prin fire si prin har

[MariS_]

În prealabil postat de ioan cezar

Adeseori, in disputele mai mult sau mai putin fructuoase care au loc pe forum (iar aceasta imi pare dstul de bogata pana acum) se intalnesc variate abordari ale unuia si aceluiasi subiect. Cunoasterile individuale se aduna, precum mai multe paraie sau paraiase subtiri, in lacul sau fluviul eternului subiect: intalnirea dintre Dumnezeu si om. Apar cuvinte despre mantuire, rugaciune, libertate, miluinta, spovedanie, iubire s.a.m.d. In centru ramane insa Dumnezeu si imediat aproape omul.
Dar astfel de dezbateri aveau si grecii in agora lor. Si omul, de cand este, tinde sa graviteze in jurul lui Dumnezeu, intr-un fel sau altul, cum o stim din istorie. Si e cu totul firesc sa fie asa. Slava lui Dumnezeu!
Cand vorbim insa cu ambitia ca practicam, fie si la nivelul declaratiei orale, o frantura ortodoxa, lucrurile se complica. Suntem foarte bogati in idei si-n cuvinte, mai bine spus nu suntem, din pacate, mangaiati de simplitate. Avem atatea materiale - carti etc., atatea sentimente si dorinte de exprimat ...
Dar cred ca se ciocnesc in noi si intre noi doua curente principale referitoare la viata crestina si crestin-ortodoxa: unul pe care l-as numi separatist/schismatic (cu subvariantele extreme capul si inima, cand prea intelectual cand prea sentimental) si altul pe care l-as denumi monastic (cu gandul la unirea dintre minte si inima, la echilibru, la buna veselie, pe scurt la intelepciune).
Vad reflexele acestor doua tendinte principale in discutiile noastre. Vad si ciocnirile, uneori in una si aceeasi persoana.
Oare imi pare gresit? Oare nu gaseste fiecare o aplecare spre o tendinta sau alta?
De aici, uneori,scantei.
Personal ma aflu intr-o situatie dificila: experienta de viata ma preseaza tare dinspre polul firii, care e una intens incarcata de sentimentalisme (si, vai, resentimente, din intalnirea concreta cu viata, cu oamenii, cu mine insumi mai intai) si cu balast intelectual masiv (defect profesional si reziduuri ale fostului elev premiant, pare-mi-se). Mai este insa si altceva, de curind poposit in mine, care ma atrage spre latura numita monastica, de viata practica, de actul concret al conduitei crestine.
Greu ne-o fi fiind fiecaruia sa impacam tendintele acestea in noi si intre noi!... Bine insa ca ne straduim, cu ajutorul lui Dumnezeu, fie pururea laudat!

Cand pronunt insa cuvantul Ortodoxie, mie imi vin aproape imediat in minte, prin asociere, urmatoarele:
a) Din surse literare: Faptele Apostolilor si Epistolele (cu lumea lor asa cum a dospit in mine), Vietile Sfintilor - pline de mucenicie, imbibate de sangele curs in numele lui Iisus Hristos, Filocalia, nevointele traitorilor din ultimele secole precum Sfantul Siluan Athonitul, Parintele Sofronie Zaharov, Gheron Iosif Isihastul, Gheron Paisie Aghioritul, Vladica Antonie si multi altii, impreuna cu obstea lor.
b) Din practica: Sfanta Liturghie, Sfantul Maslu, Sfanta Spovedanie, Vecernia si Miezonoptica, mirosul tamaiei si unduirea cantarilor, vestirea clopotului si chemarea lemnului cand bate toaca, soapta uneori strigatul (vai!) rugaciunii, gandul cu suspin...

Aceasta-i atmosfera din care indraznesc sa vad Ortodoxia.

De aici si reactiile mele uneori exagerate fata de "corpii straini" (nu oameni ci atitudini straine, chiar din mine insumi!) care nu fac parte din acest organism pe care il cunosc asa si nu altfel.
Ortodoxia e o lume aparte.
Odata ce ai fost introdus in ea, nu vrei sa mai pleci si nu vrei ca ea sa fie destramata. Este Acasa al sufletului.
Probabil fiecare are o atmosfera a lui, o asezare de temelie din care vede intr-un anumit fel Ortodoxia.

Iar toate aceste asocieri de care pomeneam au in comun ceva, care pentru mine reprezinta miezul tare al Ortodoxiei: pocainta. Pocainta lucratoare, desigur, asa cum se desfasoara ea in cadrul Bisericii, condusa cu intelepciune, reglata, imbunatatita, nuantata.
Numai din pocainta vin roadele, in sensul ca sufletul prinde treptat poteca proprie, urcatoare, pe Cale; invata sa descopere cine este el si ce are de facut, iar prin rugaciunea care impodobeste pocainta vine si ajutorul Domnului pentru suisul nostru.

Aceasta e Ortodoxia, dupa mine, in esenta ei. Toate faptele vietii ortodoxe, interne (subiective) si externe (relationale, dintre semeni) sunt presarate ca pilitura de fier in jurul acestui magnet: pocainta, daruita de Dumnezeu omului credincios si pazita cu trezvie de nevoitor.
Daca aceasta nu este, Ortodoxie nu este, dupa convingerea mea.

P.S. As vrea sa traim fiecare fericirea Parintelui Sofronie Zaharov: la 88 ani, [b]dupa[b] o viata de pocainta, de cautare neincetata, obsesiva, a asemanarii cu Dumnezeu, tinind tare toate Poruncile Domnului In Biserica Ortodoxa, scrie in sfarsit o carte, cu caracter de spovedanie, o autobiografie a dezvoltarii ca om duhovnicesc, o marturie a victoriei omului launtric indumnezeit: "Vom vedea pe Dumnezeu precum este". Asadar: cultura, fie si teologica, DUPA si din travaliul pocaintei, iar nu inainte. Asa sa ne ajute Bunul Dumnezeu!

Subscriu cu drag. Atat doar ca eu nu o pun si in practica. Doamne ajuta!
Har, smerenie si jertfa de sine.

[cristiboss56]

În prealabil postat de MariS_

Da, glykys, cum sa nu stiu, stiu. De aia am si spus ca recunosc ca locul rezervat pentru mine e iadul. Domnul cu tine, glykys draga, si sper sa-ti revezi bunica la locul cel bun! Sa-i spui saru-mana din partea mea, ca a avut grija sa creasca o buna crestina. Nu glumesc.
Har, smerenie si jertfa de sine.

Incerc , fac un mare efort , sa cred ca esti intr o perioada ceva mai proasta , ca orice om dealtfel , caci cele scrise aici nu sunt demne de nici cel mai josnic dusman al acestui site ORTODOX , domnule MariS_ !
Cum iti permiti sa ranesti in halul asta pe cineva , sa-i terfelesti mortii , in numele FALSEI SMERENII , FALSEI CREDINTE si unei FALSE IUBIRI !
De ce iti bati joc de noi , folosind cuvantul drag in batjocura , folosind numele celor plecati la Domnul a celor de pe aici !
Chiar nu inteleg atitudinea ta si cuvintele tale repetate obsesiv despre iad si rai ! Este H U L A ce faci dumneata , sa spui cine pleaca si cine nu in iad sau rai , si culmea sa se mai transmita si mesaje . . . Pacat de cuvintele alea care le pui la sfarsit , " har , smerenie si jertfa de sine " , dar o faci doar pentru impresia artistica , iar pacatul este si mai mare ca nu sti sa te opresti si ai smintit dintr un foc trei suflete, care chiar ti-au fost deschise , sincere si prietenoase . Te rog din bun simt sa nu-mi raspunzi , iar daca o faci ai mare grija pe cine mai smintesti, si te rog : inceteaza cu falsa smerenie , cu iadul si cu dragostea , iubirea si iertarea si alte cele pe care le mai folosesti in micile compuneri ale dumitale !

[glykys]

Hei, Cristiboss, ti-am zis eu ca iti sare tandara cand esti pe forum!
Eu in niciun caz nu am interpretat in felul in care spui tu cuvintele lui MariS. Doamne fereste! Nu cred ca si-a batut joc de nimeni aici, doar a spus si el ce a simtit si cred ca a spus-o sincer.

În prealabil postat de cristiboss56

Incerc , fac un mare efort , sa cred ca esti intr o perioada ceva mai proasta , ca orice om dealtfel , caci cele scrise aici nu sunt demne de nici cel mai josnic dusman al acestui site ORTODOX , domnule MariS_ !
Cum iti permiti sa ranesti in halul asta pe cineva , sa-i terfelesti mortii , in numele FALSEI SMERENII , FALSEI CREDINTE si unei FALSE IUBIRI !
De ce iti bati joc de noi , folosind cuvantul drag in batjocura , folosind numele celor plecati la Domnul a celor de pe aici !
Chiar nu inteleg atitudinea ta si cuvintele tale repetate obsesiv despre iad si rai ! Este H U L A ce faci dumneata , sa spui cine pleaca si cine nu in iad sau rai , si culmea sa se mai transmita si mesaje . . . Pacat de cuvintele alea care le pui la sfarsit , " har , smerenie si jertfa de sine " , dar o faci doar pentru impresia artistica , iar pacatul este si mai mare ca nu sti sa te opresti si ai smintit dintr un foc trei suflete, care chiar ti-au fost deschise , sincere si prietenoase . Te rog din bun simt sa nu-mi raspunzi , iar daca o faci ai mare grija pe cine mai smintesti, si te rog : inceteaza cu falsa smerenie , cu iadul si cu dragostea , iubirea si iertarea si alte cele pe care le mai folosesti in micile compuneri ale dumitale !

Iar eu am fost nedumerit si iata, m-am abtinut sa iau o pozitie si postez doar acum: textul scris ne poate juca feste, e un cal salbatic greu de manuit.
Poate ar fi bine sa fim mai atenti uneori...

Dumnezeu sa ne ocroteasca!
Sa ne rugam unii pentru altii. AMIN+

[cristiboss56]

În prealabil postat de ioan cezar

Iar eu am fost nedumerit si iata, m-am abtinut sa iau o pozitie si postez doar acum: textul scris ne poate juca feste, e un cal salbatic greu de manuit.
Poate ar fi bine sa fim mai atenti uneori...

Dumnezeu sa ne ocroteasca!
Sa ne rugam unii pentru altii. AMIN+

Amin , Amin , Amin !

În prealabil postat de N.Priceputu

Nu vă dă nelinişti o situaţie ca asta? Din păcate, asta e trista, cumplita realitate a felului în care trăirea ortodoxă e reflectată în popor.

Frate, sa nu mi-o iei in nume de rau cand iti spun: nu cum e reflectata trairea in popor ma doare pe mine mai tare ci, si inca mai mult s-ar cuveni sa ma doara, cum e reflectata in mine Ortodoxia. Ca si eu fac parte din poporul acesta, si eu sunt partas la faradelege.

Nelinisti sunt, desigur dar ce e de facut?
Nu gasesc mai bun decat continuarea lucrului cu sine, in Biserica, acolo unde suntem fiecare. Pocainta, pocainta, pocainta. Sa invatam pocainta, pana la desavarsire, de se poate! Aceasta e solutia crestinului.
cata vreme nu sunt in miezul pocaintei mele, nu sap si sap si sap in carcasa intunericului meu, voi ajunge sa fiu tot mai nelinistit de ce se intampla in jur - adica imprejurul persoanei mele, imprejurul sufletului meu.

De ne doare soarta lumii noastre, avem o singura cale: sa ne facem pe noi vrednici de roadele Duhului in noi. Staruim indeajuns?
Nu avem biserici bune? Sa ne facem pe noi biserica, sa Il rugam staruitor pe Domnul.
Nu avem manastiri sau nu suntem primiti in ele? Sa devenim noi manastiri, sa rugam pe Domnul.

Am priceput deja viclenia mea: cum incep sa ma vait de orice altceva decat de faptele credintei, e semn ca am incasat o portie de pacaleala. Cad din greu.

Rugaciune, rugaciune, rugaciune... Nu o (mai) fac cum se cuvine? Fireste ca ma apuca bataielile! Ca doar traim intr-o lume deloc prietenoasa sufletului, de mii si mii de ani...
Riscul mereu e cel al lui Petru: o clipa a uitat de Domnul si a devenit atent la talazurile adancului si la cerul intunecat. Rezultatul il stim. Daca nu se trezea sa strige: Doamne!... se scufunda. N-ar mai fi mers pe ape.
Nici noi nu putem calca pe apa tulbure si adanca a vietii noastre, individuale si colective, de nu vom striga neincetat: Doamne!
Dar uitam de aceasta si incepem sa ne tanguim, sa ne speriem. Si riscul e sa intram atat de tare in panica incat sa patim ce stim ca au patit altii: sa fentam lupta cea buna si sa ajungem clienti ai unor tarabe pe care Domnul le-a rasturnat candva.

Linistea si fapta buna sunt in noi, acolo unde este si Imparatia Cerurilor. Inlauntru. Iar acolo ajungem, inaintam, ne mentinem, prin barbatie: rugaciune, post, miluinta, despatimire, pocainta. Nu putem aici, nu putem colo... vedem si regretam. Bun inceput regretul. Dar staruim, cerem, batem, cautam. Ce altceva mai bun?
Avem, slava lui Dumnezeu, Biserica. Stie Domnul de ce e cum este si poate nici nu e cum ni se pare noua ca este. Poate vrem ce nu ar trebui sau poate e bine ce vrem dar treaba fiecaruia e alta.

Iata, postez un fragment din cartea Parintelui Sofronie Zaharov, spre pilda si imbarbatarea noastra.

Dumnezeu sa ne ocroteasca, frate! Nadejde, bucurie, pace intru Hristos Domnul!
Sa ne rugam unii pentru altii. AMIN+

"Doara nu ma voiu duce la un buddhist sau la un mahomedan sa-i intreb: Drept inteleg eu poruncile Domnului?...

Astfel eu cautam, citind cu precadere Noul Legamant, catre sfintitii slujitori ai Bisericii, catre profesorii de Theologie; catre scrierile barbatilor apostolici, ale marilor nevoitori, fara a ocoli si pe cele din trecutul apropiat si pe cele ale contimporanilor mei.
In acea vreme scrierile celor de pe urma putin imi ajutau in chip nemijlocit. In schimb, intalnirea cu scrierile Nevoitorilor corespundea intru totul nevoilor mele. La ei am aflat nu doar povatuiri insuflate pe calea ce mi-o alesesem, ci si multe minunate talcuiri ale evenimentelor duhovnicesti launtrice care imi erau deja cunoscute.
Pe de o parte ma intaream in cunoasterea lumii duhovnicesti, pe de alta intram intr-o lupta incalcita cu slava desarta
Lupta cu slava desarta era asa: descoperind in scrierile lor o potrivire cu experienta mea, se intampla sa simt o revarsare de multumire (de sine) care imi invaluia inima asemenea namolului. Atunci se pierdea viziunea Luminii ceresti, uneori pentru vreme indelungata.
Cand incepeam sa inteleg ceea ce mi se trimitea prin dreapta lui Dumnezeu, atunci "stanga" mea prapadea totul.
Nu o data mi s-a intamplat: ma rog, inecat in lacrimile zdrobirii inimii, si de-abia se iveste undeva langa mine, si inca in aer, un gand de slava desarta, ca ma ridic de la pamant pagubit. Lacrimile s-au dus, sufletul pustiit, trupul zdravan, viata duhovniceasca - s-a dus.
Dupa multe repetari ale acestei napaste am ajuns sa ma ingrozesc la cel mai mic semn al apropierii acestui vrajmas si mi-am intetit plansul pocaintei: "Doamne, sositu-mi-au ucigasii, mantuieste-ma!"
Atunci am inteles de ce Parintii nu iubeau laudele: pana si desavarsitii nu scapau fara o oarecare paguba in dragostea de Dumnezeu.

... in nazuinta noastra de a urma pasilor Lui, la inceput trecem printr-o experienta grea a unei tot mai mari dezgoliri a nimicniciei noastre.
Amar, dar in acelasi timp minunat este acest proces: adancul sau inteles insa ni se descopera de abia in sfarsitul caii.

Astfel, in durerea intregii noastre alcatuiri, ne adancim in marea de lacrimi a pocaintei atotcuprinzatoare. Stim din experienta ca nu este alta cale de a lepada de la noi scarba patimii mandriei pe care am mostenit-o din cadere. In starea unei astfel de pocainte ne deschidem lucrarii Duhului Sfant in noi; lucrare puternica, ce ne da mai nainte a gusta vecinica impreunare cu Dumnezeu."


Selectii din volumul "Vom vedea pe Dumnezeu precum Este", de Arhimandritul Sofronie, traducere de Ieromonah Rafail (Noica), pag. 182-184

[MariS_]

În prealabil postat de cristiboss56

Incerc , fac un mare efort , sa cred ca esti intr o perioada ceva mai proasta , ca orice om dealtfel , caci cele scrise aici nu sunt demne de nici cel mai josnic dusman al acestui site ORTODOX , domnule MariS_ !
Cum iti permiti sa ranesti in halul asta pe cineva , sa-i terfelesti mortii , in numele FALSEI SMERENII , FALSEI CREDINTE si unei FALSE IUBIRI !
De ce iti bati joc de noi , folosind cuvantul drag in batjocura , folosind numele celor plecati la Domnul a celor de pe aici !
Chiar nu inteleg atitudinea ta si cuvintele tale repetate obsesiv despre iad si rai ! Este H U L A ce faci dumneata , sa spui cine pleaca si cine nu in iad sau rai , si culmea sa se mai transmita si mesaje . . . Pacat de cuvintele alea care le pui la sfarsit , " har , smerenie si jertfa de sine " , dar o faci doar pentru impresia artistica , iar pacatul este si mai mare ca nu sti sa te opresti si ai smintit dintr un foc trei suflete, care chiar ti-au fost deschise , sincere si prietenoase . Te rog din bun simt sa nu-mi raspunzi , iar daca o faci ai mare grija pe cine mai smintesti, si te rog : inceteaza cu falsa smerenie , cu iadul si cu dragostea , iubirea si iertarea si alte cele pe care le mai folosesti in micile compuneri ale dumitale !

Imi pare rau sa te dezamagesc, Cristian, dar aici nu ai dreptate. glykys imi este foarte draga, ai vazut si dialogul nostru pe firul cu povesti cu talc, deci nu vad de unde ai dedus ceea ce scrii. glykys stie ca eu cred ca bunica ei e la locul cel bun, i-am spus asta de multe ori, i-am spus si ca eu cred ca bunica ei i-a dat o crestere frumoasa, deci implicit cred si ca locul ei va fi cel bun. Nu vad unde am mintit cu ceva. De altfel, vad ca glykys a inteles corect mesajul.
@glykys draga, ramai la fel, esti inimoasa, buna si echilibrata. Domnul cu tine.
Har, smerenie si jertfa de sine.

În prealabil postat de ioan cezar

Frate, sa nu mi-o iei in nume de rau cand iti spun: nu cum e reflectata trairea in popor ma doare pe mine mai tare ci, si inca mai mult s-ar cuveni sa ma doara, cum e reflectata in mine Ortodoxia. Ca si eu fac parte din poporul acesta, si eu sunt partas la faradelege.

Cum aş putea să ţi-o iau în nume de rău? Sunt de acord cu fiecare cuvânt pe care l-ai scris. Nu putem schimba lumea decât schimbându-ne pe noi înşine.
Însă cred că efortul acesta nu trebuie să fie doar individual, ci (conştientizez asta tot mai mult) comunitar. Trăirea în Biserică trebuie să fie o trăire împreună. Poate şi noi ne străduim să facem asta, mai întâlnindu-ne (fie şi aici, pe forum), vorbind unii cu alţii, învăţând unii de la alţii. Trebuie să tindem nu doar vertical, către Dumnezeu, ci şi orizontal, către semeni. De fapt, cred că acestea două nu pot merge decât împreună.

În prealabil postat de N.Priceputu

Cum aş putea să ţi-o iau în nume de rău? Sunt de acord cu fiecare cuvânt pe care l-ai scris. Nu putem schimba lumea decât schimbându-ne pe noi înşine.
Însă cred că efortul acesta nu trebuie să fie doar individual, ci (conştientizez asta tot mai mult) comunitar. Trăirea în Biserică trebuie să fie o trăire împreună. Poate şi noi ne străduim să facem asta, mai întâlnindu-ne (fie şi aici, pe forum), vorbind unii cu alţii, învăţând unii de la alţii. Trebuie să tindem nu doar vertical, către Dumnezeu, ci şi orizontal, către semeni. De fapt, cred că acestea două nu pot merge decât împreună.

Da, in acelasi sens incerc si eu si, bucurie, bag seama ca se-ntampla si cu altii. Nu doar ma zbat cum pot ci apreciez, cu recunostinta, efortul jertfelnic al celorlalti. Primim si daruim, fiecare dupa puteri, ne purtam unii altora poverile in felurite chipuri. Si-n toate slava lui Dumnezeu!
Ortodoxie este impletirea efortului personal cu folosul aproapelui. Nu daltuiesc la mine doar pentru a ma satisface in narcisismul perfectiunii (Doamne fereste!) ci imi orientez munca, prin harul Domnului, cu gandul la El, dupa impactul meu asupra lumii, luind aminte la aproapele, spre folosul lui. Cat facem fiecare aceasta, atata pace, binecuvantarea lui Hristos, bucurie in grupurile de oameni, in comunitate.

Lumea serveste si ca oglinda a miscarilor ascunse dinlauntrul meu. Bag tot mai mult de seama aceasta, in ultima vreme. De pilda, cand imi retin pornirea egoista de a avea buzunarul plin si dau altuia un (mic sau mai mare) ajutor, atunci nu am decat de remarcat reactia, replica (nu stiu bine cum sa ma exprim) lumii fata de mine. E posibil sa mi se raspunda inmultit pe acelasi nivel (pot primi altadata mult mai mult decat am oferit). Alteori in lumea din afara, in relatiile mele, pot avea impresia grabita ca am primit NErecunostinta, dar si aceasta e spre folosul meu, un dar chiar mai mare intrucat imi serveste la slefuirea unei asperitati pe care nu le banuiam. Fin lucreaza Dumnezeu! Deosebit de grosolan si greoi fiind ochiul si aportul nostru, uneori... Si mereu staruieste Domnul spre folosul celor care cauta sa se apropie de El, sa se goleasca de lanturile Mamonei, sa isi recupereze Libertatea Dintai.
Imi pare ca aceasta constiinta lumeasca survenita prin pacat, in Rai, se leapada treptat doar bagind de seama, prin harul lui Dumnezeu, ca stam in ghicitura lumii. Avem de razbatut prin insasi constiinta noastra! Ceea imi dau seama constient voiesc sa il iau doar ca indiciu pentru o cunoastere mai fina, cu ochi launtric, ce se deschide treptat prin modul nou de viata adus de Hristos si dezvoltat de Duhul in Biserica.
Constiinta ordinara o voiesc doar un punct de plecare iar nu un dat final, cum imi parea pana acum, lumeste...
Ce incantat eram de o concluzie, dupa multe eforturiale ratiunii mele, vai... Abia acum imi dau seama ca ar fi dimpotriva, abia un punct de plecare spre intelesuri cu totul altele, tainice...
Spuneam mai ieri/alaltaieri ca sufletul meu se simte in Ortodoxie ca fiind Acasa. Intr-un fel imi mentin opinia dar, reflectind mai ascutit, mai degraba as zice: nu inca, nu Acasa, dar cu adevarat pe Drumul Fiului Risipitor spre Acasa! Lung este drumul... greu si frumos.
Slava lui Dumnezeu pentru toate! AMIN+

P.S. Poate e o extindere exagerata dar, meditind la deschiderea obligatorie catre aproapele, fara a neglija Doamne fereste persoana concreta din relatia fiecarui om, imi pare acum ca ... aproapele cel mai deaproape e ... inlauntrul fiecaruia. Imi pare acum ca nu ne iubim indeajuns aproapele launtric, omul duhovnicesc in care zace, vai (zace din pricina orbirii noastre impietrite, a ochiului interior inchis), durerea si dragostea Tatalui si a Fiului pentru noi.
Actul meu egoist fata de aproapele cel dimprejur se savarseste mai intai in relatia mintii mele egoiste, posesive (incarcata de mandrie), cu omul launtric din camara sufletului.
Cata pace prin iubire jertfelnica am intre mintea mea complicata foarte si omul launtric (gura lui Dumnezeu in mine) atata fapta buna am si cu aproapele. Atata dreptate. Cel mai bine asta se vede in lucrarea modesta a rugaciunii, apoi in nevointele, in infranarea de tot felul, si se incearca indeosebi in ascultarea de duhovnic...

Monahul interior imi pare cu adevarat o realitate accesibila si obligatorie pentru mantuire, obtinuta prin rodirea, prin harul Domnului, a efortului de unire dintre mintea mea lumeasca si omul launtric. Aceasta unire se face smerit. De aceea ne cerem mai intai duhul umilit, inima infranta si smerita. Pacea dinlauntru, care iradiaza si in relatiile cu semenii, se castiga prin lepadarea de ambitiile copilaresti ale mintii mele lumesti, care s-a domolit, ca o fiara imblanzita, la usa omului launtric, sfantul din noi... Cand petrecerea dintre mintea mea mangaiata de simplitate (da-ne, Doamne!) si omul launtric a devenit posibila, a devenit deja concreta, painea noastra dintre noi se frange ca si singura, exact pe mijloc, fara vreun efort din partea noastra - semn ca Hristos este in sfarsit prezent acolo, aici, in noi si intre noi. Abia aceasta-mi pare ca incepe sa se cheme mantuire.