Iubirea prin ura de sine

[Traditie1]

Parintele arhimandrit Sofronie spune ca noi nu ne nastem cu dragostea, trebuie s-o dobândim iar dobândirea dragostei este lucrul cel mai anevoios pentru ca, asa cum spune Mântuitorul, iubirea consta în fapte.

Dobândirea dragostei fata de Dumnezeu se realizeaza prin ura de sine, prin nemultumirea pentru propriul caracter nerecunoscator si tradator fata de Daruitorul de bunatatati. De fapt toate virtutile sunt opusul unor patimi sau defecte iar iubirea e opusul nepasarii ancestrale a urmasilor lui Adam.

Schimbând putin subiectul, parintele spune ca vederea pacatului este o trezire din somnul de veacuri. În mod asemanator începutul smereniei si al iubirii e o trezire din mândria si nepasarea care caracterizeaza pe toti oamenii în mod natural.

[patinina34]

Dobandirea dragostei, cred ca nu are nimic in comun cu ura, este un proces de continua purificare personala din punct de vedere sufletesc.
Eu cred ca ura, apartine unei alte categorii de sentimente.

Daca tu te urasti pe tine esti depresat, deci nu stai bine.
Nu poti iubi patima, deoarece stii ca este ceva daunator, insa nu urasti, deoarece sulfetul trebuie sa fie cuprins de iubire, nu de ura, nu de patima - care vine tot din ura sau mandrie - pacate mari, nu?

Cred ca fiecare crestin are o chemare, cind va ajunge la acel moment, va renunta la cele netrebuincioase pentru sufletul sau, in modul ca asa se va desavarsi in iubire, insa fara ura, cu ratiune si convingere ca aceasta este calea buna pentru sufletul ei/lui la momentul respectiv in viata.

[Traditie1]

Ura de sine nu implica depresie ci, paradoxal, o bucurie (dupa cum spune Scararul în capitolul despre plâns) împletita cu durerea pentru propria necuratie. Aceasta bucurie e datorata faptului ca sufletul recunoaste ca prin acest proces de auto-condamnare sufletul înviaza la conditia de copil al lui Dumnezeu, de fiu ascultator si recunoscator care beneficiaza de iertarea si mila Lui si de viata vesnica fericita. Dar aceasta ura nu e un produs al autosugestiei sau al miscarilor voluntare a mintii omului ci e rezultatul unei imulinari duhovnicesti.

Deci ura de sine nu e totuna cu ura patimasa, e de fapt o nemultumire acuta de sine. Ideea e e ca iubirea nu se dobândeste pe cai pozitive, adica nu e ceva adaugat ci pe cai negative, prin lepadarea a ceva.

[cristiboss56]

În prealabil postat de Traditie1

Ura de sine nu implica depresie ci, paradoxal, o bucurie (dupa cum spune Scararul în capitolul despre plâns) împletita cu durerea pentru propria necuratie. Aceasta bucurie e datorata faptului ca sufletul recunoaste ca prin acest proces de auto-condamnare sufletul înviaza la conditia de copil al lui Dumnezeu, de fiu ascultator si recunoscator care beneficiaza de iertarea si mila Lui si de viata vesnica fericita. Dar aceasta ura nu e un produs al autosugestiei sau al miscarilor voluntare a mintii omului ci e rezultatul unei imulinari duhovnicesti.

Deci ura de sine nu e totuna cu ura patimasa, e de fapt o nemultumire acuta de sine. Ideea e e ca iubirea nu se dobândeste pe cai pozitive, adica nu e ceva adaugat ci pe cai negative, prin lepadarea a ceva.

Mai degrabă , este recunoaşterea nimicimii noastre ! Gândul la moarte ne ţine in trezie, dispreţuind cele preţuite de alţii şi preţuind cele dispreţuite de ei. Este cea ce ne separă , ne diferenţiază faţă de ce făr de credinţă, faţă de atei sau alte religii. Ura faţă de patimă este singura ură cu folos, e ura ce naşte adevărata iubire, iubirea în şi cu Hristos.

De acord cu cele spuse până aici dar cum rămâne cu porunca "Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi?"
Să urâm păcatul din aproapele nostru la fel cum urâm propiul păcat?Adevărul este că oamenii îşi iubesc păcatele şi iubesc în aproapele lor păcatele pe care le au şi ei.Cel iubitor de plăceri îl caută pe cel care iubeşte plăcerile,cel băutor pe cel care iubeşte băutura,cel fumător pe cel care fumează şi examplele ar putea continua multe la număr ca şi viciile.
O vorbă din popor spune "cine se aseamănă se adună" şi bine ar fi să fie aceasta valabilă şi între oamenii care merg pe cărarea îngustă a credinţei.
Dar ce caută ura între oamenic care au drept unic scop în viaţă mântuirea?

[laraG]

Trupul si sufletul nostru , al muritorilor sunt prea slabe pentru asa o povara.Iubirea este un sentiment divin, propovaduit de Domnul Iisus Hristos si ne straduim sa-l dobandim si noi pana la capatul vietii.Ai dreptate Alin.Ura de sine este de cele mai multe ori o grea povara, scufunda inima in piept si se aseaza ca o piatra funerara pe orice bucurie, si cu mare efort , cu multa si indelungata experienta duhovniceasca, se ajunge la acea dragoste sfanta pentru "aproapele".

[cristiboss56]

În prealabil postat de dorinastoica14

De acord cu cele spuse până aici dar cum rămâne cu porunca "Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi?"
Să urâm păcatul din aproapele nostru la fel cum urâm propiul păcat?Adevărul este că oamenii îşi iubesc păcatele şi iubesc în aproapele lor păcatele pe care le au şi ei.Cel iubitor de plăceri îl caută pe cel care iubeşte plăcerile,cel băutor pe cel care iubeşte băutura,cel fumător pe cel care fumează şi examplele ar putea continua multe la număr ca şi viciile.
O vorbă din popor spune "cine se aseamănă se adună" şi bine ar fi să fie aceasta valabilă şi între oamenii care merg pe cărarea îngustă a credinţei.
Dar ce caută ura între oamenic care au drept unic scop în viaţă mântuirea?

Păi Dorina dragă, de nu ne-am "iubi" păcatele nu le-am mai săvârşi, cu voie sau fără voie. Chestia cu "fără voie", este destul de relativă, ca să spun aşa. Omul prin parşivitatea lui ascunsă , "fără voie", înclină mai tot timpul în a crede, deci în a se păcăli pe el insuşi, că multe le face fără voie. Mai la tot pasul , auzi şi citeşti, inclusiv aici pe forum, de neputinţa noastră . Cu asta ne-am cam spălat pe mâini . Nu? Păi cum pot spune , să-mi iubesc aproapele ca pe mine insumi, când eu păcătuiesc, deci implicit, imi "iubesc", imi accept păcatul şi dau neputincios din umeri ? Deci zicala că "spune-mi cu cine eşti prieten, ca să-ţi spun cine eşti !", are un mare sâmbure de adevăr. Un adevăr ce face ca un păcat sau mai multe să se mărească, precum bulgărele de zăpadă ce se rostogoleşte in nea, neaua find de data asta, timpul ce trece nemilos , peste neândreptarea noastră. Lucrurile trebuie privite clar şi obiectiv, fără a teoretiza ci punând degetul pe rană. Soluţia ideală : să cauţi tot timpul în a te inconjura şi a avea în preajmă, oameni de calitate, de bun simţ, buni creştini, care să reprezinte un model , cât de cât , mai în toate. Este soluţia ideală, dar in viaţă nu totdeauna poţi să alegi , dar în nici un caz, să nu-ţi doreşti să ai în preajmă pe cei ce " te consolează", in aşa zisele neputinţe şi greşeli.

În prealabil postat de dorinastoica14

De acord cu cele spuse până aici dar cum rămâne cu porunca "Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi?"
Să urâm păcatul din aproapele nostru la fel cum urâm propiul păcat?Adevărul este că oamenii îşi iubesc păcatele şi iubesc în aproapele lor păcatele pe care le au şi ei.Cel iubitor de plăceri îl caută pe cel care iubeşte plăcerile,cel băutor pe cel care iubeşte băutura,cel fumător pe cel care fumează şi examplele ar putea continua multe la număr ca şi viciile.
O vorbă din popor spune "cine se aseamănă se adună" şi bine ar fi să fie aceasta valabilă şi între oamenii care merg pe cărarea îngustă a credinţei.
Dar ce caută ura între oamenic care au drept unic scop în viaţă mântuirea?

Parintele Cleopa, cred, zicea sa avem pentru noi insine atitudine de judecator, pentru aproapele iubire de mama iar pentru Dumnezeu iubire de fiu...

În prealabil postat de Traditie1

Parintele arhimandrit Sofronie spune ca noi nu ne nastem cu dragostea, trebuie s-o dobândim iar dobândirea dragostei este lucrul cel mai anevoios pentru ca, asa cum spune Mântuitorul, iubirea consta în fapte.

Dobândirea dragostei fata de Dumnezeu se realizeaza prin ura de sine, prin nemultumirea pentru propriul caracter nerecunoscator si tradator fata de Daruitorul de bunatatati. De fapt toate virtutile sunt opusul unor patimi sau defecte iar iubirea e opusul nepasarii ancestrale a urmasilor lui Adam.

Schimbând putin subiectul, parintele spune ca vederea pacatului este o trezire din somnul de veacuri. În mod asemanator începutul smereniei si al iubirii e o trezire din mândria si nepasarea care caracterizeaza pe toti oamenii în mod natural.

Dar eu nu mă pot iubi pe mine.Cum pot iubi pe aproapele care mă mai şi supără? Eu nu iubesc pe Dumnezeu deşi îmi place să cred că îl iubesc.Dacă pe aproapele meu pe care îl văd nu-l pot iubi cum pot a-l iubi pe Dumnezeu pe care nu-l văd?
Câţi sunt acei care se lasă pe ei ca să ajute pe altul.Eu una nu!
Mă bucur când aud că unii fac fapta bună şi aş dori să o pot face şi eu dar,neputâd s-o fac devin nesimţitor la suferinţa aproapelui spunându-mi "dar eu nu sunt amărât,de ce nu-i pasă nimănui?
Credinţa noastră ortodoxă oferă omului toate mijloacel spre a deveni bun şi iubitor dar câţi sunt dispuşi să devină astfel?
Cred că atunci când Dumnezeu ne va judeca va avea valoare doar iubirea pe care am putut-o dărui.

[laraG]

Arhimandritul Sofronie Saharov spune ca atunci "cand ne uram pe noi insine pentru raul care traieste in noi , atunci ni se deschid netarmuritele zari ale iubirii ce s-a poruncit noua:in afara de Hristos, niciodata nu vom imbratisa intreaga lume in flacara de viata facatoare a harului ce se pogoara de sus; nu vom zari dimensiunile fiintiale ale celei de a doua porunci:Sa iubesti pre aproapele tau ca insuti pre tine cf.Mt.22,37-40.
Personal, cred ca nu voi reusi sa fac loc in sufletul meu unei asemenea iubiri pe care sa o pot pastra pana la capatul vietii.Deseori sunt in mare pericol de a nu ma iubi si de a nu iubi pe aproapele.Tot parintele Sofronie insa,spune :"Crestinul descopera prezent in sine, si vadit si ascuns, tot raul inluntrul sau, cel putin ca potential, si se vede pe sine cu adevarat mai rau decat toti si decat totul."
Dar cred ca sunt departe de a-mi da seama de starea tragica in care ma gasesc uneori.