Psihologie - întrebări

[ioan67]

În prealabil postat de AlinB

Si de ce ar fi fost o experienta pozitiva din moment ce te-a doborat?

Nu demonstreaza asta cumva, ca o diplomna nu e suficienta pentru a atesta capacitatea de a lucra cu (de)caderile sufletului omenesc, puternic subrezit in relatia cu Dumnezeu?

Nu m-a doborât; m-a odihnit, m-a învăţat încă mai mult şi m-a înălţat.

Demonstrează ce e folositor pentru mine, după înţelepciunea sufletului şi după grija lui Dumnezeu pentru robii lui.
Nicidecum altceva.

[stefan florin]

În prealabil postat de ioan67

P.S. Eu am lucrat ca psiholog consilier, însă adeseori ca psihoterapeut cu oamenii pe care nu-i mai voia nimeni. Am suferit împreună cu oameni consideraţi prea rezistenţi la terapie, incurabili etc. Mi-i pasau "boşii", eu lucram cu resturile, cu eşecurile de la coşul de gunoi (cum sunt consideraţi unii semeni de către alţi semeni, vai!)... Mulţumesc Bunului Dumnezeu că mi-a dăruit experienţa asta! Dar am obosit, cu vremea, m-am îmbolnăvit sufleteşte, am devenit dependent de alcool într-un timp. Şi am hotărât să renunţ şi să am grijă un pic de mine şi de cei din familie. Între timp muriseră unii, îmi pierdusem fiul şi mă simţeam foarte vinovat... Eram în doliu mare.
Nu cred că voi mai reveni în consiliere şi/sau psihoterapie. Poate în învăţământ, iarăşi, în psihopedagogie şi mai ales la scris. Pregătesc un manual şcolar, deocamdată şi un mic dicţionar pentru elevi şi studenţi. Mai lucrez la o chestie originală, fără precedent la noi, anume pe erorile în jocul de şah (tocmai m-am amuzat azi-noapte la gherlele lui Magnus Carlsen şi Karjakin). Am luat deja un premiu internaţional pe o cercetare legată de asta..:)
Şi sper să scriu, cândva, un manual de psihologie introductivă pentru ...creştini!...:)

sa-ti ajute bunul Dumnezeu sa duci la capat proiectele propuse

[AlinB]

În prealabil postat de ioan67

P.S. Eu am lucrat ca psiholog consilier, însă adeseori ca psihoterapeut cu oamenii pe care nu-i mai voia nimeni. Am suferit împreună cu oameni consideraţi prea rezistenţi la terapie, incurabili etc. Mi-i pasau "boşii", eu lucram cu resturile, cu eşecurile de la coşul de gunoi (cum sunt consideraţi unii semeni de către alţi semeni, vai!)... Mulţumesc Bunului Dumnezeu că mi-a dăruit experienţa asta! Dar am obosit, cu vremea, m-am îmbolnăvit sufleteşte, am devenit dependent de alcool într-un timp.

Pai ai lasat sa se inteleaga ca este o relatie cauza efect.
Nu din cauza ca ai lucrat cu oamenii astia te-ai imbolnavit sufleteste?

[Omul care rade]

În prealabil postat de AlinB

Pai ai lasat sa se inteleaga ca este o relatie cauza efect.
Nu din cauza ca ai lucrat cu oamenii astia te-ai imbolnavit sufleteste?

Cu riscul de a fi off-topic, o sa intervin cu un comentariu asupra lucrurilor spuse de tine si de Ioan67. Este dificil sa lucrezi cu oameni care sufera. Exista oameni ce sufera din cauza unei boli, boala ce-i macina, ce le slabeste speranta ca poate exista ceva bun in viata aceasta, iar suferinta ii acapareaza, ii inghite, ii schimba. Vorbind strict dpdv medical, asemenea oameni pot fi abordati in doua modalitati:
1) te dezumanizezi ca individ si ii privesti strict obiectiv, devenind astfel capabil sa poti trata un om bolnav, dar fara sa iti pese cu adevarat ce se va intampla cu el, daca suferinta lui il va conduce intr-un final intr-o campie verde sau il va duce si mai adanc in durere. Foarte multi medici aleg aceasta cale, este mai usoara.
2) alegi sa suferi alaturi de el, sa ramai uman, sa iti pese. Daca alegi aceasta cale, este important sa intelegi suferinta si sa stii sa o folosesti spre folosul tau, altfel te va distruge (va aparea senzatia inutilitatii, depresia, alcoolul, si restul se subintelege). Este un drum f dificil si nu multi reusesc sa mearga pe aceasta cale, deoarece fiecare bolnav distrus de boala inseamna o suferinta ce-l va macina pe medic, il va face sa se descumpaneasca, dar, in acelasi timp, va fi elementul ce-i va da, intr-un mod paradoxal, curajul si vointa de a ajuta si mai multi bolnavi. Iar cel pe care va reusi sa-l ajute, caruia ii va alina suferinta, il va face sa se simta mult mai viu decat multi dintre noi si ii va unge sufletul cu cea mai pura liniste.

Asadar, in speranta ca nu am deviat prea mult de la subiect, daca un om stie sa lucreze corect cu situatiile ce ii aduc suferinta, acestea ii pot fi benefice si il pot ajuta sa devina mai bun si mai dornic sa ajute oamenii suferinzi. Doar ca este un drum dificil, iar oamenii, in general, aleg fara sa-si dea seama calea usaoara.

[AlinB]

Stiu chestiile astea, si probabil s-a intamplat varianta 2 dar nu pot intelege de ce ar fi asta o binecuvantare.

Ce te doboara nu te face mai puternic, chiar daca te mai si ridici..

[Omul care rade]

Eu nu pot sa spun ca este o binecuvantare, dar cred ca esenta este ca nu te doboara. E ca si cum ai avea ceva f greu pe umeri ce te apasa si te apropie de pamant din ce in ce mai mult, insa reusesti intr-un fel sa te ridici, sa iti intaresti vointa si sa mergi mai departe. Nu alegi sa fii doborat, sfaramat, ci alegi sa lupti in continuare. Iar asta cred ca te poate face mai puternic.

Dar, bineinteles, este doar o parere personala. Nu ma bazez pe nimic altceva atunci cand spun acest lucru. :)

[sophia]

Da, asa este. (ma refer la mesajul prim al userului Omul care rade)
Eu observ asta si la medicii care trateaza boli trupesti.
Mereu m-am intrebat de ce sunt atat de duri, de ce nu inteleg durerea (fizica si psihica) a pacientului, teama lui.
Si m-am intrebat ce sunt ei invatati la facultate.
Probabil ca li se preda un mecanism de autoprotectie ca sa spun asa.
Sunt invatati sa fie duri, sa considere numai corpul pacientului cumva.
In general nu stiu sa discute cu pacientul, mai ales sa le spuna diagnostice mai grele.
Nu stiu ce se intampla cu medici care lucreaza in domenii grele, de viata si moarte. Au un psiholog, un coaching. Una este sa lucrezi la maternitate si aduci copii pe lume, in oftalmologie etc si alta la urgente, terapie intensiva, oncologie etc.
Ce este in medicul ala care in fiecare zi stie ca ii va muri un pacient, ca nu-l poate salva?

Exista insa pericolul sa devii prea inuman si sa faci mai mult rau pacientului, decat bine. Trebuie un echilibru.

Am auzit ca exista multi psihiatri care se imbolnavesc in timp din cauza mediului (pacienti) in care lucreaza.
Imi inchipui ca un terapeut care sta si asculta problemele oamenilor, nu poate totusi ramane intact, il influenteaza si pe el.

Si totusi cred ca si medicii si terapeutii de suflete trebuie sa si inteleaga pacientul, sa-l asculte, sa-i inteleaga problema, teama. Si sa nu uitam si pe apropiatii lui.
Ca medicul are zilnic multi pacienti si cazuri grele, este ceva obisnuit. Dar pacientul si insotitorii lui este ingrozit/sunt ingroziti de diagnostic, de tratament, de urmari.

Eu sincer nu prea inteleg cand spune Ioan ca el nu a cunoscut pacientii, atunci cand a lucrat cu ei, nu vroia sa stie despre ei, ci doar anumite parti. Ca terapeut nu este posibil asa ceva.
Pentru ca trebuie sa intelegi pacientul pe ansamblu. Totul poate influenta suferinta omului: temperamentul lui, o trauma din copilarie, o greseala de gandire, sensibilitatea lui etc.

[ioan67]

În prealabil postat de stefan florin

sa-ti ajute bunul Dumnezeu sa duci la capat proiectele propuse

Amin!
Uite, acum poţi să mă ajuţi chiar tu!..:)
Pune o întrebare sau împărtăşeşte un gând al tău despre psihologie ca disciplină sau ca viaţă sufletească a omului.
Numai, te rog, să nu fie întrebări/cugetări prea "înalte", ci despre lucruri fireşti, de care avem parte fiecare în viaţa noastră. Sunt atâtea care ne alcătuiesc: gânduri, simţăminte, vreri, temeri, proiecte, relaţii, grupuri, însuşiri de personalitate, senzaţii, amintiri etc. etc. Psihologia cu asta se ocupă, cu viaţa omului concret aflat, ca subiectivitate unică, în relaţie cu semenii şi cu lumea/Creaţia întreagă.

[ioan67]

În prealabil postat de Omul care rade

Cu riscul de a fi off-topic, o sa intervin cu un comentariu asupra lucrurilor spuse de tine si de Ioan67. Este dificil sa lucrezi cu oameni care sufera. Exista oameni ce sufera din cauza unei boli, boala ce-i macina, ce le slabeste speranta ca poate exista ceva bun in viata aceasta, iar suferinta ii acapareaza, ii inghite, ii schimba. Vorbind strict dpdv medical, asemenea oameni pot fi abordati in doua modalitati:
1) te dezumanizezi ca individ si ii privesti strict obiectiv, devenind astfel capabil sa poti trata un om bolnav, dar fara sa iti pese cu adevarat ce se va intampla cu el, daca suferinta lui il va conduce intr-un final intr-o campie verde sau il va duce si mai adanc in durere. Foarte multi medici aleg aceasta cale, este mai usoara.
2) alegi sa suferi alaturi de el, sa ramai uman, sa iti pese. Daca alegi aceasta cale, este important sa intelegi suferinta si sa stii sa o folosesti spre folosul tau, altfel te va distruge (va aparea senzatia inutilitatii, depresia, alcoolul, si restul se subintelege). Este un drum f dificil si nu multi reusesc sa mearga pe aceasta cale, deoarece fiecare bolnav distrus de boala inseamna o suferinta ce-l va macina pe medic, il va face sa se descumpaneasca, dar, in acelasi timp, va fi elementul ce-i va da, intr-un mod paradoxal, curajul si vointa de a ajuta si mai multi bolnavi. Iar cel pe care va reusi sa-l ajute, caruia ii va alina suferinta, il va face sa se simta mult mai viu decat multi dintre noi si ii va unge sufletul cu cea mai pura liniste.

Asadar, in speranta ca nu am deviat prea mult de la subiect, daca un om stie sa lucreze corect cu situatiile ce ii aduc suferinta, acestea ii pot fi benefice si il pot ajuta sa devina mai bun si mai dornic sa ajute oamenii suferinzi. Doar ca este un drum dificil, iar oamenii, in general, aleg fara sa-si dea seama calea usaoara.

Da, în practică psihoterapeuţilor şi a medicilor se poate întâmpla şi ce spui tu, într-adevăr. Relaţiile umane sunt solicitante, cu atât mai mult cu cât un psi are de lucru cu "personalităţi dificile", cum se mai spune.
Tocmai din acest motiv, unii oameni evită să lucreze în terapie sau aleg clienţi mai "accesibili". Cei îndrăzneţi/curajoşi şi foarte iubitori se implică însă în relaţii foarte dificile şi pot suferi multe... Unii sunt luaţi ostatici, alţii sunt omorâţi sau, în cazul meu, pot fi otrăviţi ori drogaţi etc.
Dacă lucrezi, de pildă, cu un heroinoman, trebuie să ştii că eşti în pericol de moarte deoarece reţeaua în care trăieşte el îţi doreşte moartea. Ajutînd un heroinoman să scape de droguri şi de dileri înseamnă să falimentezi mulţi agarici care trăiesc din vânzarea de heroină. Nu bănuieşti până unde se întinde caracatiţa stpefiantelor la noi în ţară....

În general, psihoterapeuţii lucrează sub supervizare şi participă ei înşişi la şedinţele de consiliere în calitate de client, unde îşi împărtăşesc necazurile şi poticnirile profesionale. Nu poţi lucra singur, prea multă vreme. Un an e deja prea mult... Eu am lucrat aproape 20 de ani singur. Am greşit, ştiam asta dar nu bănuiam amploarea consecinţelor. Totuşi nu am avut de ales, din motive pe care le ţin sub tăcere mereu. Şi, mai ales, am intuit mereu cu claritate că de voi pierde într-un plan voi câştiga în altul, mult mai preţios. Şi aşa a fost, mulţumesc lui Dumnezeu!

În România sunt puţini psi veritabili, adică din aceia cu cabinet, cum am văzut în filme. Majoritatea se specializează pe ramuri secundare sau lucrează în învăţământ sau pleacă în alte ţări sau se apucă de alte joburi mai uşoare şi mai bănoase... Din totalul absolvenţilor unei facultăţi nu lucrează propriuzis mai mult de 10 la sută. Iar din aceştia abia de se încumetă un sfert să ia în serios meseria asta şi să o practice până la capăt - mă refer doar la psihoterapie.

[ioan67]

În prealabil postat de sophia

Eu sincer nu prea inteleg cand spune Ioan ca el nu a cunoscut pacientii...

...:) Dragă Sophia, a cunoaşte un om înseamnă altceva pentru mine decât pentru alţii. Aş vrea să îţi vorbesc mult, foarte mult pe tema asta dar nu e posibil acum...:)
UIte, îţi spun deocamdată atât: spre deosebire de cunoaşterea fizicalistă (clasică), unde obiectul cunoaşterii e văzut ca distinct/exterior faţă de cunoscător, în relaţia terapeutică avem de-a face cu o cunoaştere participativă. E acelaşi tip de intercunoaştere dintre om şi Dumnezeu, o lucrare plină de taină...
În psihologie nu "epuizăm" cognitiv obiectul cunoaşterii, ci îi sporim zările, nesfârşitul, libertatea dumnezeiască...:) O, astea sunt experienţe extraordinare, pe care doar practicîndu-le poţi să te dumireşti un pic. Iertare, nu ştiu cum să îţi spun acum.
P.S. Când iubeşti un om, cu tot sufletul, spune-mi: ce poţi să spui că "cunoşti" din el? Nu ai văzut că e o mirare continuă şi o sărbatoare? Ei, cam aşa e şi în relaţia psihoterapeutică.
Iar ceea ce poţi stabili relativ uşor (sunt nişte indici concreţi, nişte date uşor de diagnosticat şi evaluat) face parte doar din preambulul relaţiei, din reperele cele mai simple, de început. Aventura abia începe... Omul e o taină. Iubirea are multe, nesfârşite trepte şi provocări. E mereu o renaştere, o înviere şi multă, foarte multă durere şi chiar confuzie... Dacă nu ar fi Dumnezeu să ne poarte de grijă, noi am sfârşi cu toţii în tentativa de a iubi, umplînd iadul.