Păcatul susținut de Presedinte !

[AlinB]

Cand stapinirea o sa decida ca trebuie sa invete copiii tai despre "polivalentele" amorului trupesc, ai sa te supui, Ioane?

[stefan florin]

Nu imi amintesc ca apostolul Pavel sa se fi supus stapanirii si sa venereze Cezarul ca un zeu (asa cum faceau celelalte popoare supuse Romei). Respect da, supus nu!

[ioan67]

În prealabil postat de catalin2

Ei afirma ca sunt un procent oarecare din populatie si ca se nasc asa. Neadevarat, in Grecia Antica aproape toti barbatii erau bisexuali, era obisnuita si pedofilia. La fel, in multe civilizatii (America precolumbiana, de exemplu) se practica homosexualitatea pe scara larga. Deci este vorba de mentalitate...

Şi totuşi unii respingeau această mentalitate. Dar să fie vorba doar despre influenţa grupului cultural dominant?
Se pare că de fapt este mereu o "combinare" personală de 3 mari factori: ereditatea, mediul, educaţia instituţionalizată. Jocul celor 3 variabile este imprevizibil în cazul fiecărui om. Uneori e decisiv mediul familial, alteori influenţa unui dascăl, alteori bagajul genetic. Greu de spus...
Mai există şi un al patrulea factor, deloc neglijabil. L-am întâlnit în filmul acela rusesc, "Preotul". Acolo vedem că, în ciuda unei familii evreieşti tradiţionale, mica "gâză" este receptivă la Cuvântul lui Dumnezeu şi se hotărăste să devină creştină, împotriva insistenţelor familiei. Sunt, deci, în total 4 factori mari care influenţează devenirea unui om.
Probabil că la fel stau lucrurile şi cu homosexualii. Nu ştim care este, de fapt, "ecuaţia" lor, a fiecăruia în parte. Eu am cunoscut mai mulţi şi am descoperit că au poveşti de viaţă destul de diferite. Nu merge, aşadar, să tragem în grabă o concluzie generală, doar ca să scăpăm de stresul unei probleme delicate.

În prealabil postat de catalin2

Homosexualitatea fiind considerata ceva normal, homosexualii le spun celorlalti ca macar ar trebui sa incerce, sa vada daca e gay sau nu. La tineri poate prinde bine aceasta idee.

Unele lucruri e bine să nu fie încercate niciodată. Dacă ar fi ţinut cont de asta, probabil că însăşi Eva s-ar fi abţinut să muşte din măr.
Dar dacă unii sunt tentaţi să dea curs invitaţiei de a încerca experienţa homosexuală, asta ţine de multe variabile: presiunea grupului şi teama de a fi exclus din grup, sugestibilitatea mai ridicată a unora, dileme privind identitatea personală, un gust prea ridicat al riscului, impulsivitate etc. Şi o educaţie cu totul precară, desigur.

În prealabil postat de catalin2

Aici e o descriere a acestui personaj: http://www.cuvantul-ortodox.ro/recom...ponsabil-pent/

În general descrierile de acest gen conţin numeroase exagerări. Portretul făcut lui Kinsey este prea întunecat pentru a fi demn de crezare. Există o regulă, Cătălin, potrivit căreia pentru a cunoaşte un om trebuie să accepţi din start că el nu e niciodată atât de rău cum îţi pare şi nici atât de bun.
Eu nu îl cunosc pe Kinsey, nu m-a interesat în mod special problema sexologiei şi, chiar dacă l-oi fi întâlnit pomenit pe la cursuri, nu i-am reţinut numele. Ar trebui să studiez cu atenţie măcar o lucrare de-a lui că să îmi fac o opinie.
Totuşi, nu pot să nu sesizez ridicolul unui argument adus împotriva lui: anume, că pentru a studia comportamentul sexual al copiilor, autorul a trebuit să-i molesteze...
Ei bine, am studiat şi eu comportamentul sexual al copiilor. Avînd 4 copii, mi-a atras atenţia conduita lor genitală (hai să nu-i spun chiar sexuală). Ei bine, metoda mea de studiu nu a fost molestarea, ci ...observaţia. Când vei avea un copil, poţi şi tu, dacă doreşti, să observi cu ochiul liber cum se raportează copilul la organele genitale şi să constaţi ce reacţii emoţionale are. Nu ştiu dacă e vorba, propriuzis de masturbaţie, însă e cert că descoperirea genitalităţii îi face plăcere copilului. Priveşte singur, când vei fi tată, şi trage concluziile direct din experienţă, fără să te laşi influenţat de vreo teorie sau alta.
Acum, nu sunt sigur că cercetătorii sexualităţii infantile nu au folosit şi alt emetode. E posibil ca ei să fi apelat chiar la metode mai puţin acceptabile etic şi chiar condamnabile. În orice caz, un lucru e cert şi se poate constata lesne: mulţi copii au comportamente erogene/sexuale foarte de timpuriu.
Pe de altă parte, lucrînd cu familii, mi s-au plâns destui părinţi de conduita masturbatorie a copiilor mici. Eu i-am sfătutit întotdeauna pe părinţii îngrijoraţi să nu dea atenţie comportamentului copilului şi să se centreze pe problemele majore din familie. Pe măsură ce familia se liniştea (scădeau conflictele dintre părinţi etc.), se retrăgea şi conduita masturbatorie a copilului. Aceasta e un fapt demult consemnat în psihologie: masturbaţia la copil este o cale de eliberare din stresul provocat de familia conflictuală.
În fine, mi se pare nepotrivit ca Kinsey să fie comparat cu Freud. Acesta din urmă nu era sexolog, ci psihanalist. El a luptat mult să arate oamenilor că sexualitatea poate deveni nevrotică şi că sensul dezvoltării este prin sublimarea instinctului sexual, iar nu prin erotizare excesivă. El propunea cultura în locul sexului, de pildă. Sau sportul sau munca creatoare. Citeşte, de pildă, "Introducere în psihanaliză. Psihopatologia vieţii cotidiene" şi vei vedea limpede că Freud e necunoscut publicului dar e criticat ca şi cum i-ar cunoaşte careva opera... O cunosc foarte puţini, de fapt.

[ioan67]

În prealabil postat de AlinB

Cand stapinirea o sa decida ca trebuie sa invete copiii tai despre "polivalentele" amorului trupesc, ai sa te supui, Ioane?

Când Hristos îndeamnă/porunceşte "Dă-i Cezarului...", face o distincţie între socotelile lumii acesteia şi treburile duhovniceşti. Învăţătorul nu se ocupă, cum ar fi vrut zeloţii, cu schimbarea regulilor vieţii sociale, cu influenţarea puterii lumeşti. El vine să aducă o singură eliberare: cea de sub tirania morţii veşnice. De aceea Îi spunem Mântuitor.
Dar astăzi credem că întâmplările din istorie sunt mai importante decât petrecerea interioară si comuniunea oamenilor din Biserică. Şi greşim grav, periclitîndu-ne mântuirea. Nici un fapt exterior, fie el cât de cutremurător, nu poate avea nici a mia parte din importanţa unei aşezări sau deraieri lăuntrice şi a raportului cu semenul bazat pe iubirea jertfelnică. De aceea, creştinul are de câştigat doar dacă ştie să facă abstracţie de tentaţia rascolnicului, a revoluţionarului.
Pentru mine, a fi supus Cezarului înseamnă a respecta legile puterii legitime din locul unde mă aflu. Dacă trăiesc la Roma, respect legea locului. Nu mă războiesc cu legile vremii pe motiv că sunt creştin. În numele Crucii au făcut destui nebuni lucruri demne de iad şi caut să nu mă număr printre aceştia. Prefer să fac treburi drăceşti în numele prostiei mele, dacă tot le fac... Deşi aş prefera să nu le fac deloc.

Stăpânirea poate decide orice. Se poate preda orice în şcoli, chiar dacă e de tot râsul.
Asta nu mă împiedică să le spun copiilor varianta mea, să lupt pentru a-i ajuta acolo unde e nevoie, să îi ţin la învăţătura Bisericii şi a oamenilor din istoria lumii pe care eu îi preţuiesc laolaltă cu mulţi.
Ce treabă am eu cu stăpânirea, când ştiu că fiul meu e deja conştient cum stau lucrurile cu sexualitatea? Am avut eu grijă să cunoască tot ce era de cunoscut în fiecare etapă de dezvoltare a copilului, fără să îl îmbrobodesc cu poveşti pentru tonţi. I le-am expus şi pe astea, tocmai ca să devină conştient de ridicolul prostiei mincinoase şi plină de ifose.
Printre altele, am încredere în capacitatea copilului de a sesiza în mod firesc anomaliile din jurul lui şi din propriul comportament. Nu mă tem prea tare că alţii îi vor răsturna filosofia şi credinţele. Iar dacă se va întâmpla, ştiu din experienţă că Bunul Dumnezeu îi va da mereu prilejul să se întoarcă Acasă şi să fie viu.

[ioan67]

Dar ce înţelegem, de fapt, prin "învăţare", Alin?
Poate că e potrivit să facem distincţia între stimulare, pe de o parte şi modificare lăuntrică şi comportamentală, pe de altă parte.
Nu orice propunere/informaţie duce, obligatoriu, la o achiziţie care se impune în conduita mintală sau acţională. Sunt multe filtre vii în personalitatea copilului, iar acesta nu e o tabula rasa cum le place unora, isteţi şi "iubitori", să creadă. În orbirea minţii lor trufaşe care nu are pic de priză la taina omului.
Multe auzim, doar unele primim şi incă mai puţine facem. Nu toate informaţiile ne cuceresc inima. Iar când e de "pus la inimă", cine mai ştie ce şi cum se aşază...
Deci e posibil (şi cu totul demn de crezare) ca, în ciuda unei "educaţii alese" să ai ca rezultat o pramatie, după cum se întâmplă şi invers: cresc nuferi albi prin noroi. În ciuda acestuia şi folosindu-se de el.
În concluzie, optimismul meu privind relativizarea "învăţăturii" lumeşti pentru un suflet viguros altoit de părinţi care îşi văd de treaba lor, este justificat. Nu mor caii când vor câinii, slugile când vor stăpânii.

[simpllu]

Cu alte cuvinte creştinul nu este unul care se împotriveşte rânduielilor lumii acesteia, rânduielilor Cezarului. Într-un singur caz este îndreptăţit să nu se supună, anume în cazul în care Cezarul îi cere creştinului să se lepede de Hristos. Nădejdea creştinului este în Hristos si nu "în cei puternici, în fiii oamenilor, în care nu este izbavire."

Pe de altă parte, dragă Ioane, lipsa credinţei sau a capacităţii de bun pedagog cu proprii copii nu mi-ar da aceeaşi încredere cum că nu contează ce se predă în şcoală. Nu toţi cred că avem aceleaşi resurse. Fiecare cu măsura şi a nivelul lui de înţelegere. Eu de exemplu nu ştiu dacă aş face faţă unei asemenea încercări, de aici poate şi teama de nu lăsa ca anormalul să fie legiferat. Paza bună ne pazeşte de primejdia rea. Eu am înţeles că eşti pentru demersul Coliţiei, fiind soţ şi tată, dar nu vrei să fii în ton cu modul de raportare al creştinilor faţă de homosexuali şi KI. Poate aici este şi punctul în care apare divergenţa în opinii. Apropo, KI putea fi mai diplomat chiar dacă acel pastor i-a cerut un ultimatum, lucru care nu se cade din partea unui aşa-zis creştin.

Frumos este că toţi creştinii s-au unit şi au uitat ce hram poartă. :)

[ioan67]

Colegule, ai formulat simplu ceea ce eu am labartat pe multe pagini.
Si chiar mi-ai atras atentia spre posibilitati pe care le ignoram.
Ce sa zic, decat multam fain...:)

[ioan67]

În prealabil postat de simpllu

Eu de exemplu nu ştiu dacă aş face faţă unei asemenea încercări, de aici poate şi teama de nu lăsa ca anormalul să fie legiferat.

Înţeleg.
Teama mea, însă, este alta. Şi am ajuns la o anumită formă de resemnare faţă de situaţia asta, care a devenit un gigant monstruos în viaţa noastră socială.
Anume, deşi sunt legiferate nenumărate lucruri normale, ele sunt încălcate sistematic şi nu rareori lumea procedează invers. De parcă legea este, la noi, anume ca să ştim ce avem de făcut invers. Formalismul şi demagogia, lichelismul si şmecheria - domnesc apăsat pe la noi.
Nu este şi aceasta, deja, o mare perversiune?
Iată teama şi resemnarea mea!...

[simpllu]

Un lucru e cert: nu te-ai resemnat cu perversiunea din rândurile celor de care te doare cel mai tare şi de la care ai fi avut mai multe pretenţii.

[ioan67]

Am fost dăscălit încă de mic, atât de mama cât şi de tata, să fiu receptiv la frumuseţe. Ei erau oameni frumoşi, oameni ai frumuseţii şi voiau să cunosc şi eu bucuria de trăi frumuseţea, în frumuseţe.
Mama, ceva mai îngăduitoare mereu, se mulţumea să mă pună în contact firesc cu frumuseţea. Că doară mă purta adesea la sân şi îmi glăsuia cu vocea ei ca un cântec dulce...:) Nimic nu era mai frumos decât să cânte mama, îmi amintesc...
Tata, însă, era mai pretenţios: el îmi cerea depotrivă să smulg frumuseţea şi să fiu prezent în contactul cu ea. Nu admitea să fiu leneş, nesimţit, nepăsător, lipsit de vigilenţă, chiar, în preajma lucrului frumos. Pentru el, care era un estet(ist), bănuiesc că frumuseţea se zbătea undeva între idol şi Dumnezeu... Sau, poate, i-o fi fost chiar cruce.
Fiind crescut aşa, am înţeles mai târziu un lucru: nu ştim să trăim în preajma iubirii şi în iubire. Poate că lucrul cel mai greu pe care îl năzuim astăzi este tocmai cel mai firesc: să primim iubirea. Despre a o dărui nici nu mai pomenesc...
Ca urmare, când spun că îmi pasă mai puţin de o nouă neregulă şi mai mult de regulile cele bune pe care noi le-am încălcat de mii de ori, spun de fapt că
înainte de a ne teme de rău, s-ar cuveni să luăm aminte cât de mult am batjocorit binele.
Ne temem de dracu înainte să Îl fi iubit pe Dumnezeu, înainte de a primi cum se cuvine dragostea Lui.
Nu de lucrarea răului mă tem eu, ci de refuzul de a fi dat curs, în întreaga mea viaţă, chemării şi lucrării binelui.
Nu frica mă reţine şi mă judecă deja, ci refuzul iubirii, de care devin tot mai mult conştient.
Când noi, ca popor, am avut toate bunătăţile care se puteau închipui (şi ce bunătate mai mare decât un mod creştinesc de a fi, moştenit de la înaintaşi, am fi putut avea?) şi le-am batjocorit, lepădîndu-le pentru poşirca vremurilor ăstora de "libertate", când noi ne-am dat după legi străine, după mentalităţi cu totul nefireşti şi nespecifice nouă: cum de suntem acum atât de preocupaţi de legiferarea nu ştiu cărei trăznăi?

De-o vreme, iertat să fiu de mărturisire, îmi spun că nu ar fi îngăduit Dumnezeu încercarea aceasta dacă noi nu o meritam din plin...
Şi în loc să vedem unde anume am greşit, profitînd de prilejul că Domnul ne-a mai dat un semn, şi să îndreptăm fiecare şi cu toţii laolaltă greşalele noastre, fructificînd astfel "portiţa" lăsată de Domnul în această ispită (căci Domnul nu dă ispita fără să dea totdată şi ieşirea din ea), noi ce-am făcut? Orbi şi surzi, ne-am încordat voiniceşte şi, ca şi cum am fi voit să ne arătăm vrednicia, am adunat toată împotrivirea noastră pe aproapele păcătos.
Să ne fi făcut mai întâi căinţa şi pocăinţa, ca popor, pentru multele noastre fărădelegi - şi aşa să-i fi întâmpinat pe cei "răi".
Dar aşa, procedînd cum am procedat, mă tem că încă mai mult ne-am cufundat şi ne-am îndepărtat de noi înşine şi de Dumnezeu.