am primit de la Hristos mii de binefaceri, a făcut de voia sa un asemenea drum, ca acei varvari, sau mai drept, ca acei prea înţelepţi între cei înţelepţi? Ce zic eu, un drum aşa de mare?
Multora li se pare prea departe a pune câţiva paşi până la Biserică, spre a vedea pe Domnul în peştera cea duhovnicească; dar lor nu le lipseşte puterea de a merge, când este vorba despre afaceri lumeşti, sau despre teatru, despre parăzi si despre petreceri. Nu merită oare acesta pedeapsă şi dojană?''



Să ne bucurăm de bucuria căreia ne-am făcut părtaşi prin Naşterea lui Hristos, şi pe Dumnezeu, Cel ce S-a făcut om, să-L proslăvim pentru această întrupare a Sa, şi după puterile noastre să-I aducem cinste şi mulţumire, însă lui Dumnezeu nu-I este plăcută altă mulţumire, decât aceea ca noi să ne mântuim sufletele noastre şi să ne silim a face fapte bune.

Aşadar, să nu fim nemulţumitori către Binefăcătorul nostru. După puterile noastre, toţi să-I aducem de toate: credinţă, nădejde, dragoste, înfrânare, milostenie, iubirea aproapelui.
(Cuvânt la ziua naşterii Domnului nostru Iisus Hristos al Sf Ioan Gura de aur(fragment)

Preadulcele nostru Mântuitor şi Dumnezeu, slavă veşnică Ţie!

[cristiboss56]

http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...X-b1-p2213.htm

„Este mai mic decât toate seminţele, iar dacă creşte, este mai mare decât toate buruienele” (Matei 13, 32)

Hristos zice că ceea ce se întâmplă cu grăuntele de muştar, se întâmplă şi cu propovăduirea Evangheliei. Ucenicii Lui erau cei mai slabi dintre toţi, cei mai mici dintre toţi, dar, totuşi, lucrând în ei o putere mare, Evanghelia s-a propovăduit în toată lumea.

La pilda grăuntelui de muştar, Domnul adaugă încă şi pe cea a aluatului, pe care l-a luat femeia şi l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce a dospit. Adică, precum aluatul dospeşte o cantitate mare de făină, aşa Apostolii, zice El, vor întoarce toată lumea.

Şi vezi înţelepciunea Lui! El alege pilde de la fire spre a arăta că, precum acelea se fac, adică creşterea grăuntelui de muştar şi dospirea întregii frământături, tot aşa va fi şi cu propovăduirea Evangheliei la toată lumea. Nici unul dintre Apostoli nu putea să-I stea împotrivă şi să-I zică: „Ce vom putea noi, doisprezece, aruncându-ne într-o aşa mare mulţime?”. Hristos le spune că tocmai prin aceea puterea lor va străluci mai mult, că ei, amestecându-se cu o mulţime aşa de mare, nu se vor nimici. Precum aluatul dospeşte frământătura atunci când se apropie de făină, şi nu numai că se apropie, ci se şi amestecă cu ea, aşa şi voi, atunci veţi birui pe vrăjmaşii voştri, când vă veţi amesteca şi vă veţi topi cu dânşii [adică: îi veţi ierta şi îi veţi iubi].

Şi precum aluatul, deşi se ascunde în făină, nu piere acolo, ci în curând face totul asemenea lui, în acelaşi chip va fi şi cu propovăduirea Evangheliei. „Aşadar nu vă temeţi – voieşte să zică Hristos -, căci Eu, deşi v-am spus mai înainte că veţi trece prin multe necazuri, totuşi veţi birui şi veţi străluci”.

Nu te mira că Domnul, vorbind despre împărăţia cerului, a întrebuinţat pilda grăuntelui de muştar şi a aluatului, căci El vorbea către oameni neînvăţaţi, care prin acest chip de învăţătură se înţelepţeau.

Iar cei necredincioşi trebuie să recunoască acum puterea lui Hristos, văzând că, în adevăr, aşa s-a făcut, precum El a spus. Ei trebuie să-L cinstească pentru două pricini: Pentru că a spus mai înainte, şi a împlinit El însuşi.

Încă şi astăzi amestecă pe adevăraţii Săi ucenici în mulţimea cea mare a lumii, pentru ca aceştia să împartăşească şi altora cunoştinţele lor cele mai bune.

Nu vă tânguiţi că numărul vostru este prea mic, căci puterea cuvintelor cucernice este mare, iar ceea ce o dată a dospit va sluji iarăşi de aluat pentru alţii. Şi precum scânteia, aprinzând lemnul, îndată se face o flacără mare, şi prin aceasta aprinde şi altele, aşa se întâmplă şi cu vorba cea cucernică, sau predica.

Dar pentru ce Hristos n-a întrebuinţat pilda focului, ci a aluatului? Focul nu lucrează totul prin sine, ci prin mijlocirea lemnului aprins; aici, însă, aluatul lucrează totul prin sine. Iar dacă doisprezece bărbaţi au învăţat toată lumea, gândeşte ce mare vinovăţie avem noi, credincioşii, care, fiind aşa de mulţi, nu putem aduce la calea cea dreaptă pe ceilalţi, pe cei necredincioşi, care stau încă afară. Şi noi putem fi aluat pentru mii de oameni.

Dar vei zice tu: „Aceia erau Apostoli!”. Şi apoi, ce? Oare, ei nu erau de aceeaşi fire ca şi tine? Nu petreceau şi ei în cetăţi? Nu mâncau şi ei ca noi? Nu lucrau şi ei cu mâinile lor? Oare, ei erau îngeri şi au fost pogorâţi din cer?

Dar zici tu: „Ei puteau săvârşi minuni!”. Dar nu minunile i-au făcut pe dânşii aşa de vrednici de mirare! Şi până când ne vom sluji de minunile lor, spre a acoperi propria noastră uşurătate a minţii? Iată, sunt o mulţime de sfinţi care n-au strălucit prin minuni. Dimpotrivă, sunt unii care izgoneau pe demoni, dar au căzut în păcat şi nu au fost cinstiţi, ci, dimpotrivă, au fost pedepsiţi.

Dar, oare, ce lucruri atât de mari au făcut Apostolii? Au nesocotit toate comorile pământeşti, n-au căutat slavă şi s-au lepădat de toate cele vremelnice. Dacă n-ar fi făcut acestea, ci ar fi fost robi ai poftelor, atunci chiar de ar fi sculat mii de morţi, totuşi nimic nu ar fi folosit. Mai mult, ar fi fost socotiţi ca nişte amăgitori. Viaţa cea dreaptă este cea care străluceşte peste toate şi atrage harul Sfântului Duh.

Ce minuni a săvârşit Ioan Botezătorul de a câştigat atâtea cetăţi? Cum că el n-a săvârşit nici o minune, ne spune Evanghelistul Ioan în cuvintele: „Şi mulţi veneau la El şi ziceau: Ioan nu a făcut nici o minune, dar toate câte a zis Ioan pentru Acesta au fost adevărate” (Ioan 10, 41).

Şi prin ce, oare, Ilie se făcuse vrednic de mirare? Negreşit, prin îndrăzneala lui înaintea împăratului; negreşit, prin râvna lui pentru Dumnezeu; negreşit, prin sărăcia lui, prin cojocul lui, prin peştera lui, căci el, după aceea, a făcut minuni.

Şi pentru care minune s-a uimit diavolul de Iov? Acesta n-a arătat nici o minune, ci o viaţă strălucită de fapta bună şi o răbdare mai tare decât oţelul.

Ce morţi au înviat, oare, Avraam, Isaac şi Iacob? Ce leproşi au curăţit? Ba încă minunile par a vătăma, dacă nu sunt unite cu privegherea şi cu smerenia.

Şi când Hristos a dat povăţuiri ucenicilor Săi, nu le-a zis: „Faceţi minuni, ca să le vadă oamenii”, ci le-a zis: „Aşa să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă ei faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Încă şi lui Petru, El nu i-a zis: „De Mă iubeşti, fă minuni”, ci: „Paşte oile Mele” (Ioan 21, 15). Şi pentru ce, Hristos, cu deosebire, îl alese pe dânsul, pe Iacov şi pe Ioan? Poate pentru minunile lor? O, nu! Toţi Apostolii curăţau leproşi, înviau morţi, şi toţi dobândiseră de la Dânsul aceeaşi putere. Aşadar, pentru ce aceşti trei erau deosebiţi? Pentru iscusinţa sufletului lor.

Vezi că mai mult decât toate este de trebuinţă viaţa îmbunătăţită şi dovada prin fapte, căci: „Din roadele lor îi veţi cunoaşte pe dânşii” (Matei 7, 16).

Dacă te-ar lăsa cineva să alegi: sau morţi să înviezi în numele lui Iisus, sau să mori pentru numele Lui, tu ce ai alege? Negreşit aceasta din urmă, căci este o faptă mântuitoare, iar cealaltă este doar o minune. Şi dacă cineva te-ar lăsa să alegi între puterea de a preface fânul în aur şi puterea de a socoti toate bogăţiile ca pe fân, nu ai alege, oare, pe aceasta din urmă? Negreşit, numai aceasta ar câştiga pe oameni. Dacă ei te-ar vedea făcând aur din fân, ar creşte numai lăcomia lor de avere, şi toţi ar vrea să înveţe acel meşteşug, ca Simon Magul (Fapte 8, 19); iar dacă te-ar vedea dispreţuind bogăţiile, repede s-ar slobozi şi ei de boala lăcomiei lor.

Vezi că vieţuirea valorează mult şi este un propovăduitor vorbăreţ? Când zic vieţuirea, nu înţeleg că cineva trebuie să trăiască în sac şi în cenuşă, ci înţeleg nesocotirea comorilor pământeşti, iubirea aproapelui, milostenia, hrănirea celor flămânzi, biruirea mâniei, lepădarea de slava deşartă, alungarea pizmei. Hristos zice lămurit: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29).

Aşadar, dacă tu vrei să te asemeni Apostolilor, nimic nu te opreşte. Nu ai nevoie de darul minunilor. Dacă ai nimicit păcatul din tine, dacă ai sfărâmat puterea satanei, ai călcat pe capul lui, ai slăbit puterea lui, i-ai împrăştiat oastea, atunci ai săvârşit cea mai mare minune. Prin aceasta s-au făcut mari şi Apostolii, precum spune Petru: „Noi am lăsat toate, şi am urmat Ţie” (Matei 19, 27). Întru aceasta să urmăm şi noi lor, să ne lepădăm de cele vremelnice, să ne dăruim lui Hristos, pentru ca noi, împreună cu Apostolii, să ne facem părtaşi vieţii veşnice, prin harul şi bunătatea lui Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava, în vecii vecilor. Amin.

din volumul “Predici la duminici si sarbatori”

[tabitha]

de Eugen Tănăsescu, preot și blogger pe Adevărul

Duminica aceasta, Evanghelia ne aminteşte un eveniment important: începutul propovăduirii Domnului Hristos. Adică un mesaj, ca o scrisoare deschisă, adresată tuturor. Ea este valabilă şi astăzi, mai ales pentru cei ce încă nu iubesc Biserica, pe Hristos şi pe Dumnezeu.

Un coleg jurnalist mi-a pus odată o întrebare: dacă aş fi pus faţă în faţă cu cei ce nu iubesc Biserica, ce le-aş spune? Cred că acum e un moment bun să dau acest răspuns, în mod public, folosind oportunitatea acestui blog. Iată ce le-aş spune.

Fraţii mei.

Mai întâi, e dreptul vostru să alegeţi ce anume iubiţi şi ce nu. Aici se vede clar că Dumnezeu este iubire, pentru că, deşi ne iubeşte şi ne-a dăruit libertatea, totuşi nu se răzbună pe noi şi ne aşteaptă, asemeni unui părinte care-şi iubeşte fiii. Câtă vreme trăim, avem timp să înţelegem că este nefiresc să nu iubim Iubirea.

Apoi, celor dintre voi care cred că Dumnezeu nu merită iubirea lor, datorită unor necazuri sau nedreptăţi din viaţă, le spun că niciodată Dumnezeu n-a dorit răul cuiva. Căci Iubirea nu poate dori răul asupra celui iubit. Aşa cum nici noi n-am face rău celor ce-i iubim. Dimpotrivă. El Însuşi suferă cu fiecare suferinţă de-a noastră, cu fiecare nedreptate ce ni se face, cu fiecare faptă rea pe care o săvârşim, pentru că noi înşine suntem făcuţi după chipul Său. Prin urmare ar fi ilogic ca El să dorească răul a ceva ce este al Său. Dacă n-a ezitat să se răstignească pentru noi pe Cruce, cum oare ne-ar dori răul?

Continuarea aici : http://adevarul.ro/cultura/spiritual...1f5/index.html

[cristiboss56]

DUMINICA VAMESULUI SI FARISEULUI !



“Se apropie Postul Mare, vreme de rugaciune si pocainta, vreme foarte insemnata a vietii noastre – fiindca ce lucru poate fi mai insemnat pentru crestini decat rugaciunea si pocainta?

Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa. (Lc. 18,10-14)

Prin pilda despre vames si fariseu, ea ne insufla ca cea mai de nadejde cale pentru a ne strapunge este nimicirea in noi insine a parerii de sine fariseice si inradacinarea in inima a tanguirii de pocainta a vamesului: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!“

Sa luam lectie de la vames si fariseu si sa invatam aceasta lectie. Ea este scurta: nu te nadajdui in dreptatea ta, ci, cu toata bogatia faptelor tale bune, toata nadejdea mantuirii sa ti-o pui in milostivirea lui Dumnezeu, strigand din adancul sufletului: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!“

Osteneste-te si lucreaza Domnului cu osardie, dupa toata largimea poruncilor Lui – insa nadejdea mantuirii sa ti-o pui – toata — in milostivirea lui Dumnezeu. Niciodata nu vei ajunge sa fii indreptat in ochii lui Dumnezeu intotdeauna si in toate: de aceea, oricat ai parea de indreptat pe dinafara, nu inceta niciodata sa strigi din inima: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!“
Iata lectia: pecetluiti-o in inimile voastre! Drept mijloc, iata ce sa faceti: parcurgeti repede in gand viata voastra si uitati-va daca nu sunt in ea pacate – cu cuvantul, cu fapta si cu gandul. O! Fireste, se vor gasi in ea multime de pacate! Dar daca lucrurile stau asa, cum sa nu strigam fiecare: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!”?



In cantarile bisericesti, fariseul este asemanat cu cineva care pluteste pe mare intr-o corabie, iar vamesul care se urgisea pe sine – cu cineva care face acelasi lucru intr-o barca proasta. Pe cel dintai insa l-a inecat furtuna inaltarii de sine lovindu-l de stanca trufiei, iar pe cel din urma seninul adanc al urgisirii de sine si suflarea lina a suspinelor de pocainta l-au dus fara primejdie la limanul indreptarii dumnezeiesti.
In aceleasi cantari, fariseul mai este asemanat cu cineva care merge in car, iar vamesul – cu cineva care merge pe jos. Cel din urma, insa, adaugand la strapungere smerenia, a luat-o inaintea celui dintai, care si-a pus in cale stancile laudei de sine.
Auzind asemenea indemnuri, fratilor, inteleptiti-va pentru a alerga in asa fel incat sa ajungeti la tinta.
In voi mare sa fie lacrimile, luntre – defaimarea de sine, vanturi – suspinele, iar glas al vamesului – toate cele pe care le-ati randuit pentru plutire. Si fara indoiala veti ajunge la limanul milostivirii lui Dumnezeu si veti atinge grabnic tarmul indreptarii, unde veti gusta dulcea tihna a constiintei intru atotiertarea lui Dumnezeu.
Datori suntem cu totii sa ne plecam capetele adanc si sa ne atintim privirile in pamant inaintea maririi slavei lui Dumnezeu, aminte aducandu-ne de pacatele noastre fara numar si temandu-ne de mania lui Dumnezeu: iata ce ne invata aceasta sfanta pilda a lui Hristos despre vames si fariseu. Deci sa ne-o amintim intotdeauna si mai ales cand vom incepe nevointa pocaintei in zilele Postului Mare. Sa ne rugam asa cum s-a rugat vamesul, si Domnul ne va milui, si ne va indreptati, si ne va da harul Sfantului Duh.
Sa ne daruiasca acest mare bine noua, tuturor, preaindurata bunatate a lui Dumnezeu! Amin”.
(din: Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”

[glykys]

Si cum pericopa de astazi a fost centrata pe rugaciune, la predica din biserica mea s-a evocat aceasta pilda amuzanta pe care o puteti urmari incpand cu minutul 16 - http://www.youtube.com/watch?v=_p5tv...=RDLF0EzlTCRVg