Sf Petru,din perspectiva ortodoxa

[Ioana-Andreea]

Vladimir Guettee:

Biserica, după Sf. Pavel, este un templu, o clădire religiosă, ale cărei pietre sunt toţi credincioşii. „Voi sunteţi zidiţi”, zice el credincioşilor din Efes, “pre temelia apostolilor şi a prorocilor, fiind piatra cea din capul
unghiului însuşi Iisus Hristos; pre care toată zidirea alcătuindu-se, creşte întru locaş sfânt întru Domnul; întru care şi voi împreună vă zidiţi spre locaş al lui Dumnezeu întru Duhul“ (Efes. 2, 20-22).
Astfel, după Sf. Pavel, Biserica este adunarea tuturor credincioşilor a Vechiului ca şi a Noului Aşezământ; cei dintâi, instruiţi de către proroci, şi cei de-al doilea, instruiţi de către apostoli, formează împreună o zidire
duhovnicească având ca temelie pe Iisus Hristos. Prorocii şi apostolii formează primele temelii ale clădirii tainice;
credincioşii se înalţă pe aceste temelii şi formează însăşi zidirea; în fine, Iisus Hristos este piatra principală, piatra din unghi, care dă monumentului tăria sa.
Nu este altă piatră de temelie sau principală decât Iisus Hristos. „Că altă temelie nimenea poate să puie”, scrie Sf. Pavel către Corintheni, „afară de ceea ce este pusă, carea este Iisus Hristos” (1 Cor. 3, 11). Pavel dădea
Corinthenilor această lecţie pentru că mulţi dintre ei se alipeau de propovăduitorii Evangheliei ca şi cum ei ar fi fost piatra Bisericii. „Am aflat”, le zice el, „că sunt certuri între voi.” Unul zice: „Eu sunt al lui Pavel“; altul: „iar eu al lui Apollo“; altul: „eu sunt al lui Petru“; altul: „iar eu al lui Hristos.” „Au doară s-a împărţit Hristos? Au Pavel s-a răstignit pentru voi?“(1 Cor. 1, 11-13).
Petru însuşi nu putea fi, după Sf. Pavel, privit ca piatră de temelie a Bisericii, ca primul vicar al lui Iisus Hristos, precum nici el şi nici Apollo.Petru şi toţi ceilalţi apostoli sau oameni apostolici nu erau în ochii săi decât ucenici ai lui Iisus Hristos, primele temelii ale clădirii celei tainice.
Sf. Pavel aseamănă încă Biserica cu un trup, al cărui cap este Iisus Hristos, şi ale cărui mădulare sunt păstorii şi credincioşii. „Hristos”, zice el, „au dat pre unii apostoli, iar pre alţii proroci, iar pre alţii evanghelişti, iar pre alţii păstori şi dascăli, spre săvârşirea sfinţilor, spre lucrul slujbei, spre zidirea trupului lui Hristos, până ce vom ajunge toţi la unirea credinţei şi la cunoştinţa Fiului lui Dumnezeu, întru bărbat desăvârşit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos. Ca să nu mai fim prunci, învăluindu-ne şi purtându-ne de tot vântul învăţăturii, întru amăgitura
oamenilor, întru vicleşug spre meşteşugirea înşelăciunii; ci adevăraţi fiind întru dragoste, să creştem toate întru El, care este capul, Hristos, dintru care tot trupul, potrivit alcătuindu-se şi încheindu-se prin toată legătura
cea ajutătoare, după lucrarea pre măsură a fiecărui mădular, face creşterea trupului, spre zidirea lui însuşi întru dragoste“ (Efes. 4, 11-16).
Nu este deci decât o Biserică, al cărei cap este Iisus Hristos, Biserică alcătuită din credincioşi ca şi din păstori, şi în sânul căreia păstorii lucrează la sporirea vieţii creştine sau a dragostei, care este sfârşitul ei, prin numeroasele slujbe ce le sunt încredinţate. Se vede oare din aceste noţiuni despre Biserică o monarhie guvernată
de către un pontif suveran, absolut şi infailibil? Tocmai această Biserică, pe care Sf. Pavel o priveşte ca păstrătoarea învăţăturii dumnezeieşti — înţeleasă în unitatea şi universalitatea ei — este cea numită de el “stâlp şi întărire a adevărului” (1 Tim. 3, 15).

Sf. Petru, din care teologii romani voiesc a face cel dintâi suveran absolut al Bisericii, n-a avut nici cea mai mică idee de înaltele prerogative pe care ei i le atribuie şi pe care le acoardă cu atâta liberalitate episcopilor
Romei ca urmaşi ai lui. Adresându-se către şefii Bisericii, el se exprimă astfel: „ Pre presviterii cei dintru voi îi rog, ca cel ce sânt împreună presviter şi mărturisitor al patimilor lui Hristos, şi părtaş al slavei celei ce
va să se descopere: Păstoriţi turma lui Dumnezeu cea dintru voi, purtând grija de dânsa, nu cu sila, ci de voie, nu cu agoniseli urâte, ci cu osârdie, nici ca şi cum aţi stăpâni preste moştenirea lui Dumnezeu, ci pilde
făcându-vă turmei; şi când se va arăta mai marele păstorilor, veţi lua cununa slavei cea neveştejită” (1 Petru 5, 1-4).
Sf. Petru nu cunoştea decât numai un cap al păstorilor, pe Iisus Hristos.
Cât despre dânsul, el era colegul celorlalţi preoţi, după însărcinarea lui; el nu vorbeşte nici de întâietatea sa, nici de suveranitatea sa. Nu se înalţă mai presus de ceilalţi păstori ai Bisericii, cărora se adresează, dimpotrivă,
precum fraţilor şi tovarăşilor săi, nesprijinindu-se, pentru a le da sfaturi, decât pe numele său de martor al patimilor lui Iisus Hristos şi a slavei sale viitoare, care i s-a descoperit pe muntele Thavorului.
N-am întâlnit în Sfintele Scripturi nici un text privitor la subiectul ce ne interesează, unde Iisus Hristos să nu fie privit ca unicul cap al întregii Biserici, şi unde Biserica să nu fie văzută ca un tot, unul şi acelaşi, compus
din credincioşi ca şi din păstori.
Nu se poate tăgădui că păstorii au primit de la Iisus Hristos puterile trebuitoare pentru buna cârmuire a Bisericii; asemenea, nu se poate tăgădui că puterile date apostolilor au fost date şi urmaşilor lor legiuţi,
căci Biserica şi corpul păstorilor trebuia, după voinţa lui Iisus Hristos, a se păstra prin toate veacurile. Înainte de a părăsi pământul, Iisus Hristos a zis apostolilor săi: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-i pre ei
în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i pre dânşii să păzească toate câte am poruncit vouă; şi iată eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului“ (Mat. 28, 19-20).
Iisus Hristos este deci neîntrerupt cu corpul păstorilor Bisericii. Lor le-a zis el, în persoana apostolilor: „Cine ascultă pre voi, pre mine ascultă; şi cine se leapădă de voi, de mine se leapădă“(Luca 10, 16). Iarăşi lor le-a
zis: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta lor, şi cărora le veţi ţinea vor fi ţinute“ (Ioan 20, 22-23).
Această putere, dată într-un mod general apostolilor, fusese făgăduită mai înainte Sfântului Petru, şi în aceiaşi termeni. Este una din probele aduse de papi în sprijinul teoriei lor despre o putere aparte şi mai înaltă ce
ar fi primit Petru de la Iisus Hristos, şi pe care el le-ar fi transmis-o; însă ei nu bagă de seamă că puterea a fost dată tuturor, că nu a fost făgăduită lui Petru personal, ci tuturor apostolilor în persoana sa: este observaţia Sfântului
Ciprian şi a celor mai mulţi dintre părinţii Bisericii. Se mai citează încă alte texte în sprijinul acestei teorii. O să le discutăm. Iată cel dintâi:

[Ioana-Andreea]

§„Tu eşti Petru, şi pre această piatră voi zidi Biserica mea, şi porţile iadului nu o vor birui“ (Mat. 16, 18-19),

Dacă vom crede pe papi, textul probează că Sf. Petru şi episcopii Romei, urmaşii săi, au fost aşezaţi de Iisus Hristos ca piatra de temelie a Bisericii şi că Greşala, figurată prin porţile iadului, nu va birui niciodată această
piatră. De aici trag concluzia că ei sunt şefii suverani ai Bisericii. Pentru ca acest raţionament să fie exact ar trebui ca Sf. Petru să fi fost aşezat, mai presus de ceilalţi apostoli, piatră de temelie a Bisericii, şi ca acest privilegiu să nu fi fost unul personal, ci să fi fost trecut şi episcopilor Romei.
Nu e nicidecum aşa.
Mai întâi, Sf. Petru nu a fost numit piatră a Bisericii dându-se de-o parte ceilalţi apostoli. El n-a fost instituit şeful absolut al ei. Despre aceasta vedem o probă în textul Sfântului Pavel citat mai sus, în care apostolul afirmă pozitiv că pietrele de temelie ale Bisericii sunt prorocii şi apostolii, uniţi împreună prin piatra unghiulară care este Iisus Hristos. Nu se poate da Sfantului Petru titlul de piatră a Bisericii fără a forţa înţelesul Sfintelor Scripturi, fără a lovi în iconomia Bisericii şi fără a părăsi datina sobornicească. Iisus Hristos a declarat că el însuşi este piatra prezisă de proroci (Mat. 21, 42; Luca 20, 17-18). Sf. Pavel zice că “Iisus Hristos era piatra“ (1 Cor. 10, 4). Sf. Petru învaţă acelaşi adevăr (1 Petru 2, 7-8). Astfel cea mai mare parte dintre Părinţii Bisericii nu au admis nicidecum jocul de cuvinte ce atribuie ultramontanii noştri lui Iisus Hristos şi nu au aplicat nicidecum sfântului Petru cuvintele: „Şi pre această piatră voi zidi Biserica mea“.
Pentru a se încredinţa cineva că interpretarea lor poate fi cea mai adevărată, e de ajuns să-şi amintească imprejurările în care Iisus Hristos a adresat Sfântului Petru cuvintele de care teologii romani abuzează. El
spusese ucenicilor săi: „Cine-mi zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?“ Ucenicii răspunseră: „Unii zic, că eşti Ioan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul din proroci.” „Dar voi”, răspunse Iisus, „cine-mi ziceţi că
sunt?” Atunci Simon Petru, luând cuvântul, a zis: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu.” Iisus i-a răspuns: „Fericit eşti Simone, fiul lui Iona; căci trup şi sânge nu ţi-au descoperit ţie acestea, ci Tatăl meu carele este
în ceruri; şi Eu zic ţie, că tu eşti Petru, şi pre această piatră voi zidi Biserica mea“ (Mat. 16, 13-19).
Aceste cuvinte nu înseamnă altceva decât: Zic ţie, pe care te-am supranumit Petru pentru tăria credinţei tale, că adevărul pe care l-ai rostit este piatra de temelie a Bisericii şi că înşelăciunea nu o va birui niciodată.
După cum observă Fericitul Augustin, nu s-a zis lui Simon, fiul lui Iona: Tu eşti piatra, ci tu eşti Petru. Cuvintele Fericitului Augustin merită a ne reţine atenţia. El zice: “Nu pe tine, care eşti Petru, ci pe piatra pe care tu ai
mărturisit-o, pe piatra pe care ai recunoscut-o zicând: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu, pe acea piatră voi zidi Biserica mea. Tu te vei zidi pe mine, nu Eu mă voi zidi pe tine. Cei ce voiau a fi zidiţi pe oameni
ziceau: Eu sunt al lui Pavel, eu al lui Apollo, eu al lui Chifa, adică al lui Petru; dar cei ce nu voiau a fi zidiţi pe Petru, ci pe Piatră, ziceau: Eu sunt al lui Hristos.”
În limba franceză, numele dat omului având aceeaşi terminaţie ca şi cel dat lucrului, rezultă o amfibologie ce nu se găseşte nici în limba greacă, nici în limba latină. În aceste limbi numele omului are terminaţie masculină, în
timp ce numele lucrului are terminaţie feminină, ceea ce face mai lesne deosebirea celor două obiecte, pe care o avusese în vedere Iisus Hristos.
Pe lângă aceasta, e lesne de observat în cele două limbi, cu ajutorul pronumelui şi articolului feminin ce preced cuvântul piatra, că cuvintele nu se raportează nicidecum la substantivul masculin, care arată pe om, ci la un
alt obiect. In plus, nu s-a observat indeajuns cuvantul grec pe care latina l-a tradus foarte exact prin cuvantul quia, ce înseamnă fiindcă (fr. parce que). Traducându-l astfel în franţuzeşte, se evită amfibologia asupra căreia se sprijină tot raţionamentul papilor şi a partizanilor lor.
De mai multe ori în Sfintele Scripturi se vorbeşte de piatră într-un mod figurat. Acest cuvânt arată totdeauna pe Iisus Hristos, şi niciodată, direct sau indirect, pe Sf. Petru. Cel mai bun interpret al Scripturii este însăşi
Scriptura. Cu dreptate deci cea mai mare parte a Părinţilor şi a vechilor Dascăli au dat pasajului în chestiune interpretarea ce am arătat noi, raportând cuvantul piatră, de care s-a slujit Mantuitorul, sau la Iisus Hristos, sau la
credinţa în dumnezeirea Sa. Interpretarea are întreitul folos de a fi mai conformă textului, de a se potrivi mai bine cu celelalte pasaje ale Sfintei Scripturi şi de a nu atribui nicicum lui Iisus Hristos un joc de cuvinte puţin
vrednic de El.
Cat pentru micul număr din vechii scriitori care admit acest joc de cuvinte, trebuie să recunoaştem că nici unul dintr-înşii nu a interpretat textul într-un chip priincios suveranităţii papale şi nu au tras din el încheierile
exagerate ale acestui sistem. Aceste încheieri sunt diametral opuse intregii lor doctrine.
Dintre Părinţii cari au dat această interpretare faimosului pasaj Tu eşti Petru, vom numi pe St. Ilarie de Poitiers, Despre Treime, cartea a 6-a; pe Sf. Grigorie de Nissa, Despre venirea Domnului; pe Sf.Amvrozie, cartea a 6-a la cap. 9 din Sf.Luca şi la cap. 2 al Epist. către Efeseni; pe Sf.Ieronim asupra vers. 18 din cap. 16 de la Sf. Matei; pe Sf. Ioan Gură de Aur, Omiliile 55 şi 83, la Matei şi la cap. 1 al Epist. către Galateni; pe Fer.Augustin, Tratatele 7 şi 123 asupra Sf. loan, Cuvântarea a XIII-a asupra cuvintelor Domnului luate de la Sf. Matei, Cartea 1 a Retractărilor; pe Acachie, Omilie rostită la Sinodul din Efes; pe Sf. Chiril al Alexandriei, cartea a IV-a asupra Isaiei, cartea a IV-a despre Treime; pe Sf.Leon I, Cuvântul al 2-lea şi al 3-lea la ridicarea sa la Episcopat, Cuvânt la Schimbarea
la Faţă a Domnului nostru, Cuvântul al 2-lea la praznicul Apostolilor Petru şi Pavel; pe Sf. Grigorie cel Mare, Cartea a 3-a Epist. 33; pe Sf. Ioan Damaschin, Cuvânt la Schimbarea la Faţă a Domnului.
Această interpretare a Părinţilor s-a păstrat în Apus până în epoca când ultramontanismul a fost înălţat ca sistem de către iezuiţi, în secolul al XVI-lea. Pentru a o dovedi, va fi de ajuns a cita: pe Iona d'Orleans, Despre închinarea icoanelor, cartea a 3-a;pe Hincmar de Reims, Opuscul 33; pe papa Nicolae I, Scrisoarea a 6-a către Fotie; pe Odon de Cluny, Cuvâtare despre scaunul Sf. Petru; pe Rupert, cartea a 3-a Despre Sf. Matei şi cartea a 12-a despre Apocalipsă; pe Thoma din Aquino, supliment Q. 25, art. 1; pe Anselm, asupra Cap. 16 din Sf. Matei; pe Eckius, cartea a 2-a despre Întâietatea Sf. Petru; pe Cardinalul de Cusa, Concordance catholique, cart.a 2-a, cap. 13 şi 18.
Este adevărat că Iisus Hristos s-a adresat lui Petru de-a dreptul; însă e de ajuns a citi textul întreg ca să vedem că nu i-a dat prin aceasta un titlu mai presus de ceilalţi apostoli. Într-adevăr, după ce a rostit cuvintele citate
mai sus, Iisus Hristos, adresându-se tot către Petru, a adăugat:

[Ioana-Andreea]

§„Simone, Simone, iată Satana a cerut pre voi, ca să vă cearnă ca grâul. Iar eu m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta; şi tu oarecând întoarcându-te,întăreşte pre fraţii tăi“ (Luca 22, 31 şi urm.)

Iisus Hristos se adresează către toţi apostolii prin Simon, ce se mai numea Petru. El zice că Satana a cerut voie să-i cearnă, adică să supună credinţa lor la aspre încercări. Trebuie să luăm aminte în text termenul pre
voi, în latineşte vos, în greceşte . Satana nu a obţinut învoirea pe care o cerea. Apostolii nu-şi vor pierde credinţa în faţa ispitelor ce-i vor face a încerca suferinţele şi moartea de ocară a învăţătorului lor; numai Petru, ca
pedeapsă a încrederii în sineşi, va cădea şi va tăgădui pe învăţătorul său de trei ori. Dar, mulţumită unei rugăciuni osebite a Mântuitorului, va reveni la căinţă; atunci va avea o mare datorie de împlinit în privinţa
fraţilor săi, scandalizaţi de căderea sa: aceea de a-i întări şi de a şterge, prin râvna şi credinţa sa, greşala săvârşită.
Într-adevăr, nimeni nu poate pricepe cum Papii au alergat la ajutorul acestui pasaj de la Luca ca să statornicească sistemul lor. Se ştie bine că cuvintele au fost adresate de Iisus Hristos lui Petru chiar în ziua când avea
să se lepede de dânsul şi că ele nu cuprind într-însele decât prezicerea căderii sale. Apostolul Petru le-a înţeles tocmai aşa, de vreme ce a răspuns îndată lui Iisus Hristos: „Doamne, cu tine gata sunt şi în temniţă
şi la moarte a merge.” Iar Iisus i-au zis: „Zic ţie, Petre, nu va cânta astăzi cocoşul mai înainte până ce de trei ori te vei lepăda că nu mă ştii pre mine.”
Textul din Evanghelia de la Luca grăieşte mai degrabă împrotiva statorniciei în credinţă a lui Petru decât în sprijinul acestei statornicii; cu atât mai vârtos nu se poate trage din el vreo urmare în sprijinul superiorităţii sale în materie de doctrină sau de guvernământ. Astfel, Părinţii Bisericii şi cei mai învăţaţi tâlcuitori ai Sfintelor Scripturi nu au
cugetat niciodată a-i da o astfel de tâlcuire; afară de papii moderni şi partizanii lor, cari vor cu orice chip a-şi procura probe, bune sau rele, nimenea n-a văzut în cuvintele citate mai sus decât o dojană dată lui Petru
de a repara prin credinţa sa scandalul căderii sale şi de a întări pe ceilalţi apostoli, pe cari acea cădere nu putea decât a-i clăti.
Indatorirea de a întări pe fraţi decurgea din acest scandal; cuvintele confirma fratres nu sunt decat urmarea cuvantului pocăit; dacă voiesc a da celor dintâi cuvinte un înţeles general, pentru ce nu-l dau şi celui de al doilea? Ar rezulta atunci că, dacă succesorii lui Petru au moştenit prerogativa de a confirma (întări)
pe fraţii lor în credinţă, ar fi moştenit-o şi pe aceea de a avea nevoie de conversiune (întoarcere) după ce au renegat pe Iisus Hristos; noi nu vedem ce ar fi putut câştiga cu aceasta autoritatea pontificală.
Papii, care au găsit o probă atât de unilaterală în sprijinul pretenţiilor lor în versetele 31 şi 32 ale capitolului 22 de la Sf. Luca, s-au ferit foarte de a cita versetele precedente.
Evanghelistul istoriseşte acolo că se ridică între apostoli o discuţie pentru a se şti care dintre ei trebuia a fi considerat cel mai mare. Faimoasele cuvinte: Tu eşti Petru... erau deja pronunţate atunci, ceea ce
ar dovedi că apostolii nu le înţeleseseră ca papii moderni. Chiar în preseara morţii lui Iisus Hristos ei nu ştiau că el ar fi ales pe Petru ca pe cel mai mare între dânşii şi piatra de temelie a Bisericii. Iisus Hristos a
intervenit în discuţie. Aceasta era pentru el un prilej foarte nimerit de a releva puterea lui Petru: era timpul s-o facă, fiindcă avea să fie dat morţii.
Făcutu-o-a? Nu numai că Mântuitorul nu a recunoscut superioritatea ce ar fi promis-o lui Petru, dar încă a dat apostolilor săi o lecţie cu totul contrarie, zicând:

„Împăraţii neamurilor le domnesc, şi cei ce stăpânesc pre ele făcători de bine se cheamă. Iar voi nu aşa; ci cel ce este mai mare între voi, să fie ca cel mai mic şi cel ce este mai întâi să fie ca cel ce slujeşte” (Luca 22, 25-26).

[Ioana-Andreea]

Alăturând istorisirea evanghelistului Luca cu acea a evanghelistului Matei, vedem că discuţia ridicată între apostoli fusese pricinuită de cererea făcută lui Iisus Hristos de mama apostolilor Iacov şi Ioan în favoarea copiilor ei. Ea mijlocise pentru dânşii cele dintâi două locuri în împărăţia Lui. Iisus Hristos nu i-a răspuns nicidecum că ar fi dat locul cel dintâi lui Petru, răspuns ce ar fi fost foarte firesc, şi chiar necesar, dacă Sf. Petru ar fi fost într-adevăr învestit cu o autoritate superioară. Ceilalţi zece apostoli s-au mâniat de cererea ambiţioasă ce făcuseră Iacov şi Ioan prin mijlocirea mamei lor, deschizându-se între ei vorba de superioritate.
Atunci le-a dat Hristos lecţia despre care am vorbit, ce precede imediat textul prin care teologii romani pretind a-şi sprijini sistemul lor (Mat. 20, 20 şi urm.).
Se poate înţelege din context valoarea pretinsei lor probe.
Ei mai citează încă în favoarea lor pasajul următor din Evanghelia Sf. Ioan (21, 15 şi urm.);


§„ Au zis Iisus lui Simon Petru: Simone al lui Iona, mă iubeşti mai mult decât aceştia? Zis-a lui: Aşa, Doamne, tu ştii că te iubesc.Zis-au lui: Paşte mieluşeii mei. Zis-au lui iarăşi a doua oară: Simone al lui Iona, mă iubeşti? Răspuns-a lui: Aşa, Doamne, tu ştii că te iubesc. Zis-au lui: Păstoreşte oile mele. Zis-a lui a treia oară: Simone al lui Iona, mă iubeşti? S-a mâhnit Petru căci au zis lui a treia oară: Mă iubeşti? Şi a zis lui: Doamne, tu toate ştii; tu ştii, că te iubesc. Zis-au Iisus lui: Paşte oile mele.”

Teologii romani tâlcuiesc textul astfel: „Iisus Hristos a dat sfântului Petru într-un mod obştesc grija de a paşte mieii şi oile sale; iar mieii sunt credincioşii, pe când oile sunt păstorii; deci Petru şi, în persoana sa, succesorii săi au primit o putere covârşitoare asupra păstorilor şi asupra credincioşilor.”
Pentru ca tâlcuirea să fie dreaptă, ar trebui să se probeze: 1. că slujba dată lui Petru nu a fost încredinţată şi celorlalţi păstori ai Bisericii; 2. că mieii însemnează credincioşii iar oile păstorii.
Însă Sf. Petru însuşi ne spune că toţi păstorii Bisericii au primit însărcinarea de a paşte turma Domnului. Am citat deja pasajul din prima lui epistolă, unde zice tuturor celor ce erau în capul diferitelor Biserici:
„Păstoriţi turma lui Dumnezeu cea dintre voi“ (1 Petru 5, 2).Dar solemnitatea cu care Hristos îi dă lui Petru această slujbă nu însemnează oare că el ar avea-o într-un mod covârşitor? Nimic nu o dovedeşte. Părinţii Bisericii şi cei mai învăţaţi tâlcuitori nu au văzut niciodată în întreita mărturisire de iubire pe care Iisus Hristos a cerut-o de
la Petru decât ştergerea întreitei sale lepădări. Petru însuşi n-a văzut aici altceva, de aceea s-a mâhnit. Dacă ar fi înţeles că Hristos îi dădea nişte puteri deosebite, mai curând s-ar fi bucurat, decât să se întristeze de cuvintele
ce i s-au adresat; dar era convins că Mântuitorul îi cerea o întreită mărturie publică a credinţei lui, mai înainte de a-l aşeza din nou între păstorii turmei sale, pentru că dăduse loc unor legitime bănuieli tăgăduind
pe învăţătorul său. Hristos nu trebuia să se adreseze decât lui, fiindcă numai el singur se făcuse vinovat de această crimă. Şi oare „mieii” înseamnă credincioşii, iar „oile” păstorii? Interpretarea este cu totul arbitrară, nu se găseşte nimic în tradiţia universală care s-o poată confirma; din contră, tradiţia o contrazice formal, şi ar fi imposibil a
cita în sprijinul ei un singur Părinte al Bisericii. Mai mult, interpretarea nu e nicidecum conformă Scripturii. Cuvintele miei şi oi sunt întrebuinţate fără osebire în Sfintele Cărţi pentru a arăta acelaşi obiect. Astfel, citim la
evanghelistul Matei: „Vă trimit ca pre nişte oi în mijlocul lupilor“ (Mat. 10, 16). Şi la evanghelistul Luca: „Vă trimit ca pre nişte miei în mijlocul lupilor“ (Luca 10, 3). Cuvântul oi în Scriptură înseamnă credincioşi. Citim la
Iezechil: „Şi s-au risipit oile mele, nefiind păstor“ (Iezechil 34, 5). Iisus Hristos dă numele de oi credincioşilor: „Şi alte oi am, cari nu sunt din staulul acesta.” Sf. Petru, adresându-se către credincioşii din Pont, din
Galatia, din Cappadochia, din Asia şi din Vithinia, le zice: „Că eraţi ca nişte oi rătăcite, ci v-aţi întors acum la Păstorul şi Episcopul sufletelor voastre“ (1 Petr. 2, 25). Nu poate deci fi cineva întemeiat a da un înţeles deosebit
cuvintelor oi şi miei, nici a interpreta cuvantul oi in sens de păstori.
Dacă ar ţine cineva să dea celor două expresii un înţeles deosebit, n-ar fi oare mai firesc a înţelege prin miei pe tinerii credincioşi, care au nevoie de îngrijiri mai părinteşti, şi prin oi pe cei ce sunt în maturitatea vârstei
bărbăteşti, după credinţă?
Interpretarea papală a oilor şi mieilor este atât de lipsită de temei, încât un tâlcuitor al Evangheliilor ce nu poate fi bănuit de teologii romani, iezuitul Maldonat, vorbeşte în aceşti termeni: „Nu trebuie a disputa cu
amănunţime ca să ştim pentru ce Iisus Hristos s-a servit de cuvântul miei în loc de cuvântul oi. Cei ce ar vrea să dispute trebuie să aibe multă grijă să nu se facă de râs faţă de oamenii învăţaţi; căci este fapt lămurit că cei
pe care Hristos îi numeşte mieii săi sunt aceiaşi cu cei pe cari îi numeşte oile sale.” (Coment. la Ioan 21, 30).
Deci Sf. Petru n-a fost aşezat nici piatră de temelie a Bisericii, nici păstorul său suprem.
Dar se va zice: nu se poate tăgădui că s-ar fi acordat acestui apostol oarecare întâietate. Deşi, în ordinea timpului, nu el a fost cel dintâi dintre ucenicii aleşi de Hristos pentru apostolat, este totuşi întâiul numit de către
Sf. Matei: acest evanghelist, vrând a numi pe cei doisprezece apostoli, se exprimă astfel:

[Ioana-Andreea]

§“cel dintâi Simon, ce se numeşte Petru, şi Andrei fratele său etc.“ (Mat. 10, 2).

Sf. Marcu numeşte de asemenea întâi pe Petru, deşi ei nu urmează aceeaşi ordine când arată pe ceilalţi (Marc. 3, 16 şi urm; Luc. 6, 13 şi urm..).
În mai multe împrejurări Hristos a dat lui Petru semne de consideraţie cu totul deosebită; supranumele de Petru, fără a avea însemnătatea ce-I dau teologii romani, nu i-a fost dat decât pentru a arăta statornicia
credinţei sale şi pentru a-l onora. De obicei Petru era cel dintâi care lua cuvântul ca să întrebe pe Iisus şi ca să-i răspundă în numele apostolilor; evangheliştii se servesc de expresia „Petru şi cei împreună cu dânsul“,
pentru a arăta colegiul apostolic. (Mat. 1, 36; Luc. 8, 45; 9, 32). Putem oare conchide din aceste fapte, precum că „Iisus Hristos acordase Sfântului Petru, mai presus de toţi colegii săi întru
apostolat, o întâietate a jurisdicţiei şi autorităţii în conducerea Bisericii“(Traité de l’Eglise, vol. I)?. Concluzia nu este logică: poţi fi întâiul întrun corp oarecare, fără a avea pentru aceasta jurisdicţie şi autoritate; poţi fi
în acel corp, după cum se zice, primus inter pares, primul inttre egali. Apoi, Sf. Petru nu e totdeauna numit întâiul în Sfintele Scripturi; astfel, Sf. Ioan citează pe Andrei înaintea lui (Ioan 1, 44); Sf. Pavel nu-l numeşte decât după Iacov
(Galat. 2, 9); el îl numeşte chiar după ceilalţi apostoli şi fraţii Domnului (1 Cor. 9, 5). „Petru nu a fost deci cel dintâi între apostoli altfel decât a fost Ştefan între diaconi.” Cuvintele sunt ale Fericitului Augustin (Cuvântul
316). Origen (Tâlcuire la Sf. Ioan) şi Sf. Ciprian (Scrisoarea 71 către Quint.) sunt de aceeaşi socotinţă cu Fer. Augustin. Putem afirma că nici unul din Părinţii Bisericii nu au văzut în întâietatea lui Petru o îndreptăţire la
jurisdicţie, la autoritate în conducerea Bisericii. Ei n-ar fi putut trage această concluzie fără a se împotrivi însăşi Sfintei Scripturi. Iisus Hristos nu a dat voie apostolilor săi ca să ia unii faţă de alţii titlurile de învăţător, de dascăl şi chiar de părinte sau papă. Cuvintele sale sunt hotărâtoare (Mat. 23, 8, şi urm.): „Iar voi să nu vă numiţi Ravvi, căci unul este dascălul vostru Hristos, iar voi toţi fraţi sunteţi; şi Tată să nu chemaţi vouă pre pământ, căci unul este Tatăl vostru cel din ceruri; nici vă numiţi învăţători, căci unul este Învăţătorul vostru, Hristos. Iar cel ce este mai
mare între voi, să fie vouă slugă.” Să se alăture cuvintele Evangheliei cu descrierile prerogativelor episcopului Romei făcute de teologii romani, şi se va vedea fără greutate că aceştia nu stăruiesc a rămâne întru adevăr.
Sf. Matei spune că atunci când Petru a întrebat pe Iisus despre prerogativele apostolilor, Mântuitorul i-a răspuns: „Amin zic vouă că voi cei ce aţi urmat mie, întru a doua naştere, când va şedea Fiul Omului pre
scaunul slavei sale, veţi şedea şi voi pre douăsprezece scaune, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israil“ (Mat. 19, 28).
Dacă Iisus Hristos ar fi ales pentru Petru un scaun mai înalt ca scaunele celorlalţi, dacă i-ar fi dat o putere mai mare, ar fi zis oare lui Petru însuşi că cei doisprezece apostoli vor şedea pe douăsprezece scaune, fără
deosebire?

Din toate acestea tragem concluzia că în Biserică nu se află decât un învăţător, decât un domn, un singur păstor suprem. „Eu sunt păstorul cel bun”, zice Iisus (Ioan 10, 11). “Voi mă chemaţi Învăţător şi Domn, şi bine
ziceţi, căci sunt“ (Ioan 13, 13). „Unul este învăţătorul vostru, Hristos.”(Mat. 13, 10).
El şade singur pe scaunul slavei sale, în sfânta cetate „al cărei zid avea temelii douăsprezece, şi într-însele numele celor doisprezece apostoli ai Mielului“(Apoc. 21, 14). Primii păstori şed acolo pe scaunele lor, judecând
seminţiile noului popor al lui Dumnezeu. Dacă se ridică acolo întrebări cercetătoare, ce nu se pot dezlega într-un mod frăţesc, trebuie a le înfăţişa tribunalului lor; nu la tribunalul unuia singur, ci al întregii Biserici, reprezentată prin cei ce sunt instituiţi a o cârmui.
Nu este prin urmare nimic în Scriptura Noului Aşezământ care să fie prielnic, chiar de departe, autorităţii suverane pe care o dau teologii noştri romani Sfântului Petru şi episcopilor Romei, pe cari ei îi consideră ca pe urmaşii acestuia.
Se poate zice chiar că autoritatea sa este formal condamnată. Am citat mai sus cuvintele destul de lămurite ale lui Iisus Hristos. Faptele Apostolilor şi Epistoliile conţin dovezi ce demonstrează pâna la evidenţă
că Sf. Petru nu se bucură de nici o superioritate în colegiul apostolic. Întradevăr, citim în Faptele Apostolilor (8, 14): „Iar auzind apostolii cei din Ierusalim cum că a primit Samaria cuvântul lui Dumnezeu, au trimis către
dânşii pre Petru şi pre Ioan.” Petru era deci supus nu numai colegiului apostolic în întregul său, ci şi mai multor apostoli cari erau adunaţi la Ierusalim, de vreme ce el a primit de la ei o însărcinare. În aceeaşi carte
(11, 2-3) se citeşte că credincioşii tăiaţi împrejur au făcut imputări lui Petru pentru că s-a dus la cei necredincioşi, iar Petru se apără zicând că a ascultat de o poruncă de-a dreptul de la Dumnezeu. Oare astfel se poartă
cineva către un şef suveran, şi oare astfel lucrează acel şef faţă de supuşii lui? La Sinodul din Ierusalim (Fapte 15, 7 şi urm.) nu a prezidat Petru; Iacov a fost cel ce a rostit cuvântul: Judec (Fapte 15, 19). Petru nu a vorbit
decât la rândul său, ca un simplu membru; cu toate acestea preşedinţia iar fi aparţinut de drept, dacă ar fi fost şef învestit cu autoritate şi jurisdicţie asupra sinodului apostolic. Sf. Pavel (Galat. 2, 7 şi urm.) tăgăduieşte
întâietatea lui Petru; el afirmă că este egalul său, îl pune după Iacov şi spune că i-a făcut o aspră mustrare pentru că nu mergea după adevărul evangheliei. Mai tăgăduieşte încă (1 Cor. 3, 4-5; 22) când afirmă formal că
Petru nu este decât un simplu slujitor ca şi dânsul, ca şi Apollo, şi că credincioşii nu trebuie a se lipi nici de unul nici de altul ca învăţător, ci numai de Iisus Hristos. În sfârşit, chiar Sf. Petru însuşi nu cunoaşte
întâietatea cu care ar voi Biserica Romană să-l încarce, de vreme ce, îndreptându-se către presviterii Bisericilor întemeiate de dânsul, nu se dă pe sine decât ca coleg al lor (1 Petru 5, 1).

[Ioana-Andreea]

Niciunul din Pãrintii primelor secole nu si-a închipuit cã Hristos Si-a întemeiat Biserica pe Petru. Sfântul Augustin, un Pãrinte foarte venerat în Biserica Occidentului, chiar o neagã în mod explicit când spune cã Petru ar fi fost o piatrã foarte nesigurã, din moment ce s-a lepãdat de trei ori. El si Sfântul Ambrozie demonstreazã cã Petrus nu e petra, si cã dacã Hristos ar fi vrut sã spunã cã Si-a întemeiat Biserica pe Petru, ar fi zis: "Tu esti Petru, si pe tine îmi întemeiez Biserica." Ce este deci "aceastã piatrã"? Ceea ce tocmai s-a spus: "Tu esti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu". Iatã de ce Sfântul Ciprian al Cartaginei - un alt mare Pãrinte al Occidentului - spune: "Orice episcop stã pe tronul Sfântului Petru". De altfel, citim la versetul 23 al aceluiasi capitol 16 cã Hristos îl numeste pe Petru "Satan", anume pentru ceea ce tocmai a spus. Nu este deci cu mult mai cuminte a spune cã Hristos si-a întemeiat Biserica pe Petru, decât a spune cã a întemeiat-o pe Satan.
Evidenta aratã cã Sfântul Petru nu a fost niciodatã episcop la Roma, si cã n-a întemeiat aceastã bisericã. Pe de-o parte, dupã Sfântul Ciprian, apostolii nu au hirotonit alti apostoli, ci episcopi, care sunt succesorii tuturor apostolilor, si astfel toti sunt succesorii Sfântului Petru, care, el însusi, a întemeiat biserica Antiohiei (De ce n-ar fi patriarhii Antiohiei succesorii Sfântului Petru în aceeasi mãsurã ca cel al Romei?). Pe de altã parte, se pare cã Sfântul Pavel e cel care a întemeiat biserica Romei si a hirotonit si pe primul ei episcop. În epistola cãtre Romani Sfântul Petru nu e deloc amintit. Se pare cã, la acel moment, comunitatea era foarte micã si prea putin închegatã. Sfântul Pavel promite sã vinã în curând pentru a evangheliza Roma (Rom. 15, 32). Acestea sunt confirmate de Sfântul Irineu al Lyonului (secolul al II-lea), care spune cã Pavel a hirotonit primii doi episcopi ai Romei - pe Linus si pe Cletus -, si cã Petru n-a venit la Roma decât ca sã moarã aici, în timpul episcopatului lui Cletus. El l-a hirotonit pe Clement, cel ce a devenit al treilea episcop al Romei. Dacã Sfântul Irineu îl numeste pe Clement al treilea episcop al Romei, aceasta o poate face pentru cã Linus a fost cel dintâi. Cum sã se poatã afirma cã episcopii Romei sunt succesorii Sfântului Petru?