Tarile comuniste au cresteri economice intre 20-5%, China 75 de ani, RU 70 ani,RO 45

[PetruB]

1. Picatura chinezeasca
Cand se discuta despre o iminenta criza globala, prima grija a celor care directioneaza capital este situatia din China. Piata economica chineza este un factor semnificativ de risc pentru evolutia economiei mondiale, caci aceasta din urma este mai interconectata ca oricand. Iar China este cea de-a doua economie a lumii ca marime, si speranta numarul unu in termeni de crestere a PIB-ului global.

Se indreapta China catre o criza de amploare? Este oarecum antagonic a considera ca o crestere economica de 6,8% este semnalul unei crize iminente.Totusi, economia chineza se confrunta cu o incetinire a ritmului de crestere. In 2015, economia chineza a crescut cu 6,8%, cel mai redus nivel din ultimii 25 de ani, in timp ce in 2014, procentul a fost de 7,2% - aproximativ jumatate din valoarea inregistrata in 2007 (13.9%), anul de debut al celei mai recente crize economice globale.

Pentru anul 2016, estimarile FMI sunt in jurul a 6,5% - valoare considerata foarte buna pentru o economie dezvoltata. Dar economia chineza nu se incadreaza in categoria celor dezvoltate, ea confruntandu-se cu o perioada de tranzitie si de reforme, axate pe reducerea saraciei extreme (aproape 100 milioane de chinezi traiesc sub limita de saracie de 1 dolar/zi), si sustenabilitatea cresterii economice (in contextul dezvoltarii foarte rapide, care a atras o serie de dezechilibre: urbanizare fortata, adancirea diferentelor intre clasele sociale, poluare extrema, etc.).

Moneda chineza, yuanul, este a patra cea mai folosita valuta in lume si se estimeaza ca va depasi lira sterlina, ca grad de utilizare, pana la sfarsitul acestui an. Dar, este posibil sa se deprecieze. FMI a anuntat recent ca yuanul va fi introdus, incepand cu 1 octombrie 2016, in cosul SDR , alaturi de dolarul american, yenul japonez, euro, si lira sterlina.

Se remarca o tensiune intre cursul oficial al yuanului si cursul off-shore, lucru care indica iesiri masive de capital din China si atacuri speculative. De altfel, unul dintre obiectivele guvernului chinez este de a genera crestere economica prin limitarea investitiilor si incurajarea consumului. Insa consumul intern este anemic, iar calea cea mai usoara de crestere poate fi incurajarea exporturilor, care, pentru a deveni mai competitive, ar trebui sa se ieftineasca. Aceasta ieftinire este posibila prin deprecierea yuanului. De altfel, si parerea specialistilor este ca Banca Populara Chineza sa lase yuanul sa se deprecieze cu 10%-15%.

Yuanul chinezesc s-a apreciat foarte mult in ultimii 5 ani, strans legat de cursul dolarului, la un curs stabilit artificial de Banca Populara Chineza. Totusi, de la inceputul anului 2014, a inceput sa se deprecieze in raport cu dolarul american, cu 8% pana acum.

Si piata imobiliara chineza pare a fi supraevaluata, pe fondul cresterii masive a preturilor din anii 2000-2008, 2013 si 2015, in pofida corectiilor derulate in 2009, sau 2014, generate de politicile de acordare a creditelor imobiliare. Astfel, nivelul actual al preturilor activelor imobiliare ar putea antrena o noua corectie pe acest segment.

http://www.wall-street.ro/articol/Pi...a-globala.html

[PetruB]

Chinezii au crestere economica intre 20% si acum mimima de 6,8%.

Si aceasta de 75 de ani fara intrerupere.

Aici un grafic pe aceasta pagina.http://german.chinatoday.com.cn/Wirt...ent_569945.htm

Acum Chinezii vor sa reconstruiasca jumatate de Planeta. Orice tara care se retrage din alianta cu vesticii devine acum o tara unde se construieste si se construieste fara intrerupere.

Doar tarile care mai pastreaza alianta cu vesticii sunt impiedicate. Vezi Romania.

La fel si Uniunea Sovietica a avut cresteri economice de 20 la suta inainte de razboi si dupa razboi. Doar prin razboi au putut fi distruse fabricile lor.

Romania a fost tara latifundiala in 1944. si agrara. Aveam doar o fabrica sau doua, mai mari restul doar cotete.

In 45 de ani Comunistii au facut o tara industriala.

Chiar daca nu ne place si ne place gandul de capital. Adevarul tot trebuie spus.

[Florinvs]

In cazul Chinei, dupa nebunia asa-zisei "mari revolutii culturale" a lui Mao Zedong, nebunie care a generat mari distrugeri material si consecinte dramatice asupra poporului chinez, marele noroc a Chinei a fost omul cunoscut sub numele de Deng Xiaoping, care, la sfarsitul anilor 70, a initiat cea mai ampla si de success reforma economica, dintr-un stat communist!
Astazi in economia si societatea chineza sunt foarte multe elemente specific economiei de piata.

Moștenind o țara măcinată de tarele sociale și economice datorate Revoluției Culturale și altor manevre politice de masă ale erei Mao Zedong, Deng a fost nucleul celei de-a doua generații a conducerii Partidului Comunist Chinez.

Deng spunea că statul chinez se afla in primul stadiu al socialismului și deci datoria partidului era să perfecționeze socialismul în stil chinezesc. Această interpretare a marxismului reduce rolul ideologiei în gândirea economică și va duce la decizii politico-economice mult mai eficiente. Renunțând la valorile ideologice comuniste, chiar dacă nu la întreaga mostenire marxist-leninistă, Deng a decretat că „socialismul nu înseamnă împărțirea sărăciei”. Justificarea sa teoretică pentru acceptarea regulilor economiei de piață a fost urmatoarea: „Planificarea și economia de piață nu reprezintă diferențele esențiale între socialism și capitalism. O economie planificată nu este definiția socialismului, deoarece există planificare și în capitalism; de asemenea economie de piață există și în socialism. Planificarea și economia de piață sunt amândouă pârghii de control ale activității economice.

Îmbunatățirea relațiilor cu lumea exterioară a fost al doilea țel important al programului de reforme al lui Deng. Dar cele mai importante schimbări au fost în planul intern, și anume: sociale, politice, și cel mai evident, economice. Scopul reformelor lui Deng a fost exprimat prin „Cele patru direcții de modernizare”: agricultura, industria, știința – tehnologia și armata. Strategia pentru atingerea nivelului de națiune industrializată de tip modern a fost numită „economie socialistă de piață”.

Spre deosebire de alți lideri chinezi, cum ar fi Hua Guofeng, Deng credea că nicio teorie politică nu trebuie respinsă doar pentru că nu era asociată cu Mao, și, spre deosebire de alți lideri mai conservatori, cum ar fi Chen Yu, Deng nu se opunea unor reforme doar pentru că ele respectau principii ale economiei capitaliste. Aceasta flexibilitate în gândire este subliniată de declarații politice cum ar fi: „Nu trebuie să ne fie teamă să adoptam cele mai avansate metode de management aplicate în țările capitaliste... Chintesența socialismului este liberalizarea și dezvoltarea sistemelor de producție... Socialismul și economia de piață nu sunt incompatibile... Trebuie să ne ingrijoreze deviația înspre dreapta, dar cel mai important, trebuie sa ne îngrijoreze deviația spre stânga.”

Deși Deng a asigurat suportul teoretic și politic al reformelor sale, este recunoscut de către istorici că puține dintre ele au fost gândite de el insuși. De exemplu, premierul Zhou Enlai a inițiat cu ani în urmă „Cele patru direcții de modernizare”. În plus, multe reforme au fost implementate de lideri locali sub privirea deseori îngăduitoare a autoritaților centrale. Succesul acestor reforme a determinat introducerea lor pe scară din ce in ce mai largă, ajungându-se, în final, la implementarea lor la scară națională. Multe reforme au fost inspirate din experiența „Tigrilor din Estul Asiei” (termen care desemnează economiile din Taiwan, Hong Kong, Singapore și Coreea de Sud). Reiese un contrast izbitor față de modelul perestroika al lui Mihail Gorbaciov în care majoritatea reformelor au fost gândite de mentorul lor. Implementarea reformelor lui Deng se face de jos în sus spre deosebire de cazul URSS unde se făcea de sus in jos, ceea ce în final se dovedește un factor de succes.

Reformele lui Deng includ introducerea managementului centralizat de tip planificat al economiei de către tehnocrați cu studii economice, abandonându-se stilul economiei de campanie a lui Mao. Acest tip de management era bazat pe mecanismele pieței, spre deosebire de modelul sovietic.

Deng a încurajat decentralizarea în agricultură și dezvoltarea gospodăriilor individuale. La nivel local, stimulentele materiale și nu discursurile politice au fost folosite pentru motivarea forței de muncă, fiind chiar permis țăranilor să-și vândă produsele obținute din recolta proprie pe piața liberă.

Cea mai importanta mișcare în direcția reformatoare a fost aceea de a permite autorităților locale din orașe și provincii să investească bani în fabricile pe care le considerau cele mai profitabile, ceea ce a dus la dezvoltarea industriei ușoare. Acest lucru va duce la schimbarea strategiei de dezvoltare a economiei chineze spre creșterea industriei usoare și a exportului producției acesteia. Aceasta era, de altfel, calea optimă de dezvoltare pentru o țară în curs de dezvoltare cu o economie lipsită de capital. Cu o perioadă de dezvoltare scurtă, necesar scăzut de capital de pornire și cerere mare la export, industria ușoară va genera venituri importante, care vor fi reinvestite în unități de producție mai sofisticate si mai moderne. În contrast cu reformele din Iugoslavia și Ungaria, aceste investiții nu erau dictate de guvern. Capitalul investit în industria grea provenea în principal de la bănci, adică din depozitele bancare ale populației.

Aceste reforme au avut un real succes, realizând o adevarată revoluție industrială a Chinei. Ele au reprezentat reversul politicii economice izolaționiste a lui Mao. China a decis să accelereze procesul de modernizare prin mărirea volumului de tranzacții cu exteriorul, în special în scopul obținerii de tehnologie de la țările dezvoltate (Japonia și lumea occidentală). Consecința a fost atingerea țelurilor propuse în Cele patru direcții de modernizare prin atragerea de fonduri de investiții străine și trimiterea de oameni la specializare in management, marketing si tehnologie, ceea ce duce la accelerarea dezvoltării economice.

Deng a inființat o serie de zone economice speciale, unde investițiile străine și liberalizarea pieței au fost încurajate, atrăgând astfel multe companii străine.

Reformele s-au concentrat deasemenea pe îmbunătațirea productivității muncii. Au fost încurajate acordarea de prime în natura și au fost introduse sisteme de prime. Țăranii au fost încurajati să-și vânda surplusul de producție din gospodărie, ceea ce duce la creșterea consumului casnic deci la creșterea nivelului de trai, ceea ce constituie un suport politic pentru viitoarele reforme.

În ultimii peste 20 de ani, economia Chinei și-a menținut tendința de dezvoltare accelerată, forța sa economică sporind. În 2003, volumul economic global a situat China pe locul VII în lume, iar volumul comertului exterior - pe locul IV.

În urma dezvoltării constante a economiei, China a depășit etapa economiei marcate de penurie și a intrat într-o perioadă de abundență materială, fiind soluționate probleme importante pentru sute de milioane de persoane: hrana și îmbrăcămintea.

Deng s-a retras din Biroul Politic în 1987 și a părăsit ultimul său post oficial (președinte al Comisiei Militare de Stat) în martie 1990.

Ca urmare a reformelor lui Deng, China a avut și după moartea sa o creștere economică anuală de 8% având una dintre cele mai mari rate de creștere economică din lume. Inflația din anii de după reprimarea demonstrației de la Tiananmen a fost și ea combătută. Instituțiile politice au devenit o garanție a stabilității după ce Deng a înlocuit în rândul acestora pe țăranii-revoluționari cu tehnocrați cu studii superioare. Problemele sociale s-au atenuat odată cu creșterea nivelului de trai.

Reformele lui Deng au lăsat totuși o serie de probleme nerezolvate. Ca urmare a reformelor sale în direcția unei economii de piață a devenit evident la mijlocul anilor 1990 că multe întreprinderi de stat (aflate în proprietatea guvernului central și nu a autorităților locale) nu erau profitabile și trebuiau închise ca să nu devină adevarate găuri negre ale economiei. Mai mult decat atât, beneficiile reformei din agricultură își epuizaseră cursul, veniturile din agricultură fiind în stagnare, lasând liderii chinezi în căutarea de noi mecanisme de a dezvolta mediul rural, altfel riscând aparitia unor probleme sociale de masă.

[Florinvs]

In privinta fostei URSS, situatia economica si sociala de dupa moartea lui Stalin (si sfarsitul regimului criminal Stalinist), a fost urmatoarea:

-Sub conducerea lui Nikita Hrusciov (1953-1964)

Începând cu anii 1940, Hrușciov susținuse cultivarea porumbului în Uniunea Sovietică, ceea ce îi adusese porecla de kukuruznik („porumbistul”). În Ucraina el a înființat un institut al porumbului și a ordonat cultivarea a mii de hectare de porumb în „Pământurile Nedesțelenite”. În februarie 1955, Hrușciov a ținut un discurs prin care a susținut crearea în URSS a unei centuri a porumbului similară cu cea din Iowa, și o delegație sovietică a vizitat statul american în acea vară. Deși intenția lor era de a vizita doar ferme mici, șeful delegației a fost abordat de fermierul și negustorul de porumb Roswell Garst⁠, care l-a convins să vină în vizită cu delegația la marea fermă a lui Garst⁠.[154] Iowanul a vizitat la rândul său în septembrie Uniunea Sovietică, unde s-a împrietenit cu Hrușciov, iar Garst a vândut Uniunii Sovietice 4.500 t de porumb de sămânță. Garst i-a sfătuit pe sovietici să cultive porumbul în zona sudică a țării și să se asigure că au stocuri suficiente de îngrășământ, insecticide și erbicide.
Sovieticii nu i-au urmat indicațiile, întrucât Hrușciov dorea să cultive porumb chiar și în Siberia, și fără chimicalele necesare. Deși însuși Hrușciov avertiza împotriva celor „care ar vrea să cultivăm toată planeta cu porumb”, el era foarte pasionat de porumb, într-atât încât atunci când a vizitat un colhoz din Letonia, a afirmat franc că se aștepta ca cei din audiență să se întrebe probabil, „va spune Hrușciov ceva despre porumb sau nu?”] A spus, și i-a mustrat pe colhoznici că nu au cultivat mai mult porumb. Experimentul cu porumbul nu a avut mare succes, și ulterior își amintea că unii colhoznici cultivaseră prea mult porumb doar pentru a-i face pe plac, fără a pregăti corespunzător solul, și „ca urmare, porumbul cultivat ca nutreț a fost discreditat — și la fel și eu”.

Hrușciov a încercat să abolească Stațiile Mașini-Tractoare care nu doar că dețineau mare parte din mașinile agricole mari, cum ar fi tractoare sau combine, ci și efectuau servicii cum ar fi aratul. El a transferat echipamentele și funcțiile acestora direct colhozurilor și sovhozurilor.
După un test reușit implicând stațiile care deserveau fiecare doar câte un singur mare colhoz, Hrușciov a cerut o tranziție treptată — după care s-a răzgândit și a accelerat ritmul. În trei luni, peste jumătate din Stațiile Mașini-Tractoare fuseseră închise, iar colhozurile erau obligate să-și cumpere echipamentul, fără să primească reducere în schimbul casării mașinilor vechi sau defecte.
Angajații Stațiilor, nefiind dornici să se lege de colhozuri și să-și piardă statutul de angajați ai statului și dreptul de a-și schimba locul de muncă, s-au refugiat în orașe, ducând la o penurie de personal calificat să opereze mașinile. Costurile mașinilor, plus costul construcției de spații pentru garaj și de rezervoare de combustibili, a dus la sărăcirea multor colhozuri. Facilitățile pentru reprarații erau inadecvate. Fără Stațiile Mașini-Tractoare, piața sovietică a echipamentelor agricole s-a prăbușit, iar colhozurile nu mai aveau nici bani, nici achizitori calificați pentru echipamente noi.

Unul din consilierii lui Hrușciov a fost Trofim Lîsenko, care promisese mari creșteri ale producției cu investiții minime. Asemenea scheme erau atractive pentru Hrușciov, care a ordonat implementarea lor. Lîsenko a reușit să-și păstreze influența asupra lui Hrușciov în ciuda eșecurilor repetate; cum eșua un plan de-al lui, susținea altul. Influența lui Lîsenko a întârziat mult dezvoltarea geneticii în Uniunea Sovietică. În 1959, Hrușciov a anunțat planul de a depăși Statele Unite la producția de lapte, carne și unt. Oficialii locali, încurajați de Hrușciov, s-au angajat la planuri mari de producție. Aceste planuri s-au îndeplinit doar pe hârtie, obligând colhozurile să-și sacrifice vitele de prăsilă și să cumpere carne de la magazinele de stat pe care apoi s-o revândă guvernului, crescând artificial producția.

În iunie 1962, prețurile la alimente au fost crescute, în special la carne și unt (cu 25–30%), ceea ce a produs nemulțumiri. În orașul of Novocerkassk (regiunea Rostov) din sudul Rusiei nemulțumirile au escaladat, producând o grevă și o revoltă⁠ împotriva autorităților. Revolta a fost înăbușită de armată. Conform relatărilor oficiale sovietice, 22 de persoane au murit și 87 au fost rănite. 116 demonstranți au fost condamnați pentru implicarea în revoltă și șapte dintre ei au fost executați. Informațiile despre revoltă au fost complet suprimate în URSS, dar s-au răspândit prin Samizdat și au deteriorat reputația lui Hrușciov în Occident.

În 1963, Uniunea Sovietică a fost lovită de secetă; recolta a scăzut la 97.500.000 t de cereale de la maximul înregistrat în 1958 de 122.200.000 t. Au apărut cozi la pâine, fapt ce i-a fost ascuns lui Hrușciov la început. Nedorind să cumpere alimente din Occident,[166] dar pus în fața alternativei de a răspândi foametea, Hrușciov a epuizat valuta forte a țării, cheltuind o parte din rezervele de aur ale țării achiziționând cereale și alimente.


În 1950, Hrușciov a început un program de construcții de locuințe în Moscova pe scară largă. Mare parte din locuințe erau organizate sub forma unor blocuri de cinci sau șase etaje, care au devenit omniprezente în toată Uniunea Sovietică și multe sunt încă locuite și astăzi. Hrușciov a promovat folosirea plăcilor prefabricate de beton, accelerând mult construcția. Aceste structuri au triplat ritmul de construcție al clădirilor de locuințe din Moscova față de perioada 1946–1950, nu aveau ascensoare și nici balcoane, și au fost poreclite de oamenii din popor Hrușcebî⁠(ru), joc de cuvinte pe baza cuvântului rusesc pentru „ghetou”, trușcebî. Aproape 60.000.000 de persoane din fostele republici sovietice încă mai locuiesc în aceste blocuri.

Tentativele lui Hrușciov de reformă în industrie și în organizarea administrativă au creat probleme și mai mari. Într-o mișcare motivată politic de slăbire a puterii birocratice centrale, Hrușciov a renunțat în 1957 la ministerele industriale din Moscova și le-a înlocuit cu soviete (consilii) economice regionale (sovnarhoz). În era Hrușciov, s-a început edificarea de complexe de apartamente construite rapid, din elemente prefabricate.

Deși el a intenționat ca aceste consilii economice să răspundă mai mult nevoilor locale, descentralizarea industriei a dus la disfuncționalități și la ineficiență. Legată de această descentralizare, a fost decizia luată în 1962 de Hrușciov de a rearanja organizațiile de partid pe sectoare mai degrabă economice decât administrative. Această bifurcare a aparatului de partid în sectoarele agricol și industrial la nivelul provinciilor (oblast) și mai jos, a contribuit la dezorganizarea muncii oficialilor de partid de la toate nivelurile. Simptomatic pentru dificultățile economice a fost abandonarea în 1963 a planului septenal (1959 – 1965) cu doi ani înainte de termen.

Începând cu 1964, prestigiul lui Hrușciov a avut de suferit în multe sectoare. Creșterea industrială a scăzut, iar agricultura nu arăta vreun semn de progres. În domeniul politicii internaționale, ruptura chino-sovietică, criza Berlinului, și criza rachetelor din Cuba au dăunat statutului internațional al Uniunii Sovietice, iar eforturile lui Hrușciov de a îmbunătăți relațiile cu Occidentul au întâmpinat opoziția conducerii militare. Reorganizarea partidului din 1962 a adus dezordine în ierarhia sovietică de comandă.

Începând cu luna martie 1964, șeful Sovietului Suprem, Leonid Brejnev, a început să discute cu colegii săi înlăturarea de la putere a lui Hrușciov. Deși Brejnev s-a gândit la început să-l aresteze pe Hrușciov la întoarcerea dintr-o vizită în Scandinavia efectuată în iunie, el s-a hotărât să petreacă un timp convingând membrii Comitetului Central să susțină înlăturarea de la putere a lui Hrușciov, amintindu-și cât de crucială a fost susținerea CC-ului atunci când Hrușciov a învins complotul Grupării Anti-Partid. Brejnev a beneficiat de mult timp pentru a-și pune în mișcare conspirația; Hrușciov a lipsit din Moscova în total cinci luni între ianuarie și septembrie 1964.

Conspiratorii, în frunte cu Brejnev, prim-vice-prim-ministrul Alexandr Șelepin⁠, și președintele KGB Vladimir Semiceastnîi⁠, au acționat în octombrie 1964, în timp ce Hrușciov se afla în vacanță la Pitsunda, în Abhazia⁠. La 12 octombrie, Brejnev l-a sunat pe Hrușciov să-l anunțe că a doua zi va avea loc o ședință specială a Prezidiului, chipurile pe tema agriculturii.
Deși Hrușciov a bănuit care este motivul real al întâlnirii, el s-a dus la Moscova, unde a fost atacat de Brejnev și de alți membri ai Prezidiului pentru eșecurile politicilor lui și pentru ceea ce colegii săi considerau a fi comportament instabil. Hrușciov nu a opus multă rezistență și în aceeași seară l-a contactat pe prietenul și colegul său din prezidiu Anastas Mikoian, și i-a spus:


Sunt bătrân și obosit. Să se descurce ei. Eu am făcut principalul. Putea cineva să viseze să-i spună lui Stalin că nu mai este potrivit funcției și să-i sugereze să se retragă? N-ar mai fi rămas nici măcar o pată umedă acolo unde stăteai dacă ziceai așa ceva. Acum totul este altfel. Frica s-a dus, și putem vorbi ca egali. Asta e contribuția mea. N-o să mă lupt cu ei.

La 14 octombrie 1964, Prezidiul și Comitetul Central au votat ambele pentru a accepta demisia „voluntară” a lui Hrușciov pe motive de „vârstă înaintată și sănătate precară”. Brejnev a fost ales prim secretar (ulterior secretar general), iar Alexei Kosîghin i-a urmat lui Hrușciov în funcția de premier.

[Florinvs]

-Sub conducerea lui Leonid Brejnev (1964- 1982)

După 1964, primul Secretar al PCUS, Leonid Brejnev, și premierul Alexei Kosîghin s-au afirmat ca cei mai influenți politicieni în noua conducere colectivă. Dornic să evite greșelile lui Hrușciov, Brenev și Kosîghin , care reprezentau noua generație a tehnocraților post-revoluționari, au condus statul și partidul într-o manieră discretă și prevăzătoare.

Pe la mijlocul deceniului al saptelea, URSS era o societate industrializată complexă, cu o diviziune a muncii dezvoltată și cu o industrie răspândită și interconectată pe o uriașă întindere geografica, o forță militară care atinsese paritatea cu puterile occidentale. Reformele sociale și politice au fost în cea mai mare parte oprite, ceea ce a dus la apariția termenului de "stagnare" (застой, zastoi). În ceea ce privește economia, până când primul plan cincinal a fost stabilit de Gosplan prin procesul de planificare centralizată, (vezi și: Planificarea sovietică), Uniunea Sovietică era în principal o țară agrară, căreia îi lipseau elementele de industrializare specifice națiunilor occidentale. De aceea, scopurile planificării sovietice erau construirea unei puternice baze economice, dezvoltarea extensivă și mobilizarea resurselor. Uniunea Sovietică a clădit o industrie modernă mai rapid decât orice altă națiune de până atunci, dar cu uriașe costuri umane, deseori prin exploatarea muncii condamnaților din Gulag, și prin militarizarea fabricilor.

Sub conducerea lui Brejnev, economia sovietică încă nu își epuizase posibilitățile de creștere. Statul sovietic a îmbunătățit standardul de viață prin dublarea salariilor în mediul urban, prin creșterea cu 75% a veniturilor în mediul rural, construind milioane de apartamente individuale și prin fabricarea a mari cantități de bunuri de larg consum și de bunuri de folosință îndelungată.

Produsul industrial a crescut cu 75%. Uniunea Sovietică a devenit cel mai mare producător de petrol și oțel. Cei douăzeci de ani care au urmat morțiii lui Stalin] (1953) au fost cei mai buni din istoria țării pentru toate categoriile de cetățeni, privind din punct de vedere al nivelului de viață, stabilității și păcii.

Teroarea, foametea și războiul mondial au devenit doar niște amintiri urâte, în vreme ce valul istoriei se părea că se întorcea în favoarea Uniunii Sovietice. Statele Unite ale Americii erau împotmolite în recesiunea economică rezultantă a embargoului petrolier al OPEC, în inflația cauzată de cheltuielile guvernamentale excesive cerute de implicarea țării în războiul din Vietnam, fără să se mai menționeze încurcăturile generate de implicarea în război. În același timp, poziția Moscovei se întărea, câștigând noi poziții strategice prin victoriile obținute de regimurile pro-sovietice din lumea a treia. Vietnamul de Nord a învins în cele din urma SUA, iar Vietnamul s-a reunificat într-un nou stat comunist, în vreme ce noi mișcări insurgente marexiste apăreau în Africa, Asia de Sud-Est și America Latină.

În ultimii ani ai perioadei Brejnev, economia URSS-ului a încetat să se mai dezvolte, iar populația a început să pretindă tot mai multe bunuri de larg consum .

În anii postbelici, economia sovietică a întrat într-o perioadă de creștere intensivă bazată pe creșterea productivității, deosebită de creșterea extensivă din peroada stalinistă.

Cu cât economia sovietică devenea mai complexă, era nevoie de o tot mai complexă diversificare a cifrelor de plan, o tot mai bună comunicare între întreprinderi și ministerele planificatoare. Economia sovietică a devenit din ce în ce mai greoaie când a venit timpul să răspundă la schimbări, să adopte tehnologii noi și să acorde stimulente la toate nivelurile pentru mărirea productivității, eficienței și creșterii economice.

La nivel de întreprindere, directorii erau mai procupați de carierismul instituțional decât de creșterea productivității. Ei primeau salarii fixe și stimulente pentru îndeplinirea planului de producție, precum erau bonusurile la salariu, accesul la clinici speciale sau la case de odihnă cu regim închis. Îndeplinirea sarcinilor de plan nu aducea numai beneficii ci, de multe ori, și creșterea planurilor de producție peste capacitatea unităților economice.

De aceea, era de dorit din punct de vedere al directorilor ca planul de producție să fie depășit, dar nu cu mult. Întreprinderile își subestimau cu bună știință capacitățile de producție pentru a se târgui pentru cifre de plan mai avantajoase și mai ușor de îndeplinit.

O altă problemă era aceea că planurile de producție prevedeau numărul bunurilor care ar fi trebuit produse, nu și calitatea lor. De aceea, directorii erau tentați să îndeplinească planul de producție prin sacrificarea calității în favoarea cantității. O mare parte a producției sovietice era sub standardele internaționale de calitate.

[Florinvs]

Planificarea era foarte rigidă: directorii de unități economice nu aveau permisiunea să se abată de la plan, fiindu-le alocate anumite fonduri, materiale și forță de muncă. Ca rezultat, nu putea fi îmbunătățită productivitatea prin concedierea forței de muncă suplimentare, iar, pe de altă parte, în unitățile în care se ducea lipsă de mână de lucru nu puteau fi angajați muncitori în plus.

La nivel de întreprindere, nu exista nici un interes pentru aplicarea tehnologiilor care ar fi adus economii de bani, energie sau materii prime. Planificatorii mai degrabă ofereau prețuri scăzute consumatorilor (prețuri susținute prin subvenții), decât să încurajeze producătorii să producă la prețuri mai mici. Altfel spus, inovația tehnologică nu reușea de cele mai multe ori să facă procesele industriale mai profitabile pentru cei interesați.

În timpurile lui Hrușciov și Brejnev s-au făcut mari concesiuni consumatorilor: salariile muncitorilor erau relativ ridicate, în vreme ce prețurile erau menținute la niveluri scăzute în mod artificial prin mijloace administrative. Mai mult chiar, rata de creștere a veniturilor era mai ridicată decât cea a creșterii prețurilor și aceasta în ciuda productivității scăzute. Din această cauză, la un moment dat au apărut crize în aprovizionarea cu diferite bunuri de primă necesitate sau de folosință îndelungată.

Cursa inarmărilor era un alt element care destabiliza economia sovietică. Cu un venit național de maximum 70% din cel al Statelor Unite ale Americii, sovieticii cheltuiau cel puțin tot atât de mult ca americanii, forțând țara să folosească o cotă mult mai mare din resursele societății pentru susținerea sectorului militar.

După ce atmosfera politică a devenit tot mai relaxată după destalinizare, în rândurile funcționarilor din vârful ierarhiei partidului comunist a apărut o mișcare de reformă care a supraviețuit debarcării din 1964 a inițiatorului ei, Hrușciov.

Reformele anului 1965 orientate către piață, bazate pe ideile economistului sovietic Evsei Liberman, sprijinite de primul-ministru Alexei Kosîghin, au fost o încercare de restructurare a sistemului economic și de rezolvare a problemelor care apăreau tot mai des la nivel de intreprindere. Reformele lui Kosîghin făceau ca intreprinderile să aibă un control sporit asupra propriei producții și o anumită flexibilitate în ceea ce privește nivelul salariilor. Aceste reforme ar fi trebuit să asigure obținerea de profit la nivelul fiecărei întreprinderi, căreia i se permitea să rețină o cotă parte a banilor obținuți pentru a fi folosiți conform interesului propriu.

Până la sfârșitul celui de-al șaptelea deceniu al secolului trecut, Uniunea Sovietică avea încă rate de creștere mai mari decât ale țărilor occidentale. Unii specialiști ruși și sovietici au afirmat că reformele lui Kosîghin din 1965 – nu ale lui Gorbaciov douăzeci de ani mai târziu – au fost ultima șansă de salvare a conducerii birocratice sovietice, a sistemului economic de comandă și de protejare a populației de greutățile economice care au apărut înainte de venirea la putere a lui Gorbaciov.

Totuși, stilul noii conduceri punea anumite probleme pentru politicile de reformă. Conducerea colectivă căuta să reconcilieze numeroase interese a prea multe sectoare diferite ale statului, partidului și birocrației economice. În acest fel, ministerele planificatoare și armata – cele mai sensibile sectoare ale reformelor lui Kosîghin – au fost capabile să obstrucționeze în mod considerabil eforturile pentru reforme.

Temându-se de îndepărtatrea de politica de planificare detaliată centralizată de sus în jos, ministerele planificatoare – al căror număr creștea rapid – au reacționat pentru a-și apăra propria putere. Ministerele controlau aprovizionarea și răsplăteau creșterile performanței, aceasta fiind un element formidabil de puternic în controlarea societății sovietice. Pentru a-și menține controlul asupra industriei, planificatorii au început să conceapă instrucțiuni tot mai detaliate, care au întârziat reformele, împiedicând libertatea de acțiune a intreprinderilor.

Kosîghin, în acest timp, era lipsit de puterea și de sprijinul necesar luptei cu birocrația ministerială. De vreme ce aceste reforme erau menite să crească productivitatea prin debarasarea de forța de muncă suplimentară, sprijinul în rândurile muncitorimii a lipsit aproape cu desăvârșire. Nici chiar conducerile intreprinderilor, care ar fi trebuit să se folosească cel mai mult de aceste reforme, nu au acordat întreg sprijinul lor schimbărilor, temându-se de orice schimbare a unui sistem greoi, dar verificat.

În cele din urmă, în 1968, a apărut evenimentul Primăverii de la Praga, când perioada de liberalizare politică din Cehoslovacia a luat sfârșit pe 20 august prin intervenția a 200.000 de militari și 5.000 de tancuri ai Pactului de la Varșovia, conform a ceea ce avea să se numească Doctrina Brejnev.

Până la începutul deceniului al optulea, puterea partidului de influențare a birocrației economice și a armatei a scăzut în mod considerabil. Momentul favorabil pentru reforme a fost pierdut, Uniunea Sovietică intrând în perioada cunoscută ca stagnarea brejnevistă, orice reformă fiind amânată până la venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov.

Pe 25 decembrie 1979 Uniunea Sovietică invada Afganistanul. URSS a fost implicată într-un război care a costa viețile a aproximativ 15.000 de soldați sovietici și distrus numeroase vehicule blindate, avioane și alte materiale militare. Uniunea Sovietică avea să se retragă de-abia în 1989 din Afganistan.

În 1980, mișcarea reformistă Solidaritatea din Polonia a fost inăbușită de conducătorul guvernului comunist, Wojciech Jaruzelski, prin proclamarea legii marțiale. Comuniștii polonezi s-au temut că, în cazul continuării protestelor Solidarității, sovieticii ar fi putut declana o intervenție similară cu cea din 1968 din Cehoslovacia. Solidaritatea a supraviețuit însă anilor în care legea marțială a fost in vigoare, subminând în continuare influența sovietică asupra Poloniei.

Falsificarea sistematică a statisticilor nu face decât să ascundă costul din ce în ce mai ridicat al menținerii la nivel, iar sărbătorirea fastuoasă a celor 70 de ani ai lui Leonid Brejnev în 1976 nu-l împiedică pe ministrul agriculturii, Mihail Gorbaciov, să semnaleze într-un raport că grădinile individuale ale kolhoznicilor, care constituiau 4% din suprafața agricolă utilă, produceau atunci 47% din producția agricolă sovietică, ceea ce înseamnă că Uniunea producea doar 8% din potențialul său agricol. În consecință, în acei ani URSS era nevoită să importe grâu.

[Florinvs]

-Sub conducerea lui Iuri Andropov (1982-1984)

La două zile de la moartea lui Brejnev a fost anunțată alegerea lui Iuri Andropov în funcția de Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Odată ajuns la putere, Andropov a trecut rapid la promovarea în funcții de conducere a propriilor aliați. În iunie 1983, el și-a asumat postul de Președinte al Prezidumului Sovietului Suprem, devenind astfel șeful statului. Lui Brejnev i-au fost necesari 13 ani pentru a accede la acest post. În perioada scurtă în care a fost la conducerea URSS-ului, Andropov a schimbat peste jumate dintre miniștrii sovietici și dintre primii secretari republicani ai partidului și mai mult de o treime dintre șefii de departamente ai aparatului conducător al Comitetului Central. El a schimbat pe liderii în vârstă cu unii mai tineri și mai dinamici. Capacitatea lui Andropov de a reforma aparatul conducător al partidului și al economiei a fost grav afectată de sănătatea precară a liderului sovietic, ca și de influența rivalului său, Constantin Ustinovici Cernenko, șeful de cadre al Comitetului Central.

Politica internă a lui Andropov a urmărit restaurarea ordinei și disciplinei în societatea sovietică. El a evitat reformele politice și economice radicale, promovând în schimb o politică a onestității crescute în politică și experimente economice timide, similare cu cele asociate reformelor lui Kosîghin. În tandem cu aceste experimente economice, Andropov a lansat o campanie anticorupție care a atins vârfurile guvernului și partidului. Andropov a încercat de asemenea să întărească disciplina muncii.

În domeniul afacerilor externe, Andropov a continuat lini politică brejnevistă. Relațiile americano-sovietice s-au deteriorat rapid în martie 1983, când președintele Ronald Reagan a numit Uniunea Sovietică "Imperiu al răului". Sovieticii au reacționat imediat criticând anticomunismul "belicos, lunatic" al lui Regan.

Sănătatea lui Andropov s-a deteriorat rapid, el decedând în februarie 1984, după ce nu mai fusese văzut în public mai multe luni. Cea mai importantă moștenire care a lăsat-o a fost descoperirea și promovarea lui Mihail Gorbaciov. Începând din 1978, Gorbaciov a avansat în doi ani până la statutul de membru plin al Biroului Politic. Responsabilitățile sale în domeniul cadrelor de partid i-au permis să distribuie favoruri și să-și creeze legături care s-au dovedit utile atunci când s-a pus problema alegerii Secretarului General. În occident exista convingrea că Andropov îl pregătea pe Gorbaciov să preia funcția supremă în stat. Totuși, deși Gorbaciov a ocupat funcția de adjunct al Secretarului General de-a lungul întregii perioade de boală a lui Andropov, funcția supremă în stat a fost ocupată de altcineva în 1984.


-Sub conducerea lui Constantin Cernenko(1984-1985)

La 72 de ani, atunci când, după lungi discuții, i-a succedat lui Andropov, Constantin Cernenco era deja un om bolnav și incapabil să joace un rol hotărâtor în luarea de decizii. Totuși, perioada scurtă cât a fost la putere a adus câteva schimbări politice importante. Schimbările de personal și investigațiile legate de corupție au încetat. Cernenko a fost apărărtorul unor investiții crescute în domeniile industriei bunurilor de larg consum, serviciilor și agriculturii. În această perioadă, represiunea KGB a disidenților sovietici a crescut.

Deși Cernenko a cerut reluarea politicii de destindere, s-au făcut prea puține progrese pentru apropierea pozițiilor divergente ale principalilor actori de pe scena politică mondială. Uniunea Sovietică a boicotat Olimpiada de vară din 1984 din Los Angeles, ca răspuns la boicotul american din 1980 a Olimpiadei de vară de la Moscova. În vara anului 1984, Uniunea Sovietică a împiedicat o vizită în Germania de Vest a liderului est-german Erich Honecker. Luptele din Afganistan s-au intensificat, dar, târziu în toamna anului 1984, între SUA și URSS a intervenit un acord pentru reluarea discuțiilor pentru controlul armelor la începutul lui 1985.

Starea proastă a sănătății lui Cernenko au pus acut problema succesiunii în fruntea statului sovietic. Cernenko i-a asigurat lui Gorbaciov o poziție înaltă în partid care i-a permis acestuia din urmă să aibă o mare influență în Politburo. Gorbaciov a fost suficient de priceput pentru a câștiga sprijinul influentului ministru al afacerilor externe Andrei Gromîko în lupta pentru succesiune. Când Cernenko a murit în martie 1985, Gorbaciov era cel mai bine poziționat candidat în cursa pentru șefia Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.

[Florinvs]

Asadar, in momentul preluarii puterii de catre Mihail Gorbaciov, societatea si economia sovietica pierdusera deja "cursa" cu occidental, stagnarea afecta grav societatea si economia sovietica, care deja in 1985 mai functionau doar in virtutea inertiei.

Gravele nemultumiri si problem sociale , economice dar si de ordin national-etnic (politica de deznationalizare si rusificare fortata a popoarelor ne-ruse din URSS), faceau ca URSS sa semene cu o oala sub presiunea, la care era sufficient sa ridici capacul, ca sa dea in foc!

Si- fara sa vrea- exact asta a facut Gorbaciov cand a venit cu "glasnostul" si "perestroika": a ridicat capacul !

Gorbaciov credea si dorea sincer reformarea si mentinerea URSS, dar, in naivitatea sa, nu si-a dat seama ca societatea si economia sovietica nu mai puteau fi reformate, fiind puternic anchilozate!

[PetruB]

În prealabil postat de Florinvs

Asadar, in momentul preluarii puterii de catre Mihail Gorbaciov, societatea si economia sovietica pierdusera deja "cursa" cu occidental, stagnarea afecta grav societatea si economia sovietica, care deja in 1985 mai functionau doar in virtutea inertiei.

Gravele nemultumiri si problem sociale , economice dar si de ordin national-etnic (politica de deznationalizare si rusificare fortata a popoarelor ne-ruse din URSS), faceau ca URSS sa semene cu o oala sub presiunea, la care era sufficient sa ridici capacul, ca sa dea in foc!

Si- fara sa vrea- exact asta a facut Gorbaciov cand a venit cu "glasnostul" si "perestroika": a ridicat capacul !

Gorbaciov credea si dorea sincer reformarea si mentinerea URSS, dar, in naivitatea sa, nu si-a dat seama ca societatea si economia sovietica nu mai puteau fi reformate, fiind puternic anchilozate!

Nu au pierdut comunistii concursul cu vestul. Hai sa nu mintim.

Si noi aveam aceleasi produse ca si in vest, numai cu catva ani in urma. masina de spalat si TV si frigiderul au venit mai tarziu.

Comunismul in Russia a cazut odata cu moartea ultimului Comducator al Comitetului Sovietic Central care a mai trait ca copil perioada de sclavie dinainte de Comunism.

Acesti batrini au tinut cu dintii la "Egalitate" intre oameni. Pentru ca au trait "Inegalitatea"

Gorbaciov si Comunistii noi s-au nascut in "Egalitate" si nu stiau ce aduce deschiderea Cutiei Pandorii numita "Inegalitate intre oameni". Acum stim cu totii.

[Bucuriepedrum]

Mai există oameni care cred că socialismul a reprezentat egalitate între oameni? Întreb serios, ca să-mi dau seama cât e de groasă.